Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Din nefericire, istoria este tot timpul sub impactul politicului“

„Din nefericire, istoria este tot timpul sub impactul politicului“

Un articol de: Constantin Iftime - 07 Iul, 2008

▲ „Această intrare a noastră în Uniunea Europeană nu este o nuntă. În general, oamenii aşa o percep - o fericire, ce-o să ne dea, ce-o să ne aducă europenii... Nu-ţi dă nimeni nimic. Îţi dă posibilitatea să dobândeşti, să munceşti mai bine ca alţii şi să-ţi faci loc cu munca ta“ ▲ „Ceea ce reproşez eu acestei generaţii nu este faptul că nu aş fi de acord cu nivelul şi capacitatea ei. Îi reproşez însă lipsa unei poziţii naţionale“ ▲ Interviu cu academicianul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, preşedinte de onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice ▲

Cum aţi caracteriza generaţia de istorici din care faceţi parte? Dvs. sunteţi un fel de patriarh al acestei generaţii.

Eu sunt un fel de struţo-cămilă, dacă vreţi... Sunt un om norocos, care a avut cei mai mari profesori, începând de la Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Bănescu, Victor Papacostea... Am avut acest noroc, ceea ce cei cu câţiva ani mai puţin decât mine, începând din 1948, nu l-au mai avut. Brătianu a fost arestat chiar mai înainte, având domiciliu forţat, Giurescu, din 1948, nu mai era la catedră, Victor Papacostea, la fel, Bănescu, aceeaşi situaţie. Generaţia imediat următoare mie au avut o situaţie mai tristă decât a mea în această privinţă... Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama că, atunci când împlineam 21 de ani, sovieticii ocupaseră România. Şi aveam 66 de ani împliniţi în decembrie 1989... O viaţă întreagă prinsă în această perioadă... Şi în această situaţie au fost foarte mulţi. Abia de vreo 10 ani a început să se ridice o nouă generaţie, care e în afara acestui cerc obligatoriu al existenţei noastre de decenii.

Aţi făcut facultatea în perioada în care se produceau mari schimbări ale României. Profesorii de istorie, gândindu-vă la cei care v-au format, şi luând în calcul experienţa dvs., ar putea să le vadă în perspectivă, să le profeţească... La vremea aceea, cum se vedea situaţia reală, au ştiut ce schimbări dramatice vor urma? Aţi prins o generaţie de profesori, care, în perioada interbelică, prinseseră schimbări mari, dictaturi...

Eram chiar în plină dictatură... Era dictatura lui Antonescu... Am intrat în facultate în toamna anului 1941. Momentul era perceput ca unul de ascensiune, dacă vreţi. Începuse războiul din Răsărit, care, până atunci, era văzut ca un război pozitiv. Avea să existe această percepţie până la momentul Odessa. Dar trebuie spus că noi ştiam mai puţin decât am aflat după aceea, în ceea ce priveşte numărul victimelor, al jertfelor de la Odessa. Au fost bombardamente sovietice, dar de proporţii nesemnificative. Câteva bombe aruncate. După aceea, frontul s-a îndepărtat până când graniţa ţării avea să fie din nou încălcată, iar apoi, în aprilie 1944, au venit americanii cu bombe adevărate!

„Singura ţară în care nu au existat restricţii alimentare“

Era un sentiment de ascensiune a României, a imaginii ei, la începutul războiului, nu? Ce mai este de spus despre felul cum era perceput pe plan intern începutul războiului?

Din punct de vedere intern, lumea era liniştită. Trecuse de cutremurul rebeliunii legionare şi trăise ziua de 22 iunie 1941 (când Ion Antonescu a ordonat armatei române intrarea, alături de Germania, în războiul antibolşevic, spunând: „Vă ordon, treceţi Prutul!“, nota red.) Acest moment a fost perceput de naţiune, în general, ca unul deosebit. A fost o atmosferă pe care am mai reîntâlnit-o abia în decembrie â89. A fost o stare de satisfacţie naţională... Lumea a îngenuncheat pe străzi... Ea a perceput intrarea în război ca o acţiune de eliberare a unor provincii răpite cu un an mai înainte.

La un an după pierderea Transilvaniei şi a Basarabiei...

