Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Estetic și practic, componentele creației noastre populare

Estetic și practic, componentele creației noastre populare

Un articol de: Augustin Păunoiu - 18 Aug, 2019

„Valorile satului românesc nu vor muri.” Este convingerea profesorului Gheorghiță Geană, antropolog și cercetător la Academia Română. Așa cum astăzi, la 2.500 de ani de la epoca lui Pericle, vorbim despre cultura și arta greacă, la fel despre ceea ce caracterizează satul românesc se va vorbi de-a pururi, fiindcă sunt valori eterne. Și în sensul acesta pot fi luate versurile lui Blaga, „Veșnicia s-a născut la sat, (...) aici se vindecă setea de mântuire”.

Domnule profesor, ce părere aveți despre mișcarea de recuperare a portului nostru popular, de pildă, despre accentul care se pune pe sărbătorirea Zilei Iei la 24 iunie?

Este foarte interesant și frumos ceea ce se întâmplă. Ia este un brand românesc, incontestabil. Și nu numai ea. Mai sