Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Despre teatru şi credinţă cu Maria Ploae

Despre teatru şi credinţă cu Maria Ploae

Un articol de: Augustin Păunoiu - 07 Ian, 2012

Împlinirea unui actor stă în mulţimea şi importanţa rolurilor jucate, dar mai cu seamă e legată de măiestria cu care el intră în pielea personajelor întruchipate pe scenă. Maria Ploae este o actriţă de succes. Rolurile pe care le-a primit din partea regizorilor au fost onorate cu mult profesionalism şi sunt dovada unei vocaţii luate în serios.

Cum a venit pasiunea pentru teatru, pentru actorie?

Pasiunea pentru teatru am simţit-o de când eram copil mic la casa părintească în satul unde m-am născut, Dealul Perjului, pe Valea Berheciului, în Bacău. Îmi plăcea foarte mult, chiar când eram la grădiniţă şi după aceea la şcoală, să recit poezii. Şi bineînţeles că mă regăseam pe scenă totdeauna când se făcea o serbare, fie cântând în cor, fie dansând, fie spunând poezii. Mama era foarte impresionată când era în sala de spectacole din grădiniţă, cu o scenă mică, modestă. Acolo eram noi cu emoţie foarte mare şi, în faţa noastră, părinţii, la fel de emoţionaţi, pentru că ei şi-au dorit întotdeauna ca odraslele lor să înveţe şi să reuşească să facă mai mult decât au făcut ei, oameni simpli, care au avut însă o neţărmurită dragoste faţă de pământ şi de lucrul lui.

Dragostea de pământ i-a ţinut şi foarte aproape de Dumnezeu. Cam de atunci am simţit nevoia să mă exprim pe scenă, să fiu pusă în lumină. La 12 ani, înfiată de o mătuşă de-a mea, sora tatălui meu, am venit în Bucureşti.

După aceea, lucrurile au continuat pe acelaşi parcurs în şcoală până la liceu, când am mers la Şcoala Populară de Artă, pregătindu-mă în mod special pentru teatru.

"Dacă nu joci până la vârsta de 30 de ani, îţi pierzi încrederea în tine, în harul tău"

Aţi îndemna tinerii din ziua de astăzi să urmeze o carieră în teatru sau în film? Ce şanse de viitor ar mai avea?

Acesta e un subiect care mi-e foarte aproape pentru că şi copiii mei au făcut acelaşi lucru. Ana, una dintre fiicele mele, a dat la regie de teatru şi este regizor, băiatul a făcut Multimedia şi lucrează ca inginer de sunet, iar Oana Maria, cea mai mică, a făcut actorie. Îmi dau seama, copiii mei făcând aproape aceleaşi studii ca şi mine şi soţul meu, Nicolae Mărgineanu, că este foarte greu astăzi. Aparent este mai uşor pentru că locurile la admiterea în facultate sunt mai multe. Pe vremea mea erau cinci locuri şi nu am reuşit din prima. În al doilea an am intrat. Erau doar şapte locuri. Acum situaţia e mult schimbată şi dacă vrei azi să faci actorie, poţi să faci. Posibilităţile părinţilor sunt astăzi altele. Fiecare candidat se poate pregăti cu cineva, cu un profesor de actorie, ceea ce în trecut nu era cu putinţă.

Din păcate, după ce termini studiile, oferta este foarte scăzută. Majoritatea actorilor nu au unde lucra. Şi pentru regizori este foarte greu. Aşa că eu, gândindu-mă cât de mult am iubit şi cât de dependentă am fost de această chemare, nu-i pot sfătui pe tineri să nu-şi asculte glasul inimii. Dar totdeauna le spun: pregătiţi-vă şi pentru altceva, ca să fiţi siguri că vă puteţi câştiga existenţa şi altfel. Teatrul să fie un hobby, un lucru pe care uneori îl faci, alteori nu, pentru că în meseria asta nu totul depinde de actor, ci noi depindem de teatre, de regizori. Şi atunci pe toţi îi sfătuiesc să se pregătească din timp. Nu ştiu dacă mă ascultă. Copiii mei reuşesc să facă şi altceva.

În meseria asta, dacă nu joci până la vârsta de 30 de ani, îţi pierzi încrederea în tine, în harul tău şi foarte uşor rişti să ajungi la senzaţia de neputinţă, de ratare. E foarte dureros. E mult mai bine să fii pregătit şi înarmat şi pentru altceva, şi să nu ai nevoie de acel altceva şi să faci numai filme sau numai teatru. Să dea Dumnezeu să fie aşa. Dar e foarte greu. Pe vremea mea, când eram încă tânără, televiziunea m-a ajutat foarte mult, în sensul că făceam recitaluri de poezie, piese de teatru, teleplay-uri. Acum, acestea nu se mai fac, sau dacă se fac, se fac la o calitate atât de slabă, încât e preferabil să nu joci.

