Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Centrele de documentare şi informare, mici laboratoare pentru elevi

Centrele de documentare şi informare, mici laboratoare pentru elevi

Un articol de: Oana Nistor - 04 Noi, 2019

În unele instituţii de învăţământ funcţionează, independent de biblioteci, mici laboratoare denumite „Centre de documentare şi informare”, un concept prea puţin cunoscut chiar şi la nivelul cadrelor didactice. În dialogul cu prof. dr. Luminiţa Cozmei, de la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi” din Iaşi, am încercat să desluşim misiunea profesorului documentarist, activităţile pe care acesta le derulează şi condiţiile în care pot fi înfiinţate în şcoli astfel de centre extrem de utile în actul educaţional. 

Faceţi parte din prima generaţie de profesori documentarişti la nivel naţional, ce contribuţie au centrele de documentare şi informare în procesul educativ?

În anul 2008 exista un singur master la nivel naţional, la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, care pregătea absolvenţii de studii superioare pentru a deveni profesori documentarişti. Teoretic ştiam ce trebuie să facem, însă, abia practic am descoperit că trebuie să fiu o punte de legătură între elevi şi colegii profesori. Prin intermediul unor proiecte Comenius, am vizitat şcoli din Franţa şi Spania, unde funcţionează cu succes astfel de centre. Am preluat de aici exemple de bună practică, le-am adaptat și implementat cu elevii noştri. 

Profesorul documentarist susţine actul educaţional, îl ajută pe elev să-şi dezvolte anumite competenţe, să-şi lărgească orizontul, nu doar educaţional, ci şi cultural. În parteneriat cu alte instituţii de învăţământ sau de cultură derulăm proiecte, avem invitaţi de marcă din diverse domenii care vin în faţa elevilor şi răspund curiozităţilor lor. Am cunoscut, astfel, oameni extraordinari, scriitori, medici, nutriţionişti, fizicieni, actori etc. În acelaşi timp, reprezint şi un punct de sprijin pentru colegii profesori, dacă au nevoie de ajutor în derularea unui proiect, a unei activităţi împreună cu elevii. Avem un parteneriat cu Complexul Muzeal Moldova, iar când sunt evenimente la Palatul Culturii, expoziţii, lansări de carte, diverse audiţii sau alte activităţi, merg acolo cu elevii care doresc.

Aceste manifestări se desfăşoară, de regulă, după-amiaza, seara, în afara programului dumneavoastră şi în afara orarului elevilor. Cum faceţi?

Da, este adevărat, însă noi nu putem fi profesori sau îndrumători, şlefuitori de suflete doar după un anumit program, şase ore pe zi, opt ore pe zi. La aceste manifestări organizate la Palatul Culturii sau la alte instituţii de cultură din oraş merg în special cu elevii din cămin. Lipesc un anunţ cu câteva zile înainte, o săptămână, astfel încât elevii din căminul-internat să mă anunţe dacă şi câţi doresc să meargă. Atunci eu îi iau, de exemplu, la ora 17:00 şi îi aduc înapoi în cămin la ora 19:00. Astfel, ei au timp să se pregătească şi pentru programul de a doua zi de la şcoală. 

Un profesor documentarist implementează şi proiecte europene? 

Da, însă la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”, Catedra de limbi străine se ocupă de proiectele internaţionale. Am participat și eu la câteva proiecte de acest tip, însă mai multe au fost cele implementate la nivel naţional şi, bineînţeles, local. De exemplu, proiectul naţional cu tema „Less hate, more speech - Mai puţină ură, mai multă comunicare!” a durat doi ani şi a avut un mare impact la nivel național, 60 de şcoli fiind implicate şi totul pornind de la o idee a mea. Proiectul s-a finalizat cu Olimpiada Civilizaţiilor, unde echipajul meu a luat locul al treilea pe ţară. Nu atât anvergura, succesul proiectului sau premiul obţinut m-au bucurat cel mai mult, ci atitudinea copiilor participanţi. Am văzut şi simţit faptul că au conştientizat problema şi, mai mult, au început să se schimbe în bine. Dacă mă întrebaţi, acesta este unul dintre proiectele pe care mi-aș dori să le mai derulez, cu un alt grup-ţintă de copii. 

În cadrul ultimului proiect, „Stinge lumina“, la care a participat întreaga şcoală, chiar şi femeile responsabile cu curăţenia şi portarii, am încercat să responsabilizăm elevii, şi nu doar pe ei, cu privire la importanţa resurselor. Copiii au văzut la ora de fizică cum se creează curentul electric, câte resurse se consumă şi, astfel, au început să conştientizeze faptul că stingând lumina contribuie nu doar la limitarea consumului de resurse necesare producerii electricităţii, ci şi la limitarea costurilor. Succesul proiectului, care tocmai s-a încheiat, constă nu doar în faptul că s-a redus factura cu 3.000 de lei, ci mai ales că elevii au rămas cu acest reflex de a stinge lumina şi poate fac acest lucru şi acasă, nu doar la şcoală.
 
