„Dunărea nu separă, ci leagă tot timpul“

▲ „În fiecare an, după o campanie de cercetări şi descoperiri, din timpul verii, fie că era în Dobrogea, fie în Oltenia şi Muntenia, Tocilescu mergea în Occident şi-şi împărtăşea noile descoperiri şi le controla cu marii savanţi. Iată că toate inscripţiile descoperite în acei ani erau publicate aproape la zi. Lumea lua la cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă într-o parte sau alta a lumii - de aici şi până în Apus - aproape mai bine decât acum. Parcă ar fi existat internet“ ▲ „Pentru Dobrogea, a existat o legătură permanentă pe linia central-mediană, între Est şi Vest, între Cernavodă şi Constanţa de astăzi, unde se văd aceste lucruri, inclusiv cu marea însăşi, Marea Neagră“ ▲ „E vorba de o legătură, de o parte şi de alta. Dunărea nu separă, ci leagă tot timpul. Asta se vede şi din toponime, câte s-au păstrat din Antichitate“ ▲ Interviu cu dl Alexandru Barnea, istoric, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, specialist în Istorie antică ▲

Domnule profesor, ce v-a determinat să vă aplecaţi, ca istoric, ca arheolog, asupra Dobrogei?

În perioada respectivă, am luat contact cu arheologia. Tatăl meu, Ion Barnea, mare profesor, scos din Universitate în 1951, specialist în arheologie creştină, lucra atunci la ceea ce s-a numit iniţial Muzeul Naţional de Antichităţi, cea mai veche instituţie de acest tip din ţară, transformat apoi, în 1956, în Institutul de Arheologie. În anii aceia, chiar înainte să merg la şcoală, tata m-a dus la Şantierul Arheologic din Dobrogea, de la Dinogeţi, unde era un loc mirific, şi mi-a plăcut foarte tare. Era o zonă cam cum este Delta astăzi. Impresionat şi de asta, dar şi de o aventură de copil care a avut şansa să meargă la un şantier arheologic şi unde toţi aveau grijă de el, ba chiar mai mult decât era cazul. Şi asta mi-a rămas pentru toată viaţa, ca tip de experienţă. În al doilea rând, a fost înclinaţia mea către studii umaniste, lucru care m-a determinat - destul de greu - să aleg între biologie şi istorie antică. În special, ceea ce te duce la istoria antică sunt studiile clasice, mai exact, latină şi greacă veche şi literatura acestor două limbi. Şi, evident, alte studii clasice care se făceau foarte amănunţit în acei ani. Eu am prins sistemul de 5 ani de facultate, am avut ce învăţa şi am avut şansa unor mari profesori. Unul din marii savanţi în domeniu, marele arheolog român, Grigore Tocilescu (1850-1909), fiind totodată cunoscător de greacă şi latină şi făcând epigrafie şi arheologie, este primul care aduce în Ţările Române arheologia într-o zonă ştiinţifică controlabilă din acest punct de vedere.

La vremea aceea, eram comparabili cu marile centre culturale din arheologie din lume, din Germania, spre exemplu.

Da, şi nu numai din Germania, ci şi din Austria sau din Franţa; şi acolo erau mari şcoli. Ca să continui, în fiecare an, după o campanie de cercetări şi descoperiri, din timpul verii, fie că era în Dobrogea, fie în Oltenia şi Muntenia, Tocilescu mergea în Occident şi-şi împărtăşea noile descoperiri şi le controla cu marii savanţi. Era cunoscut la fel de bine la Academiile de la Paris, Berlin şi Viena. Iată că toate inscripţiile descoperite în acei ani erau publicate aproape la zi. Lumea lua la cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă într-o parte sau alta a lumii - de aici şi până în Apus - aproape mai bine decât acum. Parcă ar fi existat internet. Am observat nu demult că Grigore Tocilescu publica la Viena, în 1895, împreună cu doi mari arheologi austrieci, Otto Benndorf şi George Niemann, volumul în româneşte şi în germană despre Monumentul de la Adamclisi, de care se ocupase începând de la 1882. Benndorf şi Niemann erau unul directorul şi celălalt colaboratorul Institutului de Arheologie Clasică de la Viena. Amândoi începuseră în acelaşi timp celebrele cercetări de la Efes, Turcia. Iată cât de mult eram atunci în Europa.

