Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Este o ruşine şi un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu“

„Este o ruşine şi un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu“

Un articol de: Constantin Iftime - 07 Mai, 2010

"Dorul de carte nu are graniţă şi nici chiar drumurile, mai rele ca azi, nu erau un obstacol. Orice carte în care se odihneşte Duhul Sfânt are aripi şi zboară spre inimile oamenilor". "N-ajunge să ţii în sac ştiinţa. Trebuie să fii înţelept să o scoţi la vedere. Este un dar de la Dumnezeu. Este o ruşine şi un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu. Iar noi, românii, suntem meşteri în a îngropa talanţii. Poate ne vom trezi! Sper că gestul Părintelui Patriarh Daniel de a da binecuvântare să se traducă în limba franceză cărţile de o acută actualitate este un fapt care trebuie considerat şi urmat la maximum". Interviu cu Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

Înalt Preasfinţia Voastră, aş vrea să dezvoltaţi ideea care se citeşte şi în titlul unei cărţi a Dumneavoastră, publicată în două ediţii, ideea bucuriei lecturii, nu numai a cărţilor de teologie, dar şi a celor de literatură, de istorie, cu teme mari, care ţin de viaţa literară sau de raportarea culturii noastre la universal, sigur, într-o viziune culturală laică.

Lectura cărţilor m-a bucurat atât de mult şi mă fascinează şi astăzi, deşi puterea ochilor a început, încet-încet, să mă lase. Este cumplit să nu poţi citi! Tot atât de jalnic este şi atunci când nu mai poţi scrie, din cauza mâinilor tremurânde sau înţepenite. Am cunoscut un om aparte, pe scriitorul cu har mitropolitul Antonie Plămădeală. Îi paralizase mâna dreaptă. Am fost martor la scene de mare durere. Mâna cu care a scris atât de mult obosise pentru totdeauna. Şi-a cerut dreptul la odihnă. Să nu ai mâna dreaptă! Lectura din plăcere, adică să citeşti numai ce-ţi place, este cu neputinţă să nu te facă să devii foarte instruit. Cetitul cărţilor nu este o glumă şi trebuie să ne silim în aşa fel încât acea lectură să lase o sămânţă care să încolţească, aşa cum scria şi Jules Renard. Sigur că oamenii trebuie să citească în viaţa dăruită de Dumnezeu, atât literatură pentru amuzament, cât mai ales pentru a desluşi tainele ştiinţei şi ale credinţei, suportul absolut al cuminţeniei şi al frumuseţii celei dintru început.

Şi apoi mai este şi o chestiune de orgoliu. Toţi ne speriem că vom fi daţi uitării de cum am murit. Cât de mare actualitate au şi azi cuvintele lui Benjamin Franklin: "Sau scrie lucruri care merită să fie citite, sau să faci lucruri care merită să fie scrise". Greu şi una, şi cealaltă. Trebuie să fim fiinţe complete. Unii au reuşit. Noi nu ştim cum va fi. Dar, dacă dumneavoastră, domnule Constantin Iftime, aţi formulat o astfel de întrebare, înseamnă că este ceva. Lectura este o bucurie. O ştiu toţi cei care s-au îndrăgostit de citit. Aşa au făcut şi cei de demult. O facem şi noi, după putere. Cei după noi, de la o vreme, se vor întoarce la înţelepciunea cititului, care tămăduieşte şi îndumnezeieşte întru ştiinţă nemuritoare. Aşa au făcut Orientul şi Occidentul. Operele literare de toate genurile, arta şi ştiinţele şi orice product de zidire sufletească s-au răspândit cu putere multă. N-am să reamintesc decât un fapt, şi anume: când la tipografia de la Mănăstirea Neamţ, în secolul al XIX-lea, ieşea proaspăt de sub teasc o carte, în două săptămâni, era deja la Mănăstirea Cernica. Dorul de carte nu are graniţă şi nici chiar drumurile, mai rele ca azi, nu erau un obstacol. Ce inimi dăruite! Ce supleţe spirituală! Orice carte în care se odihneşte Duhul Sfânt are aripi şi zboară spre inimile oamenilor.

"Să citeşti cu inima nu este o treabă uşoară. Să scrii bine este şi mai greu"

Care ar fi trăsăturile sumare ale chipului monahului care se dedică şi artei scrisului? Avem o listă întreagă, pornind de la Casian Cernicanul până la Steinhardt, serie în care se află şi Înalt Preasfinţia Voastră.

