Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „De aceea pictez, ca să aduc linişte“

„De aceea pictez, ca să aduc linişte“

Un articol de: Raluca Brodner - 23 Iul, 2014

Este considerat cel mai important pictor al Ortodoxiei europene, maestrul şcolii româneşti de frescă bizantină. Lucrează cu un sentiment autentic de bucurie, căci îşi consideră munca dar către Dumnezeu. L-am întâlnit pe şantierul de pictură de la Catedrala „Naşterea Domnului“ din Brăila alături de soţia sa, pictoriţa Maria Popescu-Dragomir, cu care face cea mai bună echipă în viaţă şi pe schelă. Genialitatea lui Grigore Popescu-Muscel, dublată de calităţile sale umane rarisime, este marcantă.

Privesc de câteva ceasuri bune cu atenţie şi bag de seamă că pictura dumneavoastră (sobră, elegantă, echilibrată, luminoasă) vorbeşte, ori mi se pare mie?

Pictura bisericească trebuie să vorbească prin figuri, prin ochii, mişcările şi gesticulaţiile fiecărui personaj, prin armonia cromatică. Auzul, şoapta, trăirea - dacă le pui în reprezentare bizantină, atunci înseamnă că merită să faci pictură. Dinamismul - asta face ca o lucrare să trăiască. E bine ca totdeauna să pui în valoare esenţa şi traseul pe care trebuie să-l joace o pictură într-un ansamblu, iar detaliile să fie evidenţiate atât cât să nu atragă atenţia, pentru a nu diminua trăirea duhovnicească. Pictura trebuie să asigure numai mediu pentru rugăciune, pentru trăirea duhovnicească.

Fiecare milimetru de perete, accesibil sau nu privirii, este atent lucrat, ceea ce îmi confirmă că aveţi o înţelegere completă a mesajului picturii bisericeşti.

Vedem cum întâmplări din Evanghelii sunt atât de scurte, dar atât de puternice ca mesaj. Şi atunci vine întrebarea: noi unde ne situăm faţă de ceea ce au făcut Evangheliştii? Ei au putut să sintetizeze lucrurile, ar trebui să ne îndreptăm şi noi spre acea exprimare a lor, prin mijloacele pe care le avem - culoarea, pensulaţia, vibraţia, armonia cromatică sau câteodată chiar forţată (o armonie pentru a pune în valoare o idee, altădată surprinde retragerea şi crearea unei stări din aceea de aşteptare, de surdină). Sunt aspecte cu care ne confruntăm şi cred că aici e frumuseţea picturii: felul cum gândeşti o lucrare. Şi, după ce ai realizat-o, să ştii că ai reuşit un pic din ceea ce ai gândit.

Aşadar, trebuie gândit bine dinainte de a începe lucrul efectiv la perete.

De cele mai multe ori consider că lucrurile pot fi schimbate, dar în tehnica asta a picturii lucrul pe care ai apucat şi l-ai definitivat nu mai poate fi schimbat decât prin decopertarea peretelui, aplicarea unui nou strat de frescă şi regândirea acelei imagini. Totul este ceea ce ai pus cap la cap înainte de a începe lucrarea, iar când o realizezi, nu mai eşti tu stăpânul. Eşti, probabil, sub starea aceea de trăire care îţi dă forţa de a reuşi sau de a te apropia de o reuşită care să-ţi ofere bucuria lucrului.

Minte, suflet, culoare, taină

Înţeleg că nu e implicată doar mintea în această muncă deloc uşoară, ci şi inima, că tocmai vorbeaţi de trăire.

Abordând o temă, trebuie să o trăieşti în suflet ca după aceea să o pui, acolo, într-o compoziţie, pentru a fi trăită şi de cei care o privesc. Prima dată trebuie să vezi care este mesajul ei. După o aşteptare, probabil nu prea îndelungată, Mântuitorul te mângâie şi îţi dă putere să realizezi. Mai departe, numai noi ştim cât ne frământăm, când este să faci o pictură de mare importanţă, cum este, spre exemplu, Maica Domnului din bolta altarului. Frământarea începe înainte de a face schiţa pe perete. Este o trăire extrem de puternică, o stare din aceea de neclaritate: poţi sau nu poţi, eşti în stare, meriţi să faci lucrul acesta, mai amâni, mai citeşti, te mai relaxezi, mai răsfoieşti nişte cărţi. Şi ai vrea să o faci, dar tot nu e bine să o faci. Mai amâni iarăşi o zi. Şi după aceea, până să te hotărăşti să începi, faci nişte schiţe pe perete, pregăteşti peretele. Toată descurajarea asta… cred eu că vine ca să te întărească şi ca cineva să te îndemne: „Acum poţi să faci!“

Cineva?