Cum s-a inclus în nomenclatorul funcţiilor meseria de profesor documentarist? 

În România, s-a mers după modelul implementat în Franţa, unde profesorul documentarist este mai mult un profesor-suport pentru copii, în special în rezolvarea temelor şi derularea de mici proiecte pe care trebuie să le pregătească la diferite discipline. La noi au fost înfiinţate astfel de centre de documentare şi informare în licee bilingve sau în şcoli din mediul rural, tot cu scopul de a ajuta elevii să progreseze. Dacă vorbim de mediul rural sau zonele defavorizate, scopul centrelor de documentare şi informare este şi acela de combatere a abandonului şcolar. 

Cum este organizat un centru de documentare şi informare (CDI) şi cum pot înfiinţa şcolile un astfel de centru? 

În primul rând, directorul trebuie să-şi dorească un profesor documentarist, trebuie să aibă resursa umană, respectiv un absolvent de facultate care a urmat un master în această direcţie şi trebuie să aibă şi un fond de 50.000 de lei din patru surse: de la şcoală, de la minister, de la primărie şi de la inspectoratul şcolar. Cei mai mulţi se lovesc de această finanţare, care asigură formarea unui CDI, distinct de ceea ce înseamnă biblioteca. Mulţi cred că un CDI este acelaşi lucru cu biblioteca, însă sunt două compartimente distincte, bibliotecarul îşi desfăşoară activitatea de bibliotecar în spaţiul lui, profesorul documentarist desfăşoară alte activităţi în acest CDI, care trebuie organizat astfel încât să cuprindă un spaţiu de primire, un loc al lucrărilor documentare, un alt loc informatic, dar şi un spaţiu destinat activităţilor de grup şi un spaţiu rezervat relaxării şi lecturii de plăcere. CDI este un mic univers cultural, educaţional şi informaţional, unde toate resursele sunt puse la dispoziţia elevului pentru desăvârşirea intelectuală a acestuia. Pentru înfiinţarea unui CDI trebuie realizat un proiect, trebuie obţinute aprobări de la minister și inspectorat. Cu regret o spun, însă, că unii directori nu-i văd utilitatea, sunt centre în judeţ frumos aranjate, inaugurate, dar care stau închise.
 
V-aţi ocupat şi de multe acţiuni umanitare, aţi derulat proiecte de acest fel împreună cu elevii. Sunt ei receptivi la suferinţa semenilor?

Da, le place să dăruiască, să facă voluntariat, să iasă din rutină, trebuie doar să venim în întâmpinarea lor. Împreună cu doamna directoare, care aprobă proiectele, cu profesoarele de la Catedra de religie, dar şi cu alţi colegi, mă ocup şi de astfel de acţiuni. Şi o spun nu spre lauda mea, ci pentru că trebuie să ne strângem cât mai mulţi pentru a ajuta. Fericirea mea vine din lucrurile simple. Probabil, sunt mai receptivă sau mai sensibilă la ce se întâmplă în jurul meu, pentru că am văzut, de-a lungul vieţii, multă sărăcie. Eu însămi am trecut prin perioade foarte grele peste care am reușit să trec, găsind resursele interioare necesare, căutându-L pe Dumnezeu şi rugându-mă neîncetat să-mi dea putere să lupt pentru copilul meu și pentru ca aspiraţiile mele să se concretizeze. 

Ce lipseşte, la acest moment, în sistemul educaţional?

Cred că cel mai mult lipseşte respectul. Şi, în general, în societate ne lipseşte respectul pentru orice, de la respectul pentru pomul pe lângă care trecem, respectul pentru un om necăjit, până la respectul pentru colegi, pentru profesori, pentru familie, pentru munca pe care o facem. Iar atitudinea părinţilor, uneori războinică, care aruncă vina pe şcoală pentru lipsa de educaţie a copiilor lor, discreditează profesorii de faţă cu propriii copii sau chiar şi în prezenţa altora, acutizează această lipsă de respect. Trebuie să existe o măsură a lucrurilor, iar măsura vine şi dintr-o ordine anume, pe care am cam pierdut-o. 