Se ştie că a te dedica artei scrisului presupune, din capul locului, harisma scrisului, scris care zideşte, care umple inima de bucurie. Unii citesc încet, sau foarte încet, şi nu scriu decât foarte puţin. Alţii citesc mult, îşi pregătesc filtrul şi, dintr-odată, se declanşează îndemnul de a pune mâna pe condei. Monahul Hristofor Haralambie de la Mănăstirea Cernica, într-o zi, fiind la coasă prin grădina Sfântului Calinic, strigă:

"- Preacuvioase, iertaţi, plec să scriu câteva versuri, mi-a venit inspiraţia.

- Du-te şi să ne aduci poezia. După vreo douăzeci de minute, vine cu un imn închinat martiriului lui Antim Ivireanul. Ne-a citit-o pe nerăsuflate. A trebuit să recunosc, pe cât mă pricepeam, că a scris inspirat.

- Vă place, Preacuvioase?

- Da, i-am răspuns bucuros, că se bucura.

- Ştiţi cum este cu inspiraţia? Cum să vă spun eu, ca să înţelegeţi? A, da, am găsit. Îţi vine să scrii cum îi vine găinii să facă oul plin de viaţă. Asta e!"

M-am amuzat atunci. N-am uitat nici azi. Felul cum a spus-o şi mai ales că a scris un imn Ivireanului cel Sfânt m-a convins că a primit inspiraţia de Sus. Aşa au scris toţi, începând cu Sfântul Casian din Dobrogea până la Casian Cernicanul, cu Istoriile sale. Ca trăsături sumare ale monahului, care se dedică artei scrisului, deci artei, şi nu doar scrisului, aş putea aminti de o cultură îmbunătăţită mereu, statornică, înduhovnicire, artă pedagogică, prin şcoli pentru tineret, arta picturii, arta muzicală, etică şi estetică ortodoxă, dusă la cel mai înalt grad de dăruire. Se cunosc marii cărturari, sfinţi în arta scrisului. Să citeşti cu inima nu este o treabă uşoară. Să scrii bine este şi mai greu.

Cum a fost văzută şi interpretată - bineînţeles, analizată, cercetată, dezvoltată în cărţi - viziunea ortodoxiei de marii cărturari români, de cărturarii din afara Bisericii? Aţi făcut câteva aprecieri în acest sens, comentând un articol cunoscut al lui Mircea Eliade, intitulat semnificativ "Ortodoxia", apărut în anii '30 ai secolului trecut.

Mircea Eliade, la numai 20 de ani, a scris un eseu formidabil despre ortodoxie. Şi acum trăiesc emoţia sfântă, ca şi atunci, când am citit capodopera sa tinerească. Spun ce gândesc şi cred: Duhul Sfânt a scris despre ortodoxie, cu mâna lui Mircea Eliade. Este absolut necesar ca această lucrare a lui Eliade, Ortodoxia, să fie tipărită într-o broşură, în milioane de exemplare, atât în limba română, cât şi în principalele limbi ale lumii, printre care să fie chineza, indiana, japoneza. Un imn al ortodoxiei nimeni n-a mai scris ca Eliade, scurt şi la obiect, ca şi cărturar laic. Când vorbim despre viziunea ortodoxiei la marii cărturari români, mireni, nu vom uita niciodată de Nichifor Crainic. Această întrebare, ca şi multe altele din acest interviu, ar fi potrivite ca titlu date unor lucrări de mare întindere.

Cum ar putea fi evaluată, la nivelul vieţii spirituale româneşti, acolo unde trăieşte Biserica, aplecarea constantă pentru lumea veche a unor mari cărturari, precum Pârvan sau Densusianu? Se poate vorbi de o "Antichitate de Aur" a românilor?

Vasile Pârvan şi Ovid Densusianu, de care amintiţi, sunt doar două nume, mai importante, care au pus bazele unei Antichităţi de Aur a românilor. Atunci, ca şi azi, trăiam un handicap major. Nu traducem în limbi de circulaţie mondială sau nu scriem direct, cum a făcut Panait Istrati, în limba franceză. El este cunoscut, o valoare medie a scrisului românesc, în Europa, pe când geniile noastre, care au scris doar în limba română, au rămas, cu toată ştiinţa lor, la graniţă. Dacă cei care răspund ca ataşaţi culturali în ambasadele române din jurul lumii ar stărui la traducerea principalelor opere ale oamenilor de cultură şi ştiinţă români, am fi cunoscuţi şi n-am mai sta la coada Europei. De la Iorga, care şi-a tipărit unele cărţi în germană şi franceză, în secolul trecut, nu mai avem un program articulat, cultural şi ştiinţific, de a ne face cunoscuţi în lume. Lenea sau statul după paravan nu va face cunoscută opera lui Vasile Pârvan. În România s-a muncit serios. Norocul nostru, uneori, a stat în faptul că unii străini purtaţi de Duhul Sfânt au învăţat limba română şi au tradus ei înşişi anumite opere de bază, din varii domenii. N-ajunge să ţii în sac ştiinţa. Trebuie să fii înţelept să o scoţi la vedere. Este un dar de la Dumnezeu. Este o ruşine şi un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu. Iar noi, românii, suntem meşteri în a îngropa talanţii. Poate ne vom trezi. Sper că gestul Părintelui Patriarh Daniel de a da binecuvântare ca să se traducă în limba franceză cărţile de o acută actualitate este un fapt care trebuie considerat şi urmat la maximum.