Da, la un an după aceste evenimente... Şi a fost o satisfacţie a opiniei publice. Pe de altă parte, a fost şi faptul că, în prima fază, războiul s-a desfăşurat într-un mod promiţător. Frontul s-a îndepărtat foarte rapid. Şi, în afară de asta, erau nişte vremuri bune pentru România. România era singura ţară în care, până la bombardamentele din aprilie 1944, nu au existat restricţii alimentare, nu existau cartele. Cozile care existau în Bucureşti, în anii 1942-1943, erau cozile ofiţerilor şi soldaţilor germani, la poştă, care trimiteau pachete în Germania. Lumea nu se supăra, din moment ce avea făină şi zahăr în prăvălie. Îi lăsa şi pe nefericiţii ăia, pe militarii germani, să trimită la familie, în Germania, un kil de zahăr sau un kil de făină...

Deci războiul nu a afectat ţara din punct de vedere material? Dar în ceea ce priveşte pierderile umane?

Sigur... Războiul a început să se resimtă din ce în ce mai mult, prin pierderi, prin răniţi... Acela a fost contactul cu războiul... Apoi s-a aflat că pierderile sunt substanţiale. Nu mai vorbesc de ceea ce s-a întâmplat în momentul cotului Donului şi la Stalingrad...

Erau informaţii „la zi“, calde, se ştia starea frontului?

Ziarele noastre publicau chiar şi comunicate ale celorlalţi, în special, comunicatele americane. Era vorba de un front care nu ne privea pe noi şi nici nu voiam să fim în război cu ei. În general, informaţie exista... Plus radio etc., etc. Oamenii ştiau ce se întâmplă. Ceea ce nu s-a ştiut, s-a pierdut cumva pe parcurs, au fost proporţiile pierderilor.

„Stalin era considerat un zeu“

Aţi trăit momentul 1944, momentul schimbării... Ce aţi resimţit? Ce imagini aveţi de atunci?

Eu mărturisesc că, în momentul acela, deşi eram un tânăr student, încheiam anul III de facultate, eram îngrijorat... A fost însă un moment de euforie generală... Lumea s-a repezit, a înlăturat perdelele de camuflaj de la ferestre. Oamenii au perceput că e pace, gata, s-a terminat cu războiul. O euforie falsă, dar aşa a fost perceput momentul. A fost un moment de satisfacţie, nădăjduiai că e pace. Mai ales că anul acela fusese foarte traumatizant. Bombardamentele îi zăpăciseră pe oameni, plus că şi frontul era în ţară, era la Iaşi... Iar înainte de 23 august, se spărsese şi frontul de la Iaşi. Situaţia era dramatică... Brusc s-a petrecut actul acesta, perceput ca un armistiţiu real. În fond, nu a fost un armistiţiu real... În fapt a fost o capitulare, mai rea decât o capitulare fără condiţii...

Aţi trăit sovietizarea din plin. Cum s-a schimbat învăţământul? Cum s-a schimbat societatea istoricilor? Care au fost momentele dramatice?

Momentele dramatice au început chiar în 1944, atunci a şi început o campanie dusă împotriva unei părţi din profesori. A început să pătrundă politica în facultate, ceea ce pe vremea lui Antonescu nu se întâmplase. Dar, după 23 august, a început politizarea, apoi au venit cu măsuri concrete – epurări, scoatere din facultăţi.

Care erau punctele vulnerabile ale marilor istorici, care se formaseră la şcoli mari, europene?

Majoritatea erau şi personalităţi publice, intraseră în politică. Momentul a fost unul de cotitură, când se vedea cu totul altă direcţie, şi toţi au fost vulnerabili. Unii au nimerit direct în închisoare, alţii au avut o tranziţie. Chiar în Institutul „Nicolae Iorga“ au fost o parte, şi Giurescu, şi Papacostea, care au fost aduşi consilieri la institut, până în 1950. Apoi au fost luaţi de acolo şi duşi direct la Sighet. Ca, după aceea, în 1956, să se reîntoarcă la institut.

În general, care erau acuzaţiile?

