Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Crăciunul românesc în amintirile unui istoric literar

Crăciunul românesc în amintirile unui istoric literar

Un articol de: Pr. Ioan-Aurelian Marinescu - 22 Dec, 2019

Despre felul în care sărbătoreau Nașterea Domnului românii în prima parte a secolului trecut puțini mai pot afla detalii de la cei apropiați, căci cei care au trăit acele timpuri sunt acum deja foarte înaintați în vârstă. Și mai puțini sunt însă cei care au avut chemarea de a aprofunda evoluția culturii literare și populare românești din acea vreme. Ucenică a marelui filolog, publicist și cercetător științific în domeniul istoriei literare românești Ion C. Chițimia, profesoara Cătălina Velculescu, renumit cercetător şi istoric literar, ne-a împărtășit câteva dintre amintirile pe care le poartă în suflet despre Crăciunul românesc de altădată. 

Doamnă profesoară, care sunt primele sărbători de Crăciun de care vă aduceți aminte? Cum era Crăciunul în perioada interbelică?

Eu sunt născută în 1941, în 19 decembrie. Amintirile mele sunt multe din timpul războiului, dinainte de venirea comuniștilor, dar și din timpul comuniștilor. În timpul războiului, părinții mei, care studiaseră în București, erau tineri intelectuali. Mama mea era din Mehedinți, iar tata din Moldova, de lângă Iași. Făcuseră amândoi Academia Comercială, unde veneau cei mai mulți copii de la țară. Mama mea voise să facă Literele, însă tatăl ei vitreg a obligat-o să meargă la Academie.

În satul în care am crescut eu majoritatea fuseseră oameni liberi, moșneni. Moșnenii erau numiți boieri, nu moșieri. Cui era moșnean i se spunea „boierule”. Bunicul meu era apelat „boierule”. El nu apare în lista domnească a boierilor, însă dacă i-ai fi cerut actele, te-ar fi dat afară din curte. Acte să-i aduci tu, că ești nou venit! El, care este acolo dintotdeauna, n-are de ce să-ți arate acte, pământul este al lui. Această conștiință au adus-o cu ei copiii când au venit de la țară la București. În conștiința aceasta ne-au crescut și pe noi. Eu spuneam: noi suntem singurii boieri adevărați.

Îmi aduc aminte Crăciunul petrecut în Mehedinți, în perioada anilor 1944-1946. Obiceiurile se păstrau integral. Oltenii nu erau deloc bisericoși, ceea ce nu însemna însă că nu erau religioși. Aveau un mod al lor de a fi. Țineau foarte mult la ritualurile pentru cei adormiți. Dacă treceai cu vederea un soroc era dezastru, și aveau cruci la toate răspântiile.

Pe vremea aceea nu existau antibiotice. Bunica ne ținea, săraca, foarte speriată, foarte izolați, ca să nu luăm boli. Copiii mureau pe capete. Nu era cazul să murim noi, cu părinții în război, iar ea cu responsabilitatea noastră. Îmi aduc aminte cum se petrecea Crăciunul. Să știți că niciodată nu se punea accentul pe bogăție, pe cumpărături. Nici nu le trecea prin cap așa ceva. Cum să cumperi la Crăciun? Dar nu ai ce mânca acasă? Era destul, ce să mai iei altceva? Părinții nu puteau să vină să ne vadă. De la noi până la cea mai apropiată gară erau 20 km. Puneai sania ca să te duci, sau carul cu boi, nu exista să mergi pe jos atât. Principalul lucru ce mi-a rămas în minte era curățenia. Se făcea o curățenie exemplară. La Paști și la Crăciun trebuia să fii curat. Curățenia însemna de la văruit până la primenirea fiecăruia cu haine curate. Se spălau și se îmbrăcau, se primeneau, cum spuneau ei, și Crăciunul începea cu Moș Ajunul. Pe vremea aceea nu se duceau copiii la împărtășit așa devreme, ci abia când erau la școală. La 7 ani, când copilul era conștient, atunci îl duceai la împărtășit. Cele mai importante la Crăciun erau curățenia în casă și împărtășirea. Nu se gândea lumea la cumpărături. Noi, încă o dată vă spun, nu veneam dintr-o familie săracă. Era vorba de mentalitate, nu de sărăcie. Eu în toată copilăria mea am avut două păpuși mai mari. Restul erau jucărioare mai mici, de toate felurile, unele făcute de mână.