Cât a durat perioada în care arheologia şi istoria noastră s-au aflat în dialog şi comunicare în timp real cu Occidentul? Şi care ar fi momentul de vârf în perioada interbelică? Până în ce moment se află la un asemenea nivel?

Până în 1947. A continuat şi în timpul Primului Război Mondial şi în timpul celui de-al Doilea Război... Momentul de vârf în perioada interbelică este Vasile Pârvan, ca personalitate. El este omul de vârf, care face şcoală, la fel cum făcuse şi începuse să facă Tocilescu (dar a murit la o vârstă destul de tânără, la 59 de ani). Tocilescu a fost director la Muzeul Naţional de Antichităţi, cea mai importantă instituţie şi instituţia-pilot în ceea ce priveşte cercetarea arheologică din Ţările Române în acei ani. Era recunoscută ca atare în toată lumea, cu mari cercetători care s-au format acolo sau care şi-au început cariera acolo, cum a fost cazul lui Vasile Pârvan.

Dialogul acesta viu, pe care-l avea comunitatea oamenilor de ştiinţă români cu cei occidentali, avea loc mai ales datorită unui efort personal sau şi prin efortul statului?

În general, cei care au avut acces în primele etape la cultura occidentală, sigur, au fost cei care au avut venituri corespunzătoare. Treptat, însă, lucrurile au mers şi în altă direcţie, pentru că au început să se dea burse, să se caute burse pentru cei merituoşi într-un domeniu sau altul. De exemplu, a fost cazul lui Carol Davila, în medicină, dar s-a întâmplat asta în ştiinţele umaniste tot mai mult, mai ales în perioada modernizării României, pe timpul lui Carol. De aici lucrurile au mers şi către această direcţie. Astfel încât, imediat după război, România a reuşit să fie alături de marile puteri, nu numai politice, ci şi culturale, prezentă printr-o instituţie aparte de formaţie, nu neapărat de cultură, cum înţeleg unii astăzi, la Roma. Accademia di Romania a fost întemeiată în 1921, imediat după Primul Război Mondial. De aici încolo, au urmat demersurile pentru o construcţie, apoi succesul obţinut de statul român de a obţine un teren pe o nimica toată, pe o liră, unde să se construiască o clădire, care există şi astăzi. Această instituţie a fost închisă, în 1947, de statul român comunist. A fost redeschisă abia după 1989, cu ideea şi statutul pe care l-a avut în 1921, de a avea bursieri plătiţi de statul român, în zona umanistă, inclusiv muzică, arte plastice şi altele, dar pornind de la arheologie, istorie antică şi arhivistică.

„Au fost momente dramatice la Facultatea de Istorie“

Lucraţi cu tineri cercetători, care sunt noile deprinderi bune pe care şi le-au căpătat?

Cunoaşterea sursei este foarte importantă. Eu am fost invitat să vin la Facultatea de Istorie, la începutul anilor â90, pentru că această facultate era adusă la un sfert din ce ar fi trebuit să fie în acel moment. A intervenit un fel de revoluţie în interiorul acestei facultăţi, conducerea a fost acordată prin vot colegei Zoe Petre, şi ea antichizantă, cum se ştie. Ea a încercat să refacă structura facultăţii pe domeniile pe care nu era acoperită. În perioada 1990-1993, fiecare zonă a fost acoperită cu colaboratori externi sau cu colegi din cercetare, căci acolo se aflau cei mai mulţi.

Care erau acele zone neacoperite, după 1990, şi de ce au fost ignorate acele domenii?

