Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Căutând vindecarea, să ne amintim că nu suntem doar trup

Căutând vindecarea, să ne amintim că nu suntem doar trup

Un articol de: Dr. Aurelia Luchian - 20 Oct, 2019

A fi medic este frumos, nobil, dar în același timp, nespus de greu. În România, această profesie e și mai dificil de practicat, fiindcă necesită o solicitare permanentă, fără momente de respiro. Nu mai socotim pregătirea continuă absolut obligatorie fiindcă știința evoluează, apar noi medicamente, dar și noi afecțiuni. Medicul de familie Atena Ioana Antonescu ne vorbește în interviul de față despre medicina zilelor noastre, dar și despre solicitările de multe ori supraumane la care este supus aproape orice doctor care-și practică meseria în țara noastră. 

Doamnă doctor, ce credeți că ar trebui să facem pentru a schimba măcar puțin mentalitatea vizavi de sănătatea noastră fizică și spirituală? Ar trebui o anumită educație, fiindcă prea mulți dintre noi nu știu cine sunt, care e rostul lor pe pământ, câtă responsabilitate ne revine tuturor față de viața noastră?

Trăim o situație complexă, dar tabloul care mi-a venit în minte acum, care nu are de-a face cu medicina, redă imaginea unui sat inundat, ai cărui localnici sunt cu apa trecută de genunchi, dar care stau și se uită la trupele de intervenție. Ultimii cară sacii de nisip pentru a reduce pagubele, dar primii, adică cei mai grav afectați, sunt total nepăsători. E atitudinea pe care o vezi la copiii până la o anumită vârstă când stau și așteaptă să facă altcineva pentru ei un lucru sau altul. Simt că nu sunt capabili. Și atunci, mi-am pus întrebarea dacă suntem suficient de maturi ca popor în chestiunea asta. Poate că suntem abia în adolescența timpurie. Fiindcă mulți nu se simt capabili să se ajute.

Mă gândesc la perioadele în care medicina a acționat pe ideea că ea poate rezolva totul. Nu s-a vorbit despre faptul că pacientul contribuie la propria sa vindecare.

Da, intuiția dumneavoastră e corectă. Așa s-a întâmplat. Omul a plecat pe direcția asta, a dominării naturii, în general, și mai cu seamă a propriei naturi. El caută să se extragă legilor firii, iar această tendință nu cred că se va schimba foarte curând. Deși există o parte din populație care se uită, caută metode mai naturale, aproape ecologiste de tratament, totuși, în același timp, setea de cunoaștere, de descoperire va continua să se accelereze. Deja tehnologia este invazivă. Noi nu dorim să vedem cum să ne însănătoșim folosind forța de vindecare nativă pe care o avem, forța care susține viața, ci cumva mortificăm corpul căutând materiale de înlocuire. Noi căutăm să vedem cum putem construi corpul în așa fel încât să avem piese de schimb pentru noi. Ăsta e trendul, molecule de sinteză...

Dorința de a stăpâni natura și corpul uman e o evidență. 

Astăzi noi nu mai respectăm natura.

Uitându-ne la istoria biblică, observăm că plecarea omului din Rai, căderea din Eden, s-a datorat unei greșeli. Despre ce a fost vorba acolo? Diavolul a șoptit omului în paradis ademenindu-l: „...veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Îndemnul diavolului conține o parte de adevăr, în sensul că da, omul ar fi ajuns ca Dumnezeu, dacă-L asculta pe Acesta. Însă omul nu a procedat așa, „profesionist” vorbind, ci „amatoristic”. L-a ascultat pe diavol, nu pe Dumnezeu și a ieșit ce a ieșit. Omul a încercat să pună mâna pe acest bun, pe cunoaștere, nu contează pe ce cale. Avem astăzi utere artificiale, descoperiri de neimaginat pentru lumea de ieri.

Reorientarea omului dinspre identificarea totală cu natura, cu fizicul e obligatorie. Ne-am scufundat prea tare în material. Cunoașterea lucrurilor nevăzute nu doar că nu este o preocupare largă în rândul oamenilor, ci e luată în derâdere. Cine vorbește despre Acel nepalpabil și indefinit, dar real, e socotit ca lipsit de minte.