De Crăciun pe vremea aceea era zăpadă. Crăciunul începea din dimineața de Ajun, când încă de foarte devreme trebuia să ții câinii legați, căci veneau grupuri de copii din sat, care cântau nu „Bună dimineața la Moș Ajun”, ci altă cântare, pe care noi și acum o spunem în ziua de Ajun, toată familia. Copiii care veneau în dimineața de Moș Ajun puteau să intre în camera unde eram noi. Veneau cu un băț de prun în mână, se așezau pe vine în fața ușii de la sobă și cu bățul acela făceau să ardă focul, băteau cărbunii ca să iasă flacără, să fie ceva viu, să fie sărbătoare, și cântau următoarele versuri: „Bună dimineața la Moș Ajun,/ Că-i mai bună a lui Crăciun/ Oile lânoase/ Vacile lăptoase/ Porcii grași și unsuroși/ Cloștile stătătoare/ Găinile ouătoare/ La anul și la mulți ani!” Tot ceea ce era în curte intra sub binecuvântare. Trebuia ca focul să ardă și copilul să stea acolo, cuminte, nemișcat, să nu se miște ca nu cumva cloștile să nu mai stea pe ouă. Apoi li se dădea copiilor răsplata, niciodată bani, ci numai de mâncare: nuci, struguri uscați, mere. Bunicii mei, care aveau bani, dădeau și dulciuri. Bunica mea, murindu-i copilul, a ajuns nașă sau moașă la mai mult de jumătate de sat.

Seara veneau cei cu Steaua. Începeau din seara Ajunului, până într-a Crăciunului. Trebuia să fim frumos îmbrăcați. Scârțâiau hainele pe noi de curate ce erau. Oltenii din satul bunicilor mei țin mai mult la Crăciun decât la Anul Nou. În Moldova, sărbătoarea cea mare era însă Anul Nou. Și unii, și alții țineau sărbătoarea până la Bobotează sau până la Sfântul Ioan. Acesta este timpul colindelor, nu doar la Crăciun și gata. Se umbla cu Steaua. Satele erau mari, iar copiii erau în grupuri și se duceau la rudenii, la cunoscuți, nu la oricine. Nu aveau cum să acopere tot doar de Crăciun, ci abia la Bobotează terminau.

Nu venea Moș Crăciun. N-aveam Moș Crăciun la țară. Nu se făcea brad. Copiii veneau seara cu steaua, care avea un diametru de o jumătate de metru. Veneau la fereastră întâi. Stelele erau formidabile în partea aceasta de țară. Aveau în centru un cerc, în care se punea, neexistând pe atunci baterii, o lumânare mică ce ardea, iar steaua se rotea în jurul acestui centru. Pe razele ei copiii puneau tot ceea ce puteau să adune ca hârtie colorată și neapărat o iconiță în mijloc, în spatele căreia ardea lumânarea. Razele stelei erau goale, iar lumea intra prin ele. Cântau la fereastră „Steaua sus răsare” și „Trei magi de la Răsărit”. Era formidabil să-i vezi proiectați pe zăpada din curte… După ce cântau la fereastră erau chemați în sala mare a casei și li se dădeau daruri, care constau în mâncare uscată. Bunica mea le dădea cu dragoste, cât mai mult. Ea mai făcea un lucru: de Crăciun și de Paști strângea tot ceea ce considera că era haină, nu ruptă, nu veche, ci doar uzată. Se strângeau, se făceau pachete, pe familii, și se duceau. Bunica mergea mai ales la casele cu copii. Avea niște fini, care aveau copii. Ei aveau prioritate.

Oamenii aveau și 10 copii, însă mureau mulți. Dacă mai trăiau cinci dintre ei, căci nu erau pe atunci medicamente! Tot la Crăciun veneau Irozii. Este o piesă de teatru, jucată în curte. Acest obicei a dispărut complet, din păcate. Era jucată de tineri, aproape de armată, nu de copii. Mergeau până către Bobotează, la Bobotează se încheia totul.