"Iorga este Sfântul Ideii Naţionale"

Aţi cercetat cu multă aplecare opera lui Nicolae Iorga. Cât de proaspătă sau actuală ar fi Ideea Naţională, temă fundamentală în opera lui ştiinţifică? În ce măsura cele spuse de Iorga au strălucirea unor gânduri actuale, necesare contemporanilor noştri, necesare românilor într-un context nou, cum este cel în care ne aflăm azi, al integrării cel puţin administrative în spaţiul european?

Iorga este Sfântul Ideii Naţionale. Nimeni nu a mai scris ca el în istoria şi cultura lumii. Opera lui este proaspătă şi actuală. Ca să înţeleagă Europa cine-i România, trebuie să aibă cel puţin un compendiu Iorga, pentru că o integrală Iorga necesită timp şi trudă excepţională. Valeriu Râpeanu s-a ocupat de retipărirea, în parte, a vastei sale opere. O integrare şi administrativă, cel puţin, se va face cu succes, şi nu doar superficial, dacă ne arătăm cine suntem prin înaintaşii noştri. Câte cărţi de istorie şi cultură românească au bibliotecile mari ale lumii? La Regensburg, la biblioteca Universităţii, rafturile cu cărţile româneşti erau sumare. Mai mare ruşinea pentru cei care poartă cultura în lume! Bietul Badea Cârţan! El căra în desagi cărţile pe drumurile europene, mergând pe jos, cum a mers şi Brâncuşi, din România la Paris. Am scos o cărţulie, Fereastra lui Iorga. Am dorit să comprim la maximum, pe cât s-a putut, din uriaşa lui operă. Nu a fost doar gândul meu. Iorga ar putea deveni accesibil, citind fără să asuzi ceea ce a scris într-o viaţă de om, o mie de ani. Cine a fost mai european şi universal ca Iorga? Poate doar confraţii lui: Brâncuşi, Eliade, Enescu, pentru a aminti doar despre cei din secolul trecut, într-o privire extrem de sumară.

În anii '70, în plin comunism, Constantin Noica spunea despre Iorga, după impresiile lecturii "O viaţă de om - aşa cum a fost" că tumultul vieţii acestui savant ar trebui prezentat în universităţi, ar trebui să apară constant în opinia publică. În acest moment, omul de ştiinţă pare a se deplasa către specializări stricte sau activităţi de recuperare a ceea ce s-a pierdut în perioada comunismului. În ce fel, ţinând seama de acest context, de situaţia învăţământului, ar putea un om de ştiinţă român în formare să aspire la viziunea vastă, de tip european, să zicem, cum aveau savanţii de talia lui Nicolae Iorga?

Lipsa de viziune pe termen lung în învăţământul românesc şi schimbarea programelor, după cum bate vântul şi dinspre Bologna, au perturbat mersul normal al activităţilor şcolare şi universitare. "Fâţâiala" şi inconsecvenţa duc de râpă. Manualele alternative erau bune foarte dacă în ele apăreau mai la vedere personalităţi definitorii, ca şi aceea a lui Iorga care merită să fie în panteonul ştiinţei europene şi mondiale. Dacă noi, românii, ne ignorăm valorile, cum să le cinstească alţii? Dacă ne prezentăm ca târâtoarele, cum să ne preţuiască cei cu două picioare? Poate că ne mai trezim din "somnul raţiunii care naşte monştri!"

"Brâncuşi n-a uitat să fie ortodox prin pustiurile lumii"

Care ar fi elementele importante ale lumii satului la mari scriitori, precum Creangă? Călinescu a vorbit despre universalitatea satului descris de Creangă.

Când am citit că veşnicia s-a născut la sat, am iubit pe Blaga din toată inima. Ştia el ce spune! Filosof cu sistem şi cu bogăţii de ştiinţă nepieritoare. Iar despre Creangă... ce să mai spunem? Sănătate de inimă şi suflet capeţi atunci când intri în lumea de bucurie şi har a satului nostru românesc. El ne va salva de la moarte şi globalizare. Să ne întoarcem acasă definitiv. Globalizarea să găsească oraşele goale de vieţuire umană. Ele ne-au distrus viaţa normală şi ne-o distrug mereu.