Da. Mântuitorul, Maica Domnului cu toţi sfinţii. Fără această trăire nu ai nici trăirea ta interioară. Nici nu aş putea să mă pronunţ mai mult. Dacă ar fi să descriu lucrurile în toate amănuntele sale, aş dezvălui aspecte de o frumuseţe care să impresioneze pe cel care citeşte, însă cel care le face, acela are într-adevăr trăirea în profunzimea lucrului.

Recapitulând, nu execuţia unei picturi murale ia timp, cât mai cu seamă pregătirea temei şi înţelegerea ei.

Aşa este. După ce începi lucrul efectiv, nu ai nici un semn de oboseală, eşti într-o lucrare a energiilor care se cumulează atunci şi abia după ce închei consideri că a fost un lucru istovitor, dar a meritat. Nu-ţi dai seama când realizezi acea lucrare, dar ştiu că o pregăteşti cu foarte mult timp înainte! Iar trăirea mea nu s-a încheiat când am definitivat, să zicem, compoziţia Maica Domnului cu Pruncul, ci mă gândesc la următoarea Maica Domnului cu Pruncul, care ar putea să apară într-o viitoare lucrare.

Aveţi o temă preferată?

Una dintre temele mari care îmi plac sunt minunile Mântuitorului, fapte ce depăşesc puterea celui mai înzestrat om de pe pământ. Atunci aduci dovada în faţa oamenilor că Iisus este Mântuitorul şi numai El poate să facă toate aceste minuni care sunt înspăimântător de mari şi de puternice şi toţi ar trebui să se cutremure.

Dar sunt unii care nu cred, inimile lor nu pot să încapă taina.

Atunci e păcatul lor. Dar vor putea să creadă cândva, aşa cum cred copiii. Sau când pictezi Adormirea şi Mântuitorul vine şi ia sufletul Maicii Domnului, vă daţi seama ce lucru mare! Şi după aceea când vin apostolii şi când se duc la mormânt şi nu mai găsesc trupul. Sunt nişte lucruri atât de preţioase în toată teologia, încât nu trebuie să mai stăm să comentăm, să găsim dovezi, trebuie crezute aşa cum sunt, că sunt taine mari şi lucruri adevărate.

„Numai credinţa este cea care îţi dă puterea să învingi“

Ce îmi puteţi spune despre lucrul pe care îl desfăşuraţi momentan, cu atâta implicare, aici, la Catedrala „Naşterea Domnului“ din Brăila?

Mie arhitectura acestei biserici îmi place, pentru că îmi pune nişte probleme, căci nimic nu e perfect, totul e perfectibil. Aşa că eu iau părţile frumoase ale ei: verticalitatea, arcadele, intrândurile. Astfel, pus în situaţia aceasta, îmi asigur o documentare a temelor pe care să le reprezint şi să le desfăşor în aşa fel, încât să nu le frâng, să nu le trunchiez şi să merg pe frize orizontale, ca ele să se adauge una cu cealaltă, să fie un monolit. Aşteptam o astfel de situaţie şi mă aştept la un moment dat să mi se mai pună alte fenomene incomode, deoarece abia atunci căutările se dovedesc a fi bune şi îţi dau şi rezultate pe măsură. Altfel intrăm într-o stare din aceasta de normalitate care poate să te păcălească şi să nu-l atragă pe cel care priveşte sau nici pe mine.

Pentru mine, ca simplu privitor, faptul că stăpâniţi desăvârşit tehnica picturii în frescă se traduce simplu prin aceea că toate stau la locul lor, sunt liniştite, sunt în pace.