Tot în această perioadă, la Anul Nou, se mergea cu Plugu­șorul, însă pe atunci se umbla cu un plug adevărat, pe care îl împodobeau, punând la el două perechi de boi. Textul nu era foarte mare, însă era în cărțile de școală. Era pe două coloane, pe două pagini în cartea de citire. Și acum îl spunem în familie, inclusiv ginerele meu, care este austriac. De fapt, și el provine tot dintr-un sat, din Austria. Veneau cu boii împodobiți cu clopoței, cu panglici, și neapărat trăgeau și o brazdă în bătătură la cine mergeau. Acesta era Crăciunul din Oltenia din perioada 1944-1946, înainte de abdicarea regelui.

Brad eu nu am avut până când s-au dus copiii mei la grădiniță. Familia soțului meu s-a oră­șe­nizat mai repede. Ei au avut brad de când soțul meu era copil. Ai mei spuneau: „Ce să faci tu cu bradul? Ce ai tu de-a face cu bradul? Ai Steaua!” Îmi făcuseră o stea atât de frumoasă că nu mai simțeam nevoia nici unui brad.

Noi însă nu făceam parte din pătura socială de oameni care erau la a treia generație orășeni. Noi eram la prima generație de orășeni. Ai noștri veneau cu covoarele lor, cu scoarțele lor, cu perdelele lor, cu lingurile lor de lemn și cu credința că totul trebuie păstrat cu sfințenie.

Deja când am ajuns la 7 ani, prin 1948, mergeam să ne împărtășim, fără să ne spovedim deja de la acea vârstă. De atunci, Crăciunul și Paștile au început să însemne în primul rând împărtășire. Lăsați-mă cu cumpărăturile de acum! Și mai era ceva: ia tot ce ai în casă și nu este nou și fă cadou. Nu covoarele, nu iile, ci celelalte haine. Important era să împarți, să dai, neapărat să dai. Un oltean nu mănâncă fără să dea de pomană. La biserică se ducea, nu se ducea, dar pentru cei morți împărțea cu frenezie.

Cum era Crăciunul în Bucureștiul acelor ani?

În București, principalul era mersul la biserică. Părintele ne împărtășea înainte de Crăciun, în Ajun sau poate mai devreme. Părintele ne lua, ne împărtășea, ne mângâia pe cap și eram foarte veseli. Nu trebuia să te răsplătească nimeni că mergi la împăr­tășit, asta era responsabilitatea ta.

Când eram eu mică, stăteam în capătul cartierului Dristor. Biserica era într-o casă, abia mai târziu s-a construit acolo un locaș nou, frumos. Acolo ne duceam în ziua de Crăciun. Acum există TRINITAS, dar atunci nu puteai decât să te duci la biserică și stăteai măcar un pic dacă nu puteai mai mult. Și atunci, unii stăteau la slujbă, alții intrau, rămâneau în spate și ieșeau repede. Toți însă aveau conștiința că trebuie să treacă pe la biserică de Crăciun, și în general de sărbători.

Odată cu venirea în București, a venit la noi și Moș Crăciun, în care credeam cu toată tăria. Abia când am împlinit 9 ani cadourile au fost puse pe masă. Ce erau cadourile? Pe vremea aceea, dacă aveai ciocolată sau o jumătate de kilogram de mandarine era minune. A venit și la noi acasă Moș Crăciun, cu toate ritualurile de la țară bineînțeles împlinite. Căci tot ce era de la țară trebuia împlinit, absolut tot.

În 1947 am petrecut un Crăciun rarisim. Directorul Băncii Naționale i-a chemat pe toți funcționarii, cu toți copiii lor, în sala de protocol. Culmea ele­ganței! Toți copiii au venit. Și a venit Moș Crăciun, din partea băncii, desigur. Nici o diferență nu s-a făcut între copiii femeii de serviciu și ai celor angajați. Cei mai mulți dintre copii erau îmbrăcați în costume naționale. Gândiți-vă, ne aflam în centrul luxului și eram în port
popular. Nu o să uit niciodată acea atmosferă de egalitate. Aceasta s-a întâmplat în seara de 24 decembrie, în 30 abdicând regele.