Actoria, o chemare, nu doar meserie

Cum a fost studenţia? Mergeaţi atunci la biserică?

Am avut parte de o studenţie excepţional de frumoasă pentru că atunci şcoala avea o importanţă mare. Profesorii erau foarte buni. Eu am fost la clasa lui Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. Erau foarte devotaţi studenţilor, ne iubeau foarte mult, au încercat să ne împărtăşească tot ce puteau şi aveau ce să ne dea ca să intrăm în tainele acestei meserii, să-i găsim farmecul şi frumuseţea, dincolo de ceea ce este aparent. Ne-au făcut să fim foarte îndrăgostiţi de ceea ce făceam, culminând cu anul al IV-lea, când am avut o stagiune excepţională la Teatrul Casandra, unde jucam în patru piese şi toţi colegii mei aveau roluri multe. Am avut o stagiune de actor consacrat, cu un public numeros. Eram la doar 24 de ani. Am gustat din plin bucuria de a transmite ceea ce aveam noi de comunicat spectatorilor.

Acum a scăzut şi calitatea profesorilor, iar numărul crescut al studenţilor face dificil lucrul personal cu ei. Actoria este o chemare, nu atât o meserie şi, în zilele noastre, dacă nu ai acea nebunie care să te ţină legat de scenă sau în faţa camerelor de filmat, nu poţi rezista. Îţi trebuie o tenacitate pentru a lupta, pentru a te impune. Ca studentă am fost foarte fericită. Şi după ce am terminat am avut parte de bucurii pentru că am avut ocazia să fac cel puţin un film pe an în rol principal. Dar au fost şi ani în care făceam două sau trei filme, la care se adăugau piesele de teatru, serile de poezie. Atunci erau multe oferte pentru actori. Astăzi televiziunea nu mai promovează teatrul sau poezia.

Biserica din suflet

În ceea ce priveşte credinţa din timpul studenţiei, am avut şansa să mă nasc într-o familie de oameni simpli şi foarte credincioşi. Părinţii mei, lucrând pământul, oamenii erau obligaţi să fie aproape de Dumnezeu pentru că toată viaţa şi munca lor depindeau de ce le dădea Dumnezeu, de vreme, de ploi, de soare… Acolo, dacă toate îţi veneau la timp, era bine, dacă nu, degeaba munceai. Ei erau întăriţi de o mare credinţă şi rugăciunea îi ajuta foarte mult.

M-am născut într-o casă la a cărei masă se spunea întotdeauna "Tatăl nostru" înainte să mâncăm, mama se închina şi ultimul lucru pe care îl făcea înainte de culcare, oricât ar fi fost de obosită, erau metaniile şi rugăciunile. Când începeau arătura se făcea iarăşi rugăciune şi în general, înainte de o mare lucrare, arat, semănat, culesul roadelor, oamenii se închinau şi cereau ajutorul lui Dumnezeu. Atunci tot ceea ce primeau era binecuvântat. Nu mai vorbesc că duminica, mama, aşa cum era, necăjită şi cu cinci copii, care aveau şi nu prea aveau hăinuţe şi încălţăminte, totuşi ne pregătea de sâmbătă seara pentru a merge a doua zi la biserică, la Sfânta Liturghie. Am ştiut din copilărie ce înseamnă să te spovedeşti, să te împărtăşeşti, să îngrijeşti mormintele. Sunt lucruri pe care dacă le înveţi în perioada celor şapte ani, îţi rămân întipărite în suflet. Şi chiar dacă urmează o perioadă în care nu le mai practici, ele nu se uită. Pentru că, sinceră să fiu, după ce am venit în Bucureşti, n-am mai fost atât de apropiată de practicarea credinţei. La şcoală nu se mai făcea religie, iar numele lui Dumnezeu era luat în derâdere. Păşeam mai rar pe la biserică şi totuşi mergeam, mai ales când aveam o teză importantă la care mi-era frică sau mai târziu, înaintea vreunui examen… în momentele importante ale vieţii mergeam la biserică să aprind o lumânare şi să mă rog, deci undeva în suflet credinţa era totuşi vie… Aşa cum erau vremurile pe atunci, cei din jur nu au reuşit să-ţi spulbere credinţa dinlăuntrul tău. Te făceau să nu mergi aşa des la biserică, să ai o rezervă mai mare.