De aceea pictez, ca să aduc linişte. Iar dacă le aşezi, sigur că stau (n.r.: zâmbeşte), stau şi pe verticală, şi pe orizontală, şi se regăsesc de pe nord pe sud, merg să se întâlnească cu vestul ansamblului arhitectural, merg cu cele din turlă. Chiar dacă pictura e făcută la intervale foarte mari de timp, în nici un caz nu va exista diferenţă, deoarece o bagi în acelaşi calculator, adică în mintea şi în gândirea ta. Până să găseşti locul unei compoziţii, trebuie să le joci pe toate celelalte din jur ca acelea să o primească şi pe cea pe care tu o pui acolo, aşa încât, dacă ar fi să o scoţi, celelalte din jur să nu se fărâme şi să se prăvălească. E ca în arhitectură, când ai luat cheia bolţii, înseamnă că ai şubrezit totul. Compoziţiile le pui pe coloane, le pui pe structuri, le pui pe arcade. Aici sunt zeci de tablouri pe care trebuie să le armonizezi într-un cadru care se numeşte navă, biserică, cu care călătoreşti din viaţa aceasta în frumuseţea ei de dincolo. Trebuie să fii atent! Duminica, în sărbători, biserica e plină de oameni, de copii care privesc pictura cu ochii mari şi arată cu degeţelul lor mic spre „Doamne, Doamne“. Vedeţi, e vorba de nişte trăiri extraordinare. Trebuie să te aşezi într-o duminică să vezi ce fac unii (că alţii sunt cu necazuri şi nu mai pot fi captaţi) cu ansamblul pictural pe care îl faci/l-ai făcut tu, ce efect are asupra lor. Asta să vezi! Când pictezi, nu trebuie să-i uiţi pe oameni, pe preot, pe Preasfinţitul sau Înaltpreasfinţitul locului, trebuie să te gândeşti că sunt slujitori şi tu te alături cinului. Nici o biserică nu se aseamănă una cu alta. Responsabilitatea e mereu şi câteodată creşte mereu. E neputinţa omului de a face atât cât credem că am putea face, pentru că una este să-ţi imaginezi ceva, alta este să şi realizezi acel ceva, este o distanţă imensă.

Care sunt întrebările esenţiale pe care trebuie să şi le pună un pictor de biserici în munca sa?

De ce faci pictură? Cui slujeşti? La ce foloseşte pictura într-o biserică? Îi ajutăm pe cei care vin la biserică? Continuăm o tradiţie? Simţim că şi noi suntem în tradiţie şi devenim tradiţie? Dacă clădim munca aceasta pe genul acesta de întrebări, biserica nu are frânturi, ci se aşază pe o linie ascensională şi totul are cursivitate. Dacă am poticneli, înseamnă că trebuie să mai aştept.

E ca în viaţă.

Da. Ceea ce nu îţi doreşti, nu mai vrei, la un moment dat chiar vine şi zici: „Uite, efortul meu începuse să scadă, dar recompensa nu a fost lăsată deoparte şi tot a fost trimisă“. E extraordinar! N-aş fi putut să cred! Şi atunci vezi miracolul lucrului. Atunci vezi că nimic nu este zadarnic. Numai credinţa este cea care îţi dă puterea să învingi, dar să nu învingi cu trufie, cu pasiunea aceea nebună de „nu mă las în ruptului capului“. Nu, nu sub forma asta. Să fii liniştit, să zici: „Poate că îmi dăruieşte Dumnezeu şi bucuria asta“.

„Când nu vrei să mai pleci de pe şantier, înseamnă că poţi să faci pictură“

Despre relaţia cu ucenicii dumneavoastră ce-mi puteţi spune?

Mă regăsesc în fiecare. Ei ar vrea la un moment dat să mă copieze, dar nu le dau bucurie pentru această stare. Fiecare să aibă trăirea lui personală, pe care să o modelez cât de cât şi să-i învăţ nu să ajungă să picteze efectiv, ci să trăiască starea de pictor, de înţelegere a picturii. Asta mă interesează. După aceea trebuie să lucreze, să lucreze, să lucreze, să îşi aşeze în minte lucrurile, dar drumul până când ajung ei să picteze este cel de organizare şi de înţelegere a ceea ce trebuie să facă un pictor. A fi pictor este ca şi când tu trebuie să găseşti nişte scheme anume să poţi face pictură, ca să nu ajungi să fii un robot al pensulei, al culorilor, al unor operaţiuni mecanice. Nu! Să ştii să pregăteşti tema şi să-i dai sensurile şi trăirile pe care tu le aştepţi în momentul când va fi să te afli în faţa unei lucrări pe care o va privi întotdeauna cineva.