Apoi am cunoscut un alt tip de Crăciun, tot la țară, dar în altă parte, pentru că în București începuseră arestările. Părinții mei și-au luat frumos bagajele și s-au mutat în Valea Jiului, unde se construia o termocentrală. Tata era un contabil de primă mână, firma elvețiană unde lucra a fost naționalizată, și el a trecut la Ministerul Energiei… La Paroșeni se construia o termocentrală și ne-am mutat acolo. Aici se păstrau obiceiurile și jocurile. Orășenii le spuneau acestora de aici momârlani. Aici era Valea Jiului de Vest, care nu a fost în Ungaria, fiind numit Jiul românesc. Părinții mei au vrut să fugă de sub ochii autorităților, și bine au făcut. Erau muncitori pe șantier, deși erau contabili, mama fiind directoarea Școlii de calificare. Am mers la școală în sat, la Paroșeni, cu copiii de țărani de acolo, iar apoi am mers la Lupeni, unde veneau copiii de momârlani și de mineri. Am făcut un an în sat și doi ani la Lupeni. Învățătorul era un refugiat din Basarabia. Foarte frumos se făcea acolo Crăciunul. La începutul postului, se adunau copiii pe grupuri, pe prietenii, pe familii, după cum se înțelegeau, și începeau să meargă la unul dintre ei acasă și începeau să repete colindele. În tot Postul Crăciunului, când se putea, duminica sigur, dar și peste săptămână o dată. Nu uitați, sâmbăta nu era liberă! Fetele nu erau primite, ele nu puteau să meargă să colinde. Eu mergeam însă cu fratele meu. Familia mea având foarte multă autoritate, nu mi-au interzis să vin. Am învățat cu ei colinde. În casa în care repetam primeam colaci, nuci și prăjituri bune, ca să mâncăm și noi ceva. Nu am mers cu ei la colindat, căci fetele nu puteau să meargă. Eu, ca fată, am mers însă la două-trei familii mai apropiate, apoi m-am întors acasă, iar fratele meu a umblat și a colindat apoi toată noaptea cu copiii, cu Steaua. Însă nu au umblat decât în noaptea aceasta de Ajun, nu era cu prelungire. Se colinda toată noaptea. Doamne ferește să nu primești colindătorii! Apăi, îți spuneau ei…, de te treceau Jiul… Era datoria ta să-i primești. Nu se dădeau bani, ci mâncare. Mi-a plăcut acest obicei de aici: să treci postul învățând colinde.

Ce vă amintiți despre Crăciunul în perioada comunismului?

Ne-am întors apoi în Bucu­rești, pentru că părinții noștri, care țineau foarte mult la noi, au vrut să facem la București clasa a VII-a, după care se dădea treapta. Eu am intrat la cel mai bun liceu de fete, Școala Centrală, iar fratele meu la unul dintre cele mai bune licee de băieți, „Matei Basarab“. Ne-am simțit dezră­dăcinați. Legătura cu satul nu mai era atât de evidentă. Aici nu știai pe cine să te sprijini. Erau peste tot turnători. Știam că unii dintre colegii și prietenii părin­ților mei deveniseră turnători. În cine să ai încredere? Cu cine să te împaci? Unde să-ți regăsești nucleul tău sătesc? Noi și acum supraviețuim pentru că avem în continuare, fiecare dintre noi, propriul nostru sat în București, propriile noastre legături, care sunt satul nostru.

Noi am dat la liceu și am reușit foarte bine, deși făceam parte din clasa burgheză. Așa te împărțeau atunci. Părinții mei erau burghezi pentru că erau intelectuali. Nu aveau nici o avere. Nici casă nu aveau. Nu am spus niciodată că avem moșie la țară. Bunica mea, olteancă cu minte ascuțită, a spus: „Nu spuneți că bunicul este în închisoare! Nu spuneți că avem pământ! Cine e deștept află ce sunteți, și nu va vorbi. Cine e prost n-o să afle”. Nu au aflat până la sfârșitul facultății.

