Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Educația, cel mai determinant factor în dezvoltarea copiilor

Educația, cel mai determinant factor în dezvoltarea copiilor

Un articol de: Mariana Dascălu - 31 Iul, 2019

Bazele unei relaţii fundamentate pe încredere şi înţelegere cu copiii noştri se pun încă din perioada copilăriei. Dacă temperamentul este înnăscut şi se menţine toată viaţa, ataşamentul, limitele şi educaţia sunt influenţate de cele mai multe ori de părinţi. Despre influenţarea comportamentului, impunerea la timp a unor limite şi importanţa ataşamentului în dezvoltarea copiilor ne-a vorbit psihoterapeutul Cristina Dimitrescu.

Cum influențează comportamentul părinților temperamentul copiilor?

Pentru început trebuie definit temperamentul, și anume totalitatea trăsăturilor ce caracterizează o persoană din punctul de vedere al capacităților energetice și al dinamicilor comportamentale. Mai pe scurt, de cât de energică este persoana respectivă îmbinată cu modul în care reacționează în funcție de mediul în care își desfă­șoară activitatea. La copii modul de a reacționa se învață de la părinți, bunici, mediul familial în primul rând; apoi din mediul social, adică de la grădiniță, locuri de joacă, școală. Influența acestora este directă, copilul imitând gesturile și reacțiile adulților, astfel încât dacă va vedea violență în familie, va considera că așa este normal, iar la polul opus, dacă vede și simte dragoste și armonie, va lua „de bun” acest comportament în viața de adult.
 
Care sunt principalele tipuri de temperament?

Temperamentul reprezintă o trăsătură a personalității unei persoane care este înnăscută și se menține toată viața. În literatura de specialitate găsim mai multe tipologii în funcție de cel care a definit-o. Hippocrate, medic fiind, a emis prima tipologie în funcție de „umorile” din organism: sângele, limfa, bilă neagră și bilă galbenă. Acestea fiind: sangvinicul, flegmaticul, melancolicul și colericul. Sangvinicul este vioi, vesel, optimist și se adaptează cu ușurință la orice situații. Fire activă, schimbă activitățile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale și instabile. Trece cu ușurință peste eșecuri sau decepții sentimentale și stabilește ușor contacte cu alte persoane. Flegmaticul este liniștit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită și este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, puțin comunicativă, preferă activitățile individuale. Melancolicul este puțin rezistent la eforturi îndelungate. Puțin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăți de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulația redusă. Colericul este energic, neliniștit, impetuos, une­ori impulsiv și își risipește energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendința de dominare în grup și se dăruiește cu pasiune unei idei sau cauze. 
Conform tipologiilor lui Jung și Eysenck, clasificarea este în funcție de stabilitatea să instabilitatea emoțională a persoanei: introvert sau extravert. Extravertiții sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimiști, senini, binevoitori, se înțeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relații cu ei. Introvertiții sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puțin comunicativi, înclinați spre reverie și greu adaptabili.

Ce factori influențează tem­peramentul copiilor?

Primul factor este ereditatea. Aceasta reprezintă complexul de predispoziții care se transmit de la o generație la alta. Apoi este mediul, adică ansamblul condițiilor naturale, materiale și sociale în care se dezvoltă un copil. Mediul fizic are o influență mai mult asupra dezvoltării și maturizării biologice. Mediul social afectează direct prin schemele de conduită, limbajul ca mijloc de comunicare. Al treilea factor este educația, după părerea mea, factorul cel mai important care favorizează o dezvoltare armonioasă a copilului.

La ce vârstă e necesară stabilirea limitelor?

După părerea mea, cu cât mai repede, cu atât mai bine, mai ales că cei mici au nevoie de limite, ei fiind în plin proces de acumulare de informații și de experiențe de viață. Copilul are nevoie de un cadru stabil și previzibil în care să se dezvolte sănătos și armonios, ce nu poate fi stabilit decât prin aceste limite. De multe ori am întâlnit în cabinet părinți cărora le era teamă să aplice aceste limite pentru a nu leza personalitatea copilului prin impunerea unor reguli. Timpul a demonstrat că de fapt cel mai greu le este părinților să mențină în timp regulile stabilite în comparație cu copiii lor.