Era zona istoriei antice, unde era o singură persoană atunci, şi cu Zoe Petre, două. Era „triumful“ istoriografiei contemporane pe linie şi mai era reducerea treptată de personal. S-au întâmplat mai multe fenomene şi de aceea trebuie să înţelegem istoria aceasta recentă, ca să vedem de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. În 1975, Ceauşescu a dat un decret care avea drept motivaţie integrarea cercetării cu învăţământul universitar. Din acel moment, în realitate, nimeni din cercetare nu a mai avut ce căuta în universitate. Şi invers, nici unul dintre cei care predau la universitate nu mai avea voie să facă cercetare, decât dacă o făcea pe propria socoteală, dacă avea timp. Au fost momente dramatice pentru ambele zone. Dacă până atunci au mai funcţionat, cât au trăit, Pippidi, Emil Condurachi, care erau şi în cercetare, şi profesori, o dată cu dispariţia lor biologică, fiecare zonă s-a închis. Nici avansările n-au fost posibile. Peste toate acestea, Facultatea de Istorie fusese transformată în Facultatea de Istorie şi Filosofie, nefiind nici una, nici alta. După 1990, lucrurile s-au schimbat, nu însă imediat - lucrurile au mers destul de greu, din cauza birocraţiei şi îngustimii politice din ministerele de specialitate, cu precădere Ministerul Învăţământului. S-a păstrat multă vreme o mentalitate pe care a spart-o pentru prima dată ministrul Andrei Marga. De exemplu, nu se anunţau la timp sau nu se anunţau deloc bursele care veneau din străinătate, care erau ofertele universităţilor străine ş.a.

„N-aveai voie să spui să statuia lui Mihai Viteazul a fost făcută de-un francez“

Ce se întâmplă la nivelul învăţământului preuniversitar, pentru că ştiu că sunteţi şi autor de manuale? Cum apreciaţi plusurile şi minusurile lor? Au existat discuţii cu privire la spiritul critic, uneori prea apăsător, direcţionat asupra unor mituri din perioada romantică sau asupra unor personalităţi din istorie, cumva umflate tot din elan romantic.

Asta nu e decât în funcţie de programa care este, totuşi, una unitară. Şi atunci, în funcţie de această programă, având în vedere manualele de la fiecare clasă, sigur, lucrurile n-au cum să alunece prea tare din acest punct de vedere. Există o asemenea tendinţă, exacerbat naţionalistă, după cum există şi una care încearcă să elimine totul. Aici, lucrurile sunt mult mai nuanţate, adică nici pe o direcţie, nici pe alta, căci nu au cum. Tocmai pentru că există o programă. Să sperăm că programele vor fi, în continuare, controlate de către cei mai buni specialişti şi nu cum s-a întâmplat, uneori, de funcţionari, pentru că atunci lucrurile pot lua altă turnură, chiar pot scăpa de sub control.

Cine deţine controlul programei?

În mod normal, comisia de specialitate din minister. Există şi un institut al Educaţiei, care ar trebui să aibă cei mai buni specialişti în materie de metodică, dar nu e consultat întotdeauna. Chiar vreau să vă dau un exemplu, care m-a amuzat. La corectura unuia dintre manualele la care am colaborat, la care am fost coordonator, la ultima corectură, paginile de corectură erau refolosite, cum se întâmplă, ca să se facă economie. Întâmplarea a făcut că era exact manualul pentru aceeaşi clasă, dar de literatură. M-a amuzat foarte tare faptul că, acolo unde se cerea respectarea unor limite de bun simţ în materie de patriotism, era chiar de râs. Şi, în loc să citesc partea mea, o citeam pe cealaltă. Adică intram deja în ireal... Pentru că şi acolo, la istoria literaturii, era şi ceva istorie, uneori chiar mai mult decât era cazul. Şi, când era cazul, sau era, sau nu era, întâlneam nişte lucruri hilare...

Problema controversată este, în general, cea a ideii naţionale?

Nu neapărat a ideii naţionale, pentru că aceasta există peste tot. Important este să se ajungă la ceea ce spuneam mai devreme. Ea există în paralel în toate ţările şi hai să vedem şi ansamblul acestei chestiuni, nu s-o închidem în graniţele noastre. Era natural să se critice pentru că se exagerase uriaş de mult... N-aveai voie să spui să statuia lui Mihai Viteazul a fost făcută de-un francez. De ce să eviţi să spui chestia asta? Eşti în contact cu celelalte culturi. Aşa cum vorbeam, mai devreme, de arheologie. Uite ce lume deschisă, nu poţi fără tratarea ei în context european.