"Am stat în genunchi şi am plâns…"

Ce mi s-a sădit în cei şapte ani de acasă nu a putut fi smuls. Lucru pe care am încercat să îl transmit mai departe şi copiilor. Norocul nostru mare a fost că la un moment dat cineva, şi acest cineva a fost colegul meu Dragoş Pâslaru, care actualmente este părintele Valerian de la Schitul Pătrunsa, ne-a tras de mânecă şi ne-a spus: "Haide, veniţi la Biserica "Sfântul Vasile" de pe Calea Victoriei că se sfinţeşte o icoană a Sfântului Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole". Aşa am ajuns la biserică, chemaţi de cineva. Sunt foarte importanţi omul pe care îl întâlneşti şi cuvântul care ţi se spune într-o zi, într-o anumită clipă. Era în 1993. Am mers la biserică şi am găsit un preot atât de bun; m-a atras într-un mod inexplicabil. Ziua aceea mi-a rămas bine întipărită în minte. Am stat cu copiii în jurul meu, în spatele bisericii, pentru că era lume foarte multă. Am stat în genunchi şi acolo jos, am plâns tot timpul. Nu ştiam bine de ce plâng pentru că, nepracticantă fiind, mi se părea că nu sunt plină de păcate. Mi se părea că am dus o viaţă frumoasă şi atâta tot. Şi totuşi plângeam. Era un plâns de uşurare, un plâns bun, care mă liniştea, îmi făcea bine. Părintele Paul Mărăcine m-a atras şi din momentul acela mi-am dorit să vin mereu la biserică. Apoi mi-am dorit foarte mult să mă spovedesc, dar eram destul de închistată, nu ştiam ce să spun. Când eşti copil şi te duci la spovedit este foarte simplu: te întreabă dacă ai minţit, dacă ai învăţat bine, dacă ai supărat-o pe mama… Pe când ca matur lucrurile stau altfel.

"Nu pot juca un personaj care nu aduce lumină, ci întuneric..."

Aţi acceptat sau aţi refuzat roluri pe considerentul credinţei?

Da. Mai ales în ultima vreme şi în special după ce am realizat filmul "Binecuvântată fii, închisoare", care m-a marcat şi m-a schimbat în bine foarte mult. Atunci, cumva înlăuntrul meu am făcut un legământ. Bine, nici până atunci nu fusesem chemată să joc personaje negative. Poate pe teatru am avut parte de roluri mai puţin pozitive ca să spun aşa, cum a fost în "Opera de trei parale" sau în "Efectul razelor Gamma asupra anemonelor". Dar după ce am făcut filmul "Binecuvântată fii, închisoare" am fost mult mai atentă, nu la a nu primi un rol negativ, pentru că nu despre asta este vorba. Ceea ce nu-mi plăcea acum era un rol care ar fi batjocorit pe Dumnezeu, Sfânta Scriptură sau care ar fi conţinut nişte replici nepotrivite. S-a întâmplat de câteva ori să refuz roluri importante şi asta pentru că simţeam că am o datorie ca prin ceea ce fac, după ce L-am cunoscut mai bine pe Dumnezeu, să aduc mărturie şi prin personajele pe care le întruchipez. Nu-mi pare rău că am refuzat, pentru că m-ar fi durut ca seară de seară să vin pe scenă cu un personaj, un personaj care nu aduce lumină, ci întuneric. Poate că, per total, mesajul piesei nu ar fi fost neapărat negativ, dar, în general, m-am ferit să am în gura mea ca personaj replici care nu-mi plăceau. Cuvântul are mare putere. De aceea am mare grijă şi chiar mă deranjează că oamenii folosesc cuvintele fără să-şi dea seama de forţa lor. Noi, românii, suntem neîntrecuţi în a ne juca cu cuvintele. E uimitor să vezi cât de uşor se înjură la noi. Şi totuşi spunem: "Ei, nu înjur, ci e doar un fel de a spune…" E bine să conştientizăm mult mai atent şi ceea ce spunem, şi ceea ce gândim.

Cum poţi transpune cu succes o experienţă mistică în film

Să vorbim şi despre filmul atât de cunoscut, "Binecuvântată fii, închisoare", în care aţi jucat rolul principal.