Cine vă sunt discipolii?

Sunt studenţi care vin şi fac practică, după aceea sunt cei care au intrat în prima etapă - ucenici, alţii care sunt la stagiatură, dar lucrează în învăţământ şi vin în vacanţă sau îşi iau concediu, deci nu poţi să te bazezi pe ei pentru lucru efectiv. Îmi amintesc că predam în învăţământ şi mai mergeam pe şantiere de pictură la biserici. Găsisem o doamnă profesoară pensionară pe care o rugam să stea în locul meu la catedră, îi dădeam salariu, până când, la un moment dat, nu m-am mai întors şi m-am dus pe şantiere. Am început să lucrez intens şi orice telefon, orice scrisoare nu m-a mai întors de la biserică. Când vii pe şantier şi nu vrei să mai pleci, înseamnă că atunci e bine, poţi să faci pictură. Şi mergi oriunde eşti chemat, slujeşti, că Domnul este oriunde.

Podoaba catedralei

Referitor la colaborarea cu pictorul Grigore Popescu, părintele Costel Vatră, parohul Catedralei „Naşterea Domnului“ din Brăila, a menţionat: „Din 2007, am început lucrările de pictură cu domnul profesor Grigore Popescu şi cu echipa dânsului, lucrări care au evoluat încet, dar bine. Spun aceasta deoarece suprafeţele sunt foarte mari, însă dorinţa Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Casian a fost să fie o lucrare de valoare din toate punctele de vedere. Se vede că tot ce s-a făcut aici, prin rânduiala Înaltpreasfinţitului, înconjurat de specialişti, este spre binele şi desăvârşirea acestei lucrări. S-a început cu pictarea Sfântului Altar, cu Maica Domnului, aşa încât, până în anul 2011, s-au definitivat lucrările la Sfântul Altar. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat una din părţile cele mai grele ale lucrării de pictură - turla mare, care însumează aproape 1.000 de metri pătraţi şi frumuseţea ei va fi pusă în valoare nu peste mult timp, când, prin osteneala domnului profesor, această schelă va dispărea, va fi mutată pe abside şi va aduce într-adevăr cerul privit de noi aici, cu tot cu Pantocrator, cu Liturghia cerească, cu prorocii şi apostolii, cu toată această frumuseţe dumnezeiască“.

Promotor autentic şi valoros al culturii creştine

Grigore Popescu-Muscel s-a născut la 23 noiembrie 1945, în Câmpulung-Muscel, judeţul Argeş, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Ion, licenţiat în teologie şi litere cu „magna cum laude“, a fost profesor, poet, publicist, iar mama, Antoaneta, a fost profesoară de matematică şi fizică.
Pictorul este căsătorit cu Maria Popescu-Dragomir, pictor, restaurator şi iconar. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Universitatea din Timişoara. Deţinător al unei experienţe profesionale impresionante, reţinem că este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Secţia Pictură, filiala Bucureşti. De asemenea, este membru al Comisiei de pictură bisericească din anul 1980. Atestări: pictor muralist, Patriarhia Română; restaurator pictură murală de epocă, Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă; expert restaurator, Ministerul Culturii şi Cultelor. Autor a peste 45 de ansambluri de artă murală monumentală, pictură frescă, maestrul Popescu este cunoscut în ţară şi în străinătate şi prin numeroasele expoziţii, simpozioane, burse, apariţii editoriale. Pentru activitatea sa bogată, de mare valoare şi trăinicie a primit importante premii şi medalii, între care amintim: Premiul pentru artă monumentală, Uniunea Artiştilor Plastici din România; Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Mare Ofiţer, conferit de Preşedinţie şi de Ministerul Culturii şi Cultelor; Medalia „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ pentru măreţia ansamblului pictural de la Borzeşti-Bacău, conferită de Primăria Municipiului Oneşti şi Episcopia Romanului.
Pe drept cuvânt, părintele prof. Dumitru Stăniloae îl numea, în 1989, „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor“, însă Grigore Popescu-Muscel rămâne un om modest, pentru că, după cum declară: „Simt măreţia lui Dumnezeu. Apoi, oricând pot fi depăşit, lucrul meu este de o clipă, precum e viaţa omului“.