Noi eram foarte legați de o biserică din București, care pe vremea aceea arăta cu totul altfel decât acum: Biserica Bucur, de lângă Mănăstirea Radu Vodă. Aici era un preot, Alexie Bîrcă, refugiat din Basarabia cu soția sa Maria, avea patru copii. Mă simțeam bine între ei. Una dintre fete era de vârsta mea. Am legat prietenie cu ei. Ce făceau acești copii? Cor, la Biserica Bucur. Dacă ar fi aflat cei de la liceu unde mergeam eu după ore, m-ar fi zburat din învățământ fără să clipească. Seara, după orele de liceu, veneam singură pe malul Dâmboviței, de sus, de pe Văcărești. Biserica Bucur și Mănăstirea Radu Vodă erau ca niște rămășițe de sat, ca de Bucureștii începutului începuturilor. Grădina Bisericii Bucur era un rai, arăta precum grădina unei biserici de țară. Părintele Bîrcă, cu patru copii și cu o nevastă harnică, avea o capacitate extraordinară de a organiza. Veneau oamenii de plăcere. Părintele a avut o idee formidabilă. Cu cei patru copii ai lui, cu mine și cu alți copii din același tip de familii, a făcut un cor. Părintele nu voia să aibă cor în biserică. Voia să-i răspundă credincioșii, ca să fie sigur că sunt atenți. Nu existau răspunsuri decât cele date de credincioși. Pe noi ne-a introdus doar pentru zilele de sărbătoare. Toți membrii familiei părintelui erau talentați la muzică. De două ori pe săptămână, când ieșeam seara de la școală, veneam la Bucur, făceam repetiții și apoi singură treceam toată porțiunea aceea pustie, și luam apoi tramvaiul șase stații. Ce colinde învățam acolo… Erau colinde ce se cântă la țară. Cântam cu o fericire în cor… Ce frumos era! Ce frumos era să nu fii singur! Părintele a reconstituit obiceiul de la țară. La sat, tinerii se duc cu colindatul pe la cu­noscuții lor. Nu numai la biserică. Mergeam la toate familiile copiilor din cor. În seara de Crăciun era slujbă și apoi cântam. Venea multă lume. Totdeauna venea lume la Bucur. Era suficient să se vadă că era candela aprinsă în biserică și lumea venea. După aceea porneam și cântam pe la toate familiile noastre. Ca într-un sat. Ne duceam la toți acasă. Nu luam bani, Doamne ferește! Ne-am fi simțit jigniți. În schimb, ne dădeau mâncare. Vai de capul nostru cât trebuia să mâncăm! Acesta a fost satul nostru refăcut. Cei de la Securitate nu ne-au găsit niciodată. Și nici dintre noi nimeni nu a turnat.

La un moment dat, părintele ne-a spus: Nu mai veniți la cor! Nu mai faceți repetiții! Nu vă mai adunați! Era cred anul în care s-au făcut arestările de la Rugul Aprins. Atunci am început să sărbătorim Crăciunul numai în familie. Nu ne vedeam mai mulți, era periculos. Ne adunam numai noi, în familie, și aproape în fiecare seară ne așezam pe covorul din sufragerie cu lumânări aprinse și cântam colinde, ca în Valea Jiului.

În Bucureștiul de dinainte de Revoluție, copiii umblau cu Steaua din casă în casă. Nu se închideau ușile la blocuri atunci. Apoi veneau cu Plugușorul. După Revoluție însă s-a introdus acest obicei al încuierii porților și treptat copiii nu au mai venit. Noi în familie ne respectăm toate obiceiurile. Ne vedem, cântăm colinde, cine știe cântă la pian. Fiicei mele, deși îi plac pietroaiele (rocile, n.n.), căci este geolog, îi place mult să cânte și la pian.

Ce a însemnat pentru dum­­neavoastră Crăciunul din 1989?

Este greu de spus. Trăiam un sentiment de groază și de bucurie frenetică. Eram bucuroși că a fost alungat Ceaușescu, iar când Gorbaciov a declarat că nu intervine ne-am liniștit, pentru că ne-a fost foarte frică să nu intervină URSS. Era o spaimă, din momentul în care au fost arestați soții Ceau­șescu, și mai ales după ce au fost executați. Stăteam în Drumul Taberei, iar acolo în acele zile s-a împușcat din greu. Nu au fost doar simulări. În Drumul Taberei au murit oameni. Nu era glumă, era război. Atunci printre blocuri au zburat elicoptere din care s-a tras în apartamente. Atunci am luat toate ușile care se puteau demonta de la dulapuri și le-am pus în ferestre. Noi locuind într-un apartament la etajul întâi, ne-am retras într-un coridor interior. Stăteam cu televizorul aprins, ascultam știrile. Îl opream pe urmă și seara, stând ca într-un refugiu de bombe, dar la etajul întâi, ca să ne liniștim, căci ne era foarte frică, cântam colinde cu lumina stinsă, ca să nu se vadă ceva de afară. Cântam colinde pe întuneric până ne apuca somnul și adormeam. Colindele au fost singurul nostru punct de sprijin. A fost singurul Crăciun când n-am putut merge la biserică. A fost un Crăciun de groază, în care sprijinul nostru au fost colindele.

Citeşte mai multe despre:   Craciun