Faptul de a fi fost ministru, de o parte şi alta, de exemplu, indiferent de partid, era incriminant şi sancţionat... Acest proces s-a accentuat, începând din 1946-47, apoi, din 1948, a fost absolut dominant. Şi s-a intrat în stalinizare, sovietizare. Stalin era considerat un zeu.

„Roller avea o educaţie primară“

Care au fost transformările mari, care au schimbat viziunea istoriei României? Mai întâi cele impuse de sovietici şi, după aceea, de comuniştii români.

Cel care devenise stăpân era Mihai Roller. El era al treilea în ierarhia de propagandă şi cultură, după Chişinevski şi Răutu. Era acest trio...

Roller venea cu idei ruseşti, cele ale tradiţiei culturale ruse despre istoria României?

Roller avea o educaţie primară... Era un om inteligent, dar avea un nivel cultural foarte scăzut. Vorbea de Imperiul Austro-Ungar în secolul al XVIII-lea şi aşa mai departe. Departe de a veni cu viziunea unei Rusii vechi, el, exponentul partidului bolşevic al URSS şi al intereselor ei. Ar fi dorit să apară peste tot numai slavi, dacii să fie şi ei slavi, noi să ne schimbăm firma, să nu mai fim popor latin, ci slav. Şi, de asemenea, trebuia evidenţiat la maximum rolul eliberator al Rusiei, inclusiv al Rusiei ţariste, nu mai vorbesc de cel al URSS. Şi, desigur, trebuia luat modelul sovietic, inclusiv în istoriografie. De altfel, se ajunsese ca principala revistă de istorie sovietică, „Voprosy istorii“, să fie tradusă integral în limba română. Plus că limba rusă devenise obligatorie în toate instituţiile. Şi tocmai din pricina asta nu s-a învăţat. Eu şi azi regret că nu am învăţat rusa, aveam prilejul de a o învăţa şi n-am învăţat-o din spirit de frondă. Dar, în general, a fost o presiune de sovietizare şi rusificare cumplită.

Totuşi, ruşii n-au venit cu nişte surse noi, cu nişte documente noi privind elementul slav de la originea noastră?

Nu. N-au adus nimic nou... Însă pozitiv a fost faptul că s-au dezvoltat cercetările arheologice, s-au dat bani pentru cercetările arheologice, s-a dezvoltat arheologia Evului Mediu, ceea ce înainte nu se făcuse aproape deloc. Adică s-au făcut nişte lucruri, din dorinţa de a-i descoperi pe slavi aici.

Care sunt lucrurile noi, valabile ale acestor cercetări?

Au rămas cercetările în sine, descoperirile care s-au făcut. Şi ne interesau mult, pentru că au fost descoperiri din primul mileniu, privind mileniul acela întunecat pentru noi. S-a lucrat mult şi s-a editat o amplă colecţie de documente, dar necorespunzător din punct de vedere ştiinţific. Adică s-au publicat texte numai în traducere, originalele erau în slavă veche.

Ce viziune există la istoricii ruşi asupra istoriei României, care nu ne convine nouă? Şi Eminescu a polemizat cu unele dintre acestea, privind originea Basarabiei, chiar în anii de graţie 1877-1878, ţinând un fel de campanie de presă.

Istoricii sunt de mai multe feluri, nu? Pretutindeni şi în toate vremurile... Unii care sunt oameni de meserie, oameni serioşi, şi alţii care se înregimentează şi servesc un interes sau altul. Dar istoricii serioşi, indiferent de regim, indiferent de firmă – şi se poate spune la fel şi despre istoricii ruşi – nu acceptă falsificări. Ţin minte, de pildă, în toamna 1944, cum a venit un maior sovietic, care probabil era profesor de istorie în civilie, în vizită la Institutul Sud-Est European de Cercetări Balcanice, unde era director Victor Papacostea. Şi numaidecât ne-a vorbit despre Iorga şi Brătianu. Or, Brătianu era pentru ei, din punct de vedere politic, „un duşman“. Fusese voluntar pe front, împotriva lor şi aşa mai departe. Totuşi, ei îl percepeau ca pe un savant.