Întotdeauna când transmitem un mesaj către copil acesta trebuie să fie cât mai simplu, clar, într-un limbaj adecvat vârstei și care să descrie acțiunea pe care ne-o dorim din partea acestuia, timpul în care ne dorim să se desfășoare. Atunci când mesajul este ambiguu, copilul va alege varianta care i se pare cea mai ușoară și întotdeauna ne va testa limitele.
Este foarte important ca în cadrul aceleiași familii toți membrii acesteia să urmeze aceleași reguli, indiferent de vârstă. Nu obligăm copilul să mănânce doar la bucătărie în timp ce tatălui îi este permis pe canapea, în sufragerie, la meci.

Să nu uităm că cei mici sunt cei mai buni negociatori și reușesc să ne convingă foarte repede să revenim asupra deciziei inițiale sau să mai „lăsăm” de la noi. Mare atenție, atunci când stabilim limite, reguli, trebuie să stabilim și să aducem la cunoș­tință celor mici și care vor fi consecințele nerespectării lor. Și urmează cea mai mare provocare pentru un părinte: menținerea pe termen lung a regulilor stabilite. Inconsecvența duce la inducerea derutei în mintea copilului, de asemenea și în cazul în care există reguli care se respectă în casa părintească, dar nu și la bunici, spre exemplu.

Care sunt cele mai extreme atitudini de educare și creștere a unui copil?

Să pornim mai întâi de la explicarea noțiunii de educație: este activitatea de facilitare a adaptării unei persoane la toate condițiile de mediu, indiferent care ar fi acestea. O extremă este libertatea totală a copilului. A nu impune limite, granițe, dar este total dezadaptativă pentru toți cei implicați; efectul, părinții sunt mereu nervoși și nu mai știu cum să răspundă cererilor poate din ce în ce mai mari ale copiilor. Pe de altă parte, viitorul adult nu va putea să facă față rigorilor traiului într-o societate sănătoasă cu reguli și limitări legislative.

O altă extremă este cea în care considerăm că cel mic trebuie să se supună total părintelui autoritar, care aplică uneori și pedepse fizice. Efectul va fi un copil cu o stimă de sine scăzută, cu o încredere scăzută în forțele proprii pentru că nu este lăsat să ia decizii.

Și o ultimă extremă ar fi indi­ferența față de ceea ce face copilul, lipsa de reacție în momentul în care comportamentul este inadecvat mediului sau situațiilor. Efectul pe termen lung: copilul se simte neglijat, nu știe dacă este acceptat, nu știe ce înseamnă reguli de conduită adecvată.

Ce efecte are privarea de atenția părinților?

În mintea unui copil privarea de atenția părinților reprezintă de fapt o privare afectivă. Aceasta, conform informațiilor de specialitate, reprezintă o tulburare de relaționare, cu cauze și simptome care se regăsesc atât în rândul copiilor, cât și al părinților. Este cazul copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate și pe care nu de multe ori îi auzim spunând că nu au nevoie de jucării sau de bani, ci au nevoie ca părinții să fie cu ei, să îi aline, să îi țină în brațe sau pur și simplu să aibă posibilitatea de a discuta direct, nu doar prin intermediul tehnologiei din ziua de azi (internet).

Cât de important este ata­șamentul în primii ani de creștere ai copilului?

Bowlby este considerat în mod tradițional ca fiind părintele teoriei atașamentului și spune că atașamentul reprezintă o relație afectivă preferențială și durabilă stabilită între copil și părinți sau alte persoane adulte care au grijă de el. Atașamentul este foarte important pentru creșterea și dezvoltarea unui copil, astfel, alături de un adult din partea căruia simte protecție, el poate începe să exploreze mediul înconjurător.

Practic, atașamentul față de un membru al familiei, mamă, tată, bunic, persoană de îngrijire, se realizează în funcție de disponibilitatea adultului. Cu cât este mai aproape și mai atent la nevoile bebelușului, cu atât se va crea o relație de atașament mai puternică. Atașamentul poate fi securizant - caracterizat prin îngrijire calmă, sensibilă, disponibilă em­țional, evitant - adultul păstrează o distanță emoțională sau anxios - când adultul este inconsecvent în arătarea disponibilității și a echilibrului emoțional. În momentul în care forma de atașament nu este securizantă, efectul pe termen lung poate fi apariția uneia dintre formele clinice de tulturări: tulburare de non-atașament, tulburare de relație de atașament. Ele se pot identifica în modul în care copilul, devenit adult, relaționează în relațiile romantice. 

Când apar primele forme de atașament?
Atașamentul se creează chiar din primele luni de viață ale copilului și se dezvoltă pe parcursul primului an de viață, prin intermediul experiențelor cu îngrijitorii adulți.