Este posibil ca şi unii profesori să greşească. Toţi suntem supuşi greşelii. Dar atunci când un profesor face o greșeală, părinţii au o pornire războinică, nu mai analizează, nu vin la şcoală să discute. Pentru binele copiilor şi tinerilor, trebuie să existe o comunicare reală între familie şi şcoală. Tu, părinte, vii seara târziu acasă, de multe ori nu ştii ce face copilul tău în acest interval cât lipseşti şi arunci vina exclusiv în cârca şcolii pentru lipsa de educaţie. Există această tendinţă, chiar dacă sunt de acord că nu trebuie să generalizăm. Însă nu este corectă o astfel de abordare şi, din păcate, vom culege aceste „roade” peste puţin timp. 

Cu sufletul la Parpaniţa natală

Profesor documentarist din anul 2008 la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi“ din Iaşi, Luminiţa Cozmei a obţinut titlul de doctor în Istorie antică în anul 2015 cu lucrarea „Tomis în contextul relaţiilor comerciale din Mediterana Orientală a sec. I-III d.Hr.“. Colaborează cu diverse asociaţii şi fundaţii, instituţii de cultură şi reviste, participă la simpozioane naţionale şi internaţionale pe teme de civilizaţie românească sau unitate în diasporă, organizează şi derulează numeroase proiecte împreună cu copiii, participă la granturi Comenius şi promovează patrimoniul cultural românesc şi tradiţiile populare. Pentru a veni în sprijinul profesorilor documentarişti, în luna august a acestui an a publicat, împreună cu prof. Alina Vartolomei, volumul „Aplicaţii practice în centrele de documentare şi informare“. 
De-a lungul vieţii a cunoscut şi neputinţa, nevoinţa, umilinţa, dar şi sacrificiul, empatia, credinţa. Rămasă singură cu un copil la facultate, prof. Luminiţa Cozmei a trebuit să găsească resursele necesare nu doar pentru a supravieţui într-un oraş mare de puțin timp mutată, ci şi pentru a evolua profesional: a fost reflexoterapeut (formarea iniţială de asistent medical a ajutat-o), badantă în Italia („Cred că toate femeile care se sacrifică plecând la muncă în străinătate şi lăsându-şi, fără să aibă alternativă, copiii acasă, îşi spală toate păcatele”), studentă la master, la Bucureşti. „Am găsit sprijin la nişte oameni, nu rude, la nişte oameni, prieteni, pentru care nu am cuvinte să mulţumesc în faţa lui Dumnezeu pentru ajutorul extraordinar pe care mi l-au dat. Şi de fiecare dată, ca să mă liniştesc şi ca să pot merge mai departe, m-am întors în casa părinţilor, la biserica din sat. De acolo, din satul în care m-am născut îmi iau puterea, mă reculeg şi cu fiecare întoarcere acasă devin tot mai puternică”, ne-a mărturisit doamna Cozmei cum a reuşit să treacă peste toate piedicile în cei 56 de ani de viaţă. A rămas, astfel, cu sufletul în Parpaniţa (Vaslui) şi ori de câte ori este nevoie, se alătură acţiunilor de întrajutorare derulate de preotul paroh Paraschiv. „E inutil să ai o bogăţie, de orice natură ar fi ea, iar tu să o ţii pentru tine”, concluzionează prof. dr. Luminiţa Cozmei.

Prea puţine centre de documentare şi informare

Primele două centre de documentare şi informare au fost inaugurate în judeţul Iaşi în anul 2003, în cadrul proiectului „Educaţie pentru informaţie în mediul rural defavorizat”. Potrivit informaţiilor publice disponibile pe site-ul Casei Corpului Didactic Iaşi, ultimul val de extindere a CDI-urilor a fost înregistrat în anul 2008, când numărul centrelor a ajuns la 12, nesemnificativ dacă ţinem seama de mărimea judeţului, cu o populație şcolară, în acest an, de peste 120.000 de elevi. 

Nu este de mirare că nu doar elevii şi părinţii, ci chiar şi unele cadre didactice nu ştiu că există în nomenclatorul de funcţii, la categoria personalului didactic auxiliar, titulatura de profesor documentarist. Concret, potrivit reglementărilor aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, „profesorul documentarist desfășoară activități de animație: culturală, audio-video și de mass-media, împreună cu elevii și profesorii. Acesta organizează întâlniri și vizite tematice, ateliere de creație, realizează expoziții și are în atenție parteneriate și schimburi culturale. El ­gestionează fondul de carte și aparatura din centrul de documentare și informare (CDI) al școlii și creează conexiuni între elevi și profesori, instituții culturale și personalități prin intermediul unor activități diferite de orele de curs, pentru dezvoltarea gustului pentru cultura lecturii”. 

Citeşte mai multe despre:   profesor