Marii scriitori ruşi ne-au perceput vag, ca pe continuatori ai romanilor, ca pe un popor trist, despre care nu ştiau multe. Când Puşkin a venit în Basarabia, nu ştia decât că noi am avut legătură cu poetul Ovidiu. Îl evoca mereu pe Ovidiu şi s-a identificat cu Ovidiu. La fel face şi Dostoievski, un slavofil, care ducea o campanie foarte mare în perioada 1877-1878, încercând deplasarea Rusiei către Balcani. Tolstoi, la fel. Toate lucrurile converg spre faptul că românii sunt cumva diferiţi de ruşi. Când a încetat sovietizarea, a venit comunismul naţionalist. Ce s-a întâmplat atunci?

- Perioada sovietică a fost o perioadă cumplită şi din punctul de vedere al istoriei naţionale. Marile personalităţi au fost aruncate la coşul istoriei cu epitete atârnate de coadă. De la Titu Maiorescu, la Ion Brătianu. Mai ales Brătienii erau la index şi era dramatic pentru că erau încă vii. Existase un partid liberal până în preajma răsturnării, a schimbării şi prezenta o primejdie pentru comunişti. A fost o perioadă foarte apăsătoare, atât pentru istoricii de meserie, căci nu puteai aminti o mare personalitate decât dacă-l înjurai. Atunci, mai bine nu-l aminteai! Evitai să spui numele. De altfel, timp de jumătate de deceniu nu s-a mai publicat nimic de către oamenii de meserie. Eu am publicat tânăr, în 1945, 1946 şi 1947 şi gata. N-am mai publicat decât în 1952, când m-a acceptat cu pseudonim. Abia în 1955 am publicat cu numele meu, cum era normal. Şi, din 1955, a început să se poată publica, şi lucrurile au început să se schimbe. În 1959, a fost primul centenar al Unirii. La 20 septembrie 1959, s-a sărbătorit primul document referitor la Bucureşti (1459). Începuse să se accepte şi chiar să se dorească această componentă naţională. Încet-încet, n-a mai fost obligatorie demascarea personalităţilor celor mai de seamă, pentru a se ajunge la mijlocul anilor â60 să existe o clară repunere a lor, mai aproape de locul care se cuvenea.

„Anii ’60 au fost buni, economic“

Şantierele arheologice s-au oprit în anii ’60 sau au mers mai departe?

Nu, au mers mai departe, mai ales că anii â60 au fost buni, economic. Abia spre anii â80 au început problemele de strângere a şurubului financiar. Orice cercetare, care lasă ceva pozitiv în urmă şi nu-i manipulată, e bună. Am intrat, în anii â60, în faza incipientă a comunismului naţional. Noi, istoricii, am simţit-o ca pe o eliberare. Am putut să scriem pozitiv de Brătianu, de Rosetti etc. Eu fusesem zguduit în „Scânteia“ că scrisesem un articol în care afirmasem că radicalii, respectiv, Rosetti şi Brătianu, erau partizanii unei împroprietăriri. Teoria lui Roller era că ei erau „duşmani ai poporului“. Şi mă zguduiseră zdravăn din cauza asta. Am avut însă satisfacţia că, în 1964, mi s-a cerut tocmai mie să scriu un articol despre reforma din august 1864. Această eliberare a adevărului a fost benefică. Dar a urmat şi partea sa negativă. Peste istoria României s-a suprapus istoria Partidului Comunist. Din această suprapunere, istoria României apărea din ce în ce mai firavă, iar istoria Partidului din ce în ce mai grasă. Istoria modernă şi contemporană a fost manipulată, exagerându-se rolul clasei muncitoare, a PCR-ului.

În istoria medie, nu s-a încercat să se schimbe unele mituri ale domnitorilor?...

Ştefan cel Mare a fost mitizat dintotdeauna, de la cronicari şi până în zilele noastre. E firesc să nu fie Ştefan Lăcustă mitizat, ci Ştefan cel Mare, deoarece a fost mare. Cu Mihai Viteazul s-a întâmplat la fel... Mitul se suprapune peste o personalitate. Nu este mitizat un neica-nimeni. Că se pun floricele, da, e adevărat, dar astea pot fi curăţate.

Cum apar asemenea exagerări? Nu cumva ele vin să răspundă altor exagerări?