Am avut în ultimul timp câteva discuții lămuritoare cu persoane care negau existența suportului nevăzut din noi spunându-le simplu: dincolo de corp mai e ceva, fiindcă atunci când murim, corpul rămâne, dar ce lipsește și a plecat odată cu viața din noi? Corpul vizibil aparține acestei lumi materiale, dar noi nu suntem numai asta, doar fizic. 

Vi se pare că pacienții meditează pe marginea ideii că există o armonie între suflet și trup și că cele două se influențează reciproc? Sau se axează mai ales pe suferința trupească, ce uneori te poate aduce în starea de a nu te interesa nimic altceva?

În ultimii ani s-au publicat numeroase cărți. Lumea a început deja să înțeleagă multe și să facă legături. Am trăit experiențe deosebite la cabinet când sosea un pacient simplu, de la țară, care își prezenta simptomele, fără complicații, fără să-și pună diagnostic. Pe mine mă interesa ce simte omul respectiv, ce s-a petrecut cu el. Și omul îmi spunea: „Păi, da, asta mi s-a întâmplat de când mi-a murit soțul...”

El făcea spontan această legătură care la oamenii educați aproape nu mai există. De ce? Fiindcă ei gândesc în concepte și au pierdut legătura cu corpul lor. Noi gândim mult astăzi, dar nu mai simțim. Simțirea este foarte chinuită în zilele noastre, fiindcă ea presupune atenția către noi, care a cam dispărut. La stresul cotidian adăugați graba, alergătura zilnică, și veți avea ansamblul perfect al unui haos interior de care nu știm cum să mai scăpăm. Ne uităm în jurul nostru și nu mai găsim aproape nimic care să ne bucure sufletul. Suntem „condamnați” a reuși să găsim frumosul oriunde.
Mai devreme, ați pomenit un cuvânt, „a medita”. Problema este cine mai are timp astăzi de reflecție? Telefonul smart este atât de aproape și ne îmbie să navigăm în lumea virtuală atât de bogată. Toată tehnologia ne invită, ne ispitește, vrea și reușește să ne scoată din noi. Lupta se dă așadar pe timpul pe care ni-l acordăm nouă, reflectării interioare, care se pare că a dispărut. De aceea avem senzația de hăituire, de fugăriți. Spun acestea fiindcă observ la mine cât de greu e să mă despart de telefon, să-l pun deoparte, sau atunci când am puțin timp liber, adică nu am o ocupație, să nu caut așa, ca un reflex, să pun mâna pe el și să butonez.

Dacă cumva acel telefon, într-o zi, l-ai uitat undeva, descoperi că în ziua aceea ai gândit, ai reflectat, ți-ai așezat viața... Cu telefonul în mână și cu ochii permanent în el, nu reușești asta...

Dumneavoastră, ca medic, cum credeți că se poate regenera un doctor? De foarte multe ori uităm de noi, medici fiind. Și apare o senzație de împietrire, de neputință în privința empatizării cu pacientul. 

Ca să oferi trebuie să ai. Atunci când ești, ca medic, epuizat, e greu să faci față. Sindromul burn-out nu ne caracterizează doar pe noi, medicii români. E un fapt generalizat. Ca doctor în România trebuie să fii supraom. De multe ori ajungi să uiți că ești și tu o ființă cu limite fizice, că nu poți trage de tine la nesfârșit fără riscuri mari. De multe ori se întâmplă să nu mănânci și să nu bei nimic o zi întreagă atunci când vezi că la tine la cabinet sunt pacienți în suferință care au nevoie urgent de ajutorul tău, deși, în același timp, tu ar trebui să te oprești și să faci o pauză pentru a putea continua consultațiile.

Soluții nu prea există. Oamenii așteaptă la ușa ta încontinuu. Nu ai cum să spui: știți, 30 de minute sunt indisponibilă.

Orice medic trebuie să aibă grijă și de el. Dacă nu o face el însuși, nu va putea să se ocupe cum trebuie de bolnavii lui.

Noi am fost educați după dictonul: „Pacientul e pe primul loc. El contează mai mult decât doctorul“. Nu știu cât de corectă este această zicere. Eu, personal, am momente când dacă simt că sunt foarte obosită, mă relaxez puțin. A intra în cabinet la capacitate nu 100%, a începe consultațiile fără să fii complet refăcut după o zi încărcată, mi se pare o lipsă de respect față de munca mea și față de pacient. Cu vârsta am început să observ și să realizez că am nevoie să ies din cabinet, să fac o scurtă plimbare pentru a putea să fiu prezentă mai bine în actul medical.