„Dobrogea, o continuitate de milenii“

Dobrogea a fost locul care s-a cercetat mult şi înainte de comunism, şi în timpul comunismului, ce s-a făcut bun în Dobrogea, făcând un summum al ideilor, al concepţiilor? În ce măsură se poate vorbi de continuitate istorică, de la istoria veche la cea medievală?

Există un soi de continuitate, dar de altă natură decât o făcea mai degrabă istoriografia politizată, nu istoricii corecţi şi serioşi. Este uimitoare, într-adevăr, dar sub alte forme decât cele pe care un naţionalism, de data asta, comunist le-a promovat. Să vă dau un exemplu care este de-a dreptul fascinant şi mai puţin cunoscut, la care fac apel şi când vorbesc şi cu studenţii. Pentru Dobrogea, a existat o legătură permanentă pe linia central-mediană, între Est şi Vest, între Cernavodă şi Constanţa de astăzi, unde se văd aceste lucruri, inclusiv cu marea însăşi, Marea Neagră. Când au venit grecii, au vrut s-o îmbuneze şi i-au zis Euxeinos, care înseamnă „primitoare“. Cuvântul semăna cu „akşaina“, care însemna „neagră“, în iraniană. Acela este primul termen pe care-l ştim. „Eu“ înseamnă „bine“, iar „xenos“, „străin“, deci „primitoare de oaspeţi“. Acelaşi lucru se întâmplă, nu întâmplător, în cealaltă extremitate a Dobrogei, adică lângă Cernavodă. La Cernavodă sunt două dealuri care nu sunt schimbate foarte mult. În teren, se vede că e un deal pe care a crescut oraşul modern, Cernavoda şi unul în cealaltă parte, dealul cu ruinele unei cetăţi. „Cerna“ înseamnă „negru“ şi „voda“ înseamnă „apă“. Valea pe care s-a făcut canalul era o scurgere de apă către Dunăre, care a fost navigabilă, parţial, şi atunci, în Antichitate, şi se numeşte Cara-su. Este nume turcesc, în care „cara“ înseamnă „negru“, iar „su“ înseamnă „apă“, „apa neagră“. Iată o continuitate de milenii, căci, mai înainte de a fi oraşul Axiopolis, numit tot de greci, dovadă că ei cunosc această legătură, sunt primii care numesc oraşul aşa - romanii nu schimbă nimic niciodată, rareori schimbă toponime. Ce au găsit aici? Au moştenit de la sciţii care treceau pe aici, care erau de limbă iraniană, tot ca Marea Neagră, Axaina. Era numele de „apă neagră“ al acestui punct şi al acestei zone. Când vin slavii, îi spun Cernavoda, când vin turcii, îi spun Cara-su şi tot aşa a rămas până astăzi. Asta este continuitatea. De ce toată lumea, de jur-împrejurul Mării Negre, îi spune la fel, Karadeniz, Ciornoe More şi aşa mai departe? Nimeni nu a schimbat acea denumire veche. Mai sunt exemple de acest gen în Dobrogea, dar acesta ar fi cel mai provocator.

Care ar fi importanţa cunoaşterii Dobrogei, cum aţi perceput-o dvs., după atâtea cercetări, pentru istoria, cultura şi spiritualitatea noastră?

Din toate cele trei, dacă le luăm pe rând sau la un loc, lucrurile stau la fel. E vorba de o legătură, de o parte şi de alta. Dunărea nu separă, ci leagă tot timpul. Asta se vede şi din toponime, câte s-au păstrat din Antichitate.

În viziunea istoricilor bulgari, Dunărea desparte... Ei spun acest lucru ca să ne înlăture de la istoria noastră veche, când am circulat în zona Dunării.

A despărţit, în epoca comunistă, dar, în rest, n-a despărţit nici măcar în epoca turcă. Şi vă dau un exemplu din literatură, un exemplu fabulos, care explică o epocă destul de recentă. Nuvela lui Galaction, „De la noi la Cladova“. Ce este acolo? Legătura dintre un mal şi celălalt există tot timpul şi este încă spirituală. Preotul se duce dincolo, ca să-i îngrijească pe ceilalţi, că ei nu aveau preotul lor în acei ani. Trecea Dunărea dincolo şi se mai şi îndrăgosteşte de o femeie de acolo, adică e şi poveste de dragoste în jurul căreia se clădeşte toată povestirea. Dar, gândiţi-vă că suntem în epoca de dinainte de independenţă, e în perioada turcă. Nu e o separare, ci e o legătură tot timpul. Şi nici în epoca romană nu este o separare.