Din nefericire, istoria este tot timpul sub impactul politicului. Aşa a fost totdeauna, de când e omenirea. A existat atunci interesul ca România să fie sovietizată. După plecarea trupelor sovietice, a fost dorinţa de a se ieşi din chingile obligatorii, şi s-a mers pe declaraţia din aprilie 1964, lăsându-se liber trecutul naţional. Dar, după aceea, a apărut reversul medaliei... Pe de o parte, a fost acea exagerare a rolului partidului, mai ales în perioada contemporană, mergându-se până la trucarea de fotografii, prezentarea unor manifestaţii în care comuniştii fuseseră neînsemnaţi, înfăţişaţi ca şi cum ei făcuseră tot ş.a.m.d. Asta pe de o parte... Pe de altă parte, s-a confecţionat mitul personalităţii lui Ceauşescu, care a fost legat şi de mari personalităţi ale trecutului, fiind prezentat ca succesorul lui Decebal, al lui Traian, al lui Ştefan, al lui Mihai etc. Istoriografia scrisă de istoricii serioşi, însă, a continuat, cu toate aceste avataruri. Ultimele mele lucrări, la Institutul de Istorie, au fost o carte despre Revoluţia de la 1821 şi alta despre începutul domniei lui Carol I. Pe amândouă le-am publicat după 1989, una în 1991, iar alta în 1992, aşa cum le scrisesem, doar în lucrarea despre Carol I, am adăugat două pagini privind personalitatea monarhului.

„În privinţa arhivelor, s-a exagerat extrem de mult... Accesul a fost permanent după 1989“

Aţi coordonat volumele de istoria României apărute recent. Care au fost greutăţile mari?

Greutăţile mari vin, în primul rând, din faptul că o lucrare colectivă este foarte greu de realizat. În privinţa volumului IX, recent apărut, am avut norocul de a-l avea pe colegul şi prietenul meu Dinu Giurescu, care şi-a asumat nu numai coordonarea, ci şi redactarea a jumătate din volum. Mărturisesc că şi la volumul meu, volumul VII, partea I, am făcut acelaşi lucru. În general, e foarte greu să lucrezi cu 10-15 oameni. Greu este şi din punct de vedere practic, deoarece oamenii trebuie să respecte nişte termene, nişte dimensiuni. În loc să vină cu 10 pagini, îţi vin cu 200, şi nu ai ce face cu ele. Sau vin cu o întârziere foarte mare, sau vin şi-i contrazic pe cei situaţi în volum înaintea lor. Or, aceste lucrări trebuie să aibă un echilibru interior. După aceea, sigur, suntem pe un teren fierbinte. Nu suntem în antichitate, nu suntem pe vremea lui Ştefan cel Mare, nu suntem nici pe vremea fanarioţilor. Suntem în acest volum, în perioada lui Antonescu şi a începutului comunismului din România.

Aveţi surse? Multe erau la secret, în arhive sub cheie...

În privinţa acestor arhive s-a exagerat extrem de mult... Accesul a fost permanent după 1989. Dacă ar fi să comparăm cu alte ţări, stăm bine. În alte locuri, există stricteţe, cei 30 de ani sunt respectaţi. Am participat la o dezbatere foarte interesantă a editorilor colecţiilor de documente diplomatice, la Bonn, cu câţiva ani în urmă... Nemţii au venit cu un volum, care se oprea exact cu 30 de ani în urmă, adică dacă eram în 1 ianuarie 2005, se oprea exact la 1 ianuarie 1975. La noi nu s-au respectat cu stricteţe aceste termene, s-a dat liber şi s-a dat cu ghiotura informaţia.

Sursele referitoare la Partidul Comunist nu sunt măsluite? Arhiva PCR era ţinută sub cheie chiar de Ceauşescu... Asta o spunea Curticeanu, secretarul lui.

Avem arhiva PCR... E drept că arhiva asta a avut avatarurile ei, a fost pusă în camioane, dusă la Piteşti, de la Piteşti, a fost predată la locul ei, la Arhive. Iar Arhivele au început să publice încă cu ani în urmă documentele esenţiale, lucrările Biroului Politic. Sigur, arhiva e imensă, coborând de la Biroul Politic, la ultimul sat, la organizaţia de partid de acolo, fiecare va putea dezvălui câte ceva. Dar trebuie lăsată o pâine şi istoricilor de peste 30 de ani. În orice caz, posibilităţi au existat. În volumul IX este un teren fierbinte, pentru că sunt probleme încă vii şi delicate, cea a lui Antonescu, problema evreilor, problema începutului instaurării comunismului...