Filmul a apărut printr-o mare binecuvântare a Bunului Dumnezeu până la urmă pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Noi ne-am dus la un fel de simpozion unde erau mulţi români din diasporă. Am vorbit acolo pentru prima dată invitată fiind. În sală era şi Sergiu Grossu. Nu ne cunoşteam. Ne-a spus: "N-aţi vrea să faceţi un film după cartea asta?". Ne-a arătat volumul "Binecuvântată fii, închisoare", pe care îl citisem deja. Chiar ne gândeam după ce am citit cartea, care este o descriere impresionantă, de o sinceritate extraordinară. I-am comunicat lui Sergiu Grossu că cunoaştem cartea şi am fi interesaţi de propunerea lui. El a fost într-un fel scânteia care a făcut posibilă realizarea acestui film. Avea o mare dragoste pentru soţia lui, Nicoleta Valeria Grossu, care nu mai trăia atunci şi aşa s-a făcut scenariul după carte.

Exista încă un mare hop de trecut. Scenariul a trebuit să participe la un concurs organizat care aproba sau nu bugetul pentru realizarea filmului. Şi de-abia la a treia încercare a fost admis scenariul nostru. Cu multă luptă şi tenacitate din partea noastră am reuşit, în ciuda faptului că Sergiu Grossu contribuia şi el cu o sumă de bani, ca şi soţul meu, de altfel.

Dar pentru a obţine banii de la Cinematografia Română a trebuit să participăm la trei concursuri.

Atunci au început chinurile mele. Perspectiva era luminoasă când filmul era încă destul de departe, dar în momentul în care s-a apropiat, mi-am dat seama că este foarte greu ceea ce am eu de făcut. Aveam de trăit o experienţă mistică pe care nu o cunoşteam. Nu toţi am trecut prin aşa ceva. Era ceva ce eu ştiam doar din carte, o trăire pe care eu doar mi-o puteam imagina.

În general, noi, actorii, ne bazăm foarte mult pe ceea ce trăim, pe experienţa noastră, pe trăirile noastre. Adică suntem diferite personaje, dar într-un fel sau în altul am trecut prin ceea ce exprimă personajul. Or, aici era o experienţă pe care eu doar puteam să mi-o imaginez. Altceva nu puteam să fac, decât să mă rog, să fiu mai aproape de Dumnezeu şi să cer ajutorul Lui. M-au ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, extraordinare, importante, foarte variate, scrise atât de femei, cât şi de bărbaţi. Fiecare din personajele acestor cărţi a trecut prin infernul închisorilor comuniste, reeducarea de la Piteşti, temniţa de la Aiud… Ele poate m-au îmbunătăţit mult, în sensul că am înţeles în ce constă legătura mistică pe care majoritatea dintre cei închişi au avut-o cu Dumnezeu. Pentru că dacă există cineva care i-a salvat şi care după 10 sau 15-20 de ani a făcut să se reabiliteze fizic şi psihic, acela a fost Dumnezeu.

M-a ajutat mult însăşi cartea care este scrisă cu lux de amănunte. Eroina vorbeşte despre fiecare stare pe care a trăit-o în legătură cu tot ce însemna frigul, foamea, tortura, ancheta, dorul de acasă. Toate lucrurile îngrozitoare pe care le-au trăit acolo oamenii din plin şi cum s-au salvat. În afară de faptul că temniţa a devenit universitate, pentru că acolo era închisă toată floarea neamului românesc, cei mai frumoşi, cultivaţi şi dăruiţi oameni. Ei s-au găsit acolo ca fraţii şi au avut ce să-şi împărtăşească. Ăsta era un fel de a rezista. Fiecare povestea ceea ce ştia şi toţi ştiau multe. Pentru că şcoala se făcea serios, era sete de cultură… La acestea se adăuga rugăciunea, care îi făcea să fie şi mai uniţi. Îmi povestea de curând doamna Aspazia Oţel-Petrescu atunci când am întrebat-o cum a reuşit să supravieţuiască în asemenea condiţii: "Fetele din jurul meu erau familia mea". Dar când vă mutau de la o închisoare la alta, familia asta dispărea, se destrăma. Vă trezeaţi între alte femei… "Da, dar tot rugăciunea ne unea. Credinţa în Dumnezeu şi faptul că ne rugam împreună." Ea a stat 14 ani în închisoare. 14 ani petrecuţi în floarea vârstei! A ieşit din temniţă foarte marcată, dar şi extrem de îmbogăţită sufleteşte, cu o mare dragoste pentru Dumnezeu. Aici este o nuanţă extraordinară. Mult din ceea ce facem noi este din frica de Dumnezeu sau din dorinţa de a fi mântuiţi, dintr-un anume interes, urmărind o anumită răsplată. Or, oamenii ăştia care au suferit aveau o mare dragoste de Dumnezeu, lipsită de calcule.