„În 1971, s-au descoperit cvasi-concomitent Martirii de la Niculiţel şi cei cinci Martiri de la Adamclisi“

Când aţi început cercetările în Dobrogea, puteaţi să abordaţi şi teme din istoria Bisericii?

Sigur, imediat după 1946, tatăl meu a publicat studii în revista „Studii teologice“. După aceea, a publicat în revista „Dacia“. În primul număr din seria întreruptă, imediat după război, a revistei lui Pârvan, şi reluată în 1957, „Dacia“, este publicat un articol de-al tatălui meu privind bazilicile paleocreştine din Dobrogea. Iată, lucrurile continuau în această formă, chiar dacă nu se făcea multă vâlvă. Cine a ştiut, în 1971, că s-au descoperit cvasi-concomitent Martirii de la Niculiţel de colegul Baumann - pe care i-a interpretat după aceea exact tot Ion Barnea, dat fiind cunoştinţele lui martirologice - şi cei cinci Martiri de la Adamclisi, care se află acum la Mănăstirea de la Adamclisi? Cine a ştiut de ei? Dar s-au publicat studii şi pentru unii, şi pentru alţii. Şi încă ceva, iar o chestiune de istorie recentă: patriarhul Justinian, în ultimii ani ai păstoririi sale, iniţiase - şi lucrarea a fost continuată de patriarhul Iustin - o serie de volume de artă creştină, care există şi acum în biblioteci. Mai puţin în bibliotecile laice, pentru că ceea ce a editat Patriarhia nu intră în toate bibliotecile laice, poate doar la Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală Universitară sau Biblioteca Naţională. Primele două volume au apărut în 1979 şi 1981. Ele sunt făcute de tatăl meu, Ion Barnea, şi conţin începuturile artei creştine până în secolul al XII-lea, primul volum, iar celălalt, de la Murfatlar încoace, Dinogetia, Bisericuţa ş.a. Lucrările au continuat cu Evul Mediu, realizate de către Vasile Drăguţ, dna Corina Popa, în prezent profesor de Istoria artelor, şi alţii.

Cum a decurs dialogul dintre instituţiile laice şi instituţiile bisericeşti în timpul comunismului?

Un pic paralel, dar a decurs. O vreme, tatăl meu a predat la Institutul Teologic, dar a renunţat în momentul când am intrat la liceu, ca să nu-mi „strice“ dosarul, rămânând doar la Institutul de Arheologie. A colaborat şi cu Direcţia Monumentelor Istorice. Apoi, în epoca anilor â70, graţie unor savanţi de-ai noştri binecunoscuţi, de renume internaţional, au existat deschideri care au contat foarte mult. E vorba despre relaţiile câştigate pe plan internaţional de academicianul Emil Condurachi, care a ajutat pe foarte multă lume şi, din păcate, unii, după aceea, l-au blamat. El, împreună cu Ion Barnea au fost invitaţi ca profesori la nişte cursuri de arheologie creştină şi de istorie a Antichităţii creştine şi bizantine, care se ţineau în fiecare an, la Ravenna. Graţie acestor invitaţii, profesorii puteau să dea nişte nume de tineri bursieri pentru anul următor, lucru care mi s-a întâmplat şi mie, în 1972, şi altor doi colegi de la Muzeul din Constanţa. Aceste plecări s-au soldat cu apariţia unor studii, unui excurs privind monumentele paleocreştine de la noi, în bună măsură acoperite de cursurile ţinute acolo de tatăl meu. Apoi, în anii următori, a fost invitat şi a reuşit să publice un volum despre monumentele paleocreştine, la Vatican. În felul acesta, s-au făcut cunoscute toate monumentele importante paleocreştine, ştiute la acea dată, publicate într-un volum într-o limbă de circulaţie, care există în toate bibliotecile lumii.