Problema evreilor în război e controversată?

Sunt, repet, lucruri fierbinţi, cu interpretări diferite şi, deseori, şi poziţii politice partizane diferite. Dinu Giurescu, care a scris capitolul respectiv, a mers pe cifre certe şi a pus şi ipotezele celorlalţi, lăsând cititorul să judece, dar dând ceea ce este 100% sigur, iar restul rămâne în domeniul semnelor de întrebare. A căutat a fi cu măsură în aprecierea lui Antonescu. Sigur a fost un dictator, dar ce s-ar fi întâmplat atunci în şi cu România, dacă n-ar fi fost Antonescu?

„Târgu Jiu era o vacanţă, în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în anii ’50“

Ce-ar fi fost dacă nu era Carol al II-lea şi intram într-o dictatură legionaro-naţionalistă, la începutul anilor ’30?

E foarte greu să faci istoria, întorcându-te să spui „dar dacă...“. Judeci lucrurile după ce s-au petrecut. Dar, pe de altă parte, eu am trăit acei ani ca tânăr şi, în afară de problema războiului, putem compara ce s-a întâmplat în timpul lui Antonescu cu ceea ce s-a întâmplat în anii â50? Au fost atunci sute de mii de oameni închişi. Şi nu numai că au fost aruncaţi în închisori, ci închişi în condiţii îngrozitoare, mulţi şi-au pierdut viaţa... Pe vremea lui Antonescu, era lagărul de la Târgul Jiu. Acest lagăr era de fapt un ansamblu de barăci, în care erau internaţi comunişti, legionari, speculanţi, cei cu gura mare.

Ca Tudor Arghezi, care a şi scris despre asta...

Exact. Ei erau acolo şi primeau vizite, primeau pachete, dar aveau şi bilete de voie ca să plece în oraş, să-şi facă târguieli. Târgu Jiu era o vacanţă, în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în anii ’50...

Dar comuniştii n-au construit închisori, ei au folosit închisorile construite de vechiul regim, cu celule de un metru pătrat şi cu apă sub duşumeaua de piatră. Era Doftana...

- Da... La Doftana erau oameni condamnaţi prin justiţie. Totuşi, chiar Doftana nu se compară cu ceea ce au făcut după aceea represiunile roşii.

„Tinerii aceia veneau acasă. Tinerii de acum nu ştiu dacă ar veni“

Există, mi se pare, o generaţie tânără de istorici cu care polemizaţi...

Există o generaţie de istorici tineri foarte valoroasă şi nici nu e cazul să polemizăm. Ceea ce reproşez eu acestei generaţii nu este faptul că nu aş fi de acord cu nivelul şi capacitatea ei. Îi reproşez însă lipsa unei poziţii naţionale. Prin tradiţie, istoriografia română de la cronicari, de la Şcoala Ardeleană, de la Kogălniceanu şi Bălcescu, de la Xenopol şi Iorga, a fost o istoriografie care a apărat interesul naţional, neîndoielnic însă fără a minţi, fără a falsifica documente sau aşa ceva...

E o boală culturală a celor din fostul lagăr comunist?

Mi-e teamă că la noi este foarte accentuată. Există, uneori, chiar un fel de satisfacţie de a denigra... Există o mică dorinţă de coborâre a propriului neam, ceea ce pentru mine e de neînţeles...

A mai existat o ruptură între generaţiile de istorici pe tema naţională de asemenea proporţii?

De asemenea proporţii nu cred că a existat. Sigur, au fost cazuri...

A fost o ruptură, între generaţii cu aceleaşi pasiuni şi duşmănii, la revoluţia din 1848. Tinerii se identificau cu Occidentul, însă veneau înapoi acasă, iar iubirea de neam era o idee la modă, ne aflam în perioada romantică.

Da, tinerii aceia veneau acasă. Tinerii de acum nu ştiu dacă ar veni, nu ştii care e tendinţa lor.