Brâncuşi a făcut cunoscut universalităţii mari mituri importante din cultura şi civilizaţia noastră. Cum se vede, în opera lui, viziunea şi experienţa lui ortodoxă? Căci Brâncuşi, cum ştim, a fost şi un om apropiat Bisericii Ortodoxe.

Brâncuşi cânta la capela românească din Paris, la strană, la Sfânta Liturghie ortodoxă şi nimeni nu a mai cântat ca el Doamne miluieşte! - într-o sută de modulaţii. Credinţa lui, opera de valoare universală - un simbol creştin ortodox -, cum se vede atât de bine în ansamblul celebru de la Târgu-Jiu, testamentul pentru înmormântare, toate arată viziunea şi experienţa lui ortodoxă. Am scris câteva eseuri despre Constantin Brâncuşi, cuprinse mai întâi în Pace şi bucurie cu Brâncuşi, din 2001, apoi, în Brâncuşi şi Psalmul Creaţiei, în anul 2003. M-am bucurat când am văzut şi am citit cartea închinată lui Brâncuşi, de către Părintele Patriarh Daniel, când era Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, tălmăcind cu măiestrie viziunea şi trăirea lui ortodoxă. Nu l-a biruit globalizarea pentru că n-a uitat să fie ortodox prin pustiurile lumii. Poate că învăţăm ceva.

Care ar fi trăsăturile conceptului de "ţărănism", pornind de la o ţărănie românească, bineînţeles, aşa cum apare în opera lui Brâncuşi?

Brâncuşi se trăgea din neamul ardelenesc. El nu glumea cu lucrurile serioase. Prietenii lui, din Franţa mai ales, erau frapaţi de ţăranul original din Carpaţi. Poate că şi asta ne spune ceva! În Brâncuşi şi Psalmul Creaţiei, spuneam astfel: "Uluitorul mesaj artistic modern al lui Brâncuşi decurge din Tradiţie, fapt observat şi de Mircea Eliade în eseul Brâncuşi şi mitologiile: sculptorul a potenţat esenţa unor forme arhaice româneşti şi totodată universale".

Cum aţi caracteriza relaţia unor mari scriitori şi cărturari cu spiritualitatea creştină, cu Biserica, figuri precum Arghezi, Blaga ş.a.?

Scriitorimea românească, în orice domeniu ar fi scris, a folosit uleiul din candela aprinsă şi mirul dătător de viaţă. Aşa a fost, este şi va fi acătării. Scrisul cu har nu moare niciodată. Să ne ferim de a fi solemni, pentru a nu cădea în ridicol. Nu exemplificăm. Trebuie să-mi văd lungul nasului.

"Avem ciobit ochiul interior"

Aţi scris mult despre impresiile românilor despre Italia. Cum se văd cele spuse de mari spirite, precum Iorga, Odobescu sau Mateiu Caragiale, astăzi, când Italia şi restul Europei (nu?) au devenit un spaţiu comun, aproape obişnuit? Nu cumva această schimbare, această apropiere, prin UE, ne-a ciobit ochiul interior, cel care ne ţinea proaspătă imaginea marilor civilizaţii de lângă noi?

Iorga a fost prea mare şi a rămas aşa. Ca să ajungi la el, trebuie să ai tot pe atâta geniu, dăruire, jertfă şi sacrificiu. Ne este teamă de el. Alte popoare îl declarau sfânt. Dacă şi-ar fi scris în engleză opera lui, de cuprindere universală, nimeni nu ne-ar mai umili, iar noi

n-am mai fi cuprinşi de handicap că nu avem valori mai presus de ale altor neamuri. Stăm cu comoara ascunsă. Astfel nimic nu va rodi viguros şi pe termen lung. Da. Avem ciobit ochiul interior, pentru că asupra noastră se revarsă, uneori, cioburile mai de aproape sau mai departe. Nu doar Iorga, Odobescu sau Mateiu Caragiale, sau chiar şi Vasile Pârvan, cu Academia lui din Roma, au universalizat cultura şi ştiinţa românească. Îmi amintesc de Wilhelm Nyssen de la Köln, reverendul catolic, care a scris în anii '70 ai secolului trecut o carte celebră: Pământ cântând în imagini. Ne făcea şi el un mare bine, arătând lumii occidentale frumuseţile dumnezeieşti din România. Cred că doar 10 cărţi de valoarea aceleia ar fi străpuns norul nepăsării, pentru a fi văzuţi cu respect de către cei care ne doresc numai bine, vorba lui Eminescu.