La 1848, tinerii veneau acasă pentru că erau fii de boieri şi aveau o stare bună materială...

Este adevărat... Dar oricum, să luăm de pildă fraţii Golescu, din 7 fraţi, patru ai lui Dinicu şi 3 ai lui Iordache, decât unul singur, care, în vremea revoluţiei a fost prefect de Brăila, nu s-a mai întors... Dar nu s-a întors din raţiuni sentimentale, a găsit o belgiancă, s-a însurat şi a rămas în Belgia. Restul, toţi s-au întors. Se întorceau şi la o stare materială, dar se întorceau să construiască şi să slujească o ţară, jertfindu-şi deseori starea materială pe care o aminteaţi.

„Această intrare a noastră în Uniunea Europeană nu este o nuntă“

Maiorescu a fost rector la 23 de ani, Kogălniceanu scria competent istorie când nu împlinise 20 de ani... Tinerii Brătianu s-au afirmat în primele rânduri când nu împliniseră 30 de ani.

Da, toţi au fost aşa, dar au fost şi vremuri în care erau necesari asemenea oameni. Însă şi tinerii de astăzi sunt excelenţi, vorbesc de meseria mea. Şi nu cred că multe naţiuni au tineri cu această însuşire de a asimila cu iuţeala fulgerului informaţia nouă, de a ajunge la nivel cu cei care au trăit o viaţă întreagă în altă parte, care au avut o altă posibilitate de documentare. Şi mai este un lucru important: puterea asimilării limbilor străine la nivel înalt, competitiv. Dar îmi spunea Bianca Cavallotti, nepoata lui Iorga, că mama ei, fiica lui Iorga, căsătorită în Italia şi care a trăit toată viaţa în Italia, îi spunea în fiecare seara: „Nu uita că eşti româncă“. Tinerii de azi cam uită că sunt români. Este singura critică pe care le-o aduc. Şi această intrare a noastră în Uniunea Europeană nu este o nuntă. În general, oamenii aşa o percep – o fericire, ce-o să ne dea, ce-o să ne aducă europenii... Nu-ţi dă nimeni nimic. Îţi dă posibilitatea să dobândeşti, să munceşti mai bine ca alţii şi să-ţi faci loc cu munca ta. E o luptă. Se luptă marile puteri economice între ele, Anglia cu Franţa, Franţa cu Germania şi noi credem că o să fim primiţi fără a face nimic şi fără a fi noi înşine? Fiecare trebuie să se reprezinte. Ideea de unitate şi de solidaritate este perfect valabilă. Cum germanii sunt solidari între ei, francezii sunt solidari între ei, aşa trebuie să fim şi noi.

Dar afară există o solidaritate a românilor, mai ales în jurul bisericilor...

Afară, da, se strâng împreună, mai ales pe teren religios. Este adevărat, românii se strâng în străinătate mai ales în jurul Bisericii, mult mai mult decât aici.

Istoria unei cariere de istoric

Dan Berindei s-a născut la 3 noiembrie 1923, la Bucureşti. Licenţiat „magna cum laude“ al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia Istorie, din Bucureşti (1945). Doctor în Istorie din 1969.

Secretar, apoi asistent la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1946-1948). Asistent la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei RPR (oct. 1948-sept.1952). Între 1 oct. 1952 şi 1 oct-1955 îndepărtat din cercetarea ştiinţifică din motive social-politice (lucrând peste o jumătate de an ca mecanic presator într-o cooperativă şi apoi la Institutul de proiectare a Oraşelor, ca referent de specialitate). Rechemat în Institutul de Istorie al Academiei, la 1 oct.1955, a lucrat neîntrerupt până la pensionare (mai 1990). Profesor asociat la Facultatea de Istorie din Bucureşti, din mai 1990, la catedra de istorie universală şi la cea de istoria României. Ales la 9 martie 1991 membru corespondent al Academiei Române, a fost apoi ales membru titular la 9 noiembrie 1992, iar din februarie 1993 şi până în octombrie 2005 a fost preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie - fiind reales în două rânduri, în 1997 şi 2001 - şi implicit membru al Prezidiului Academiei Române; în mai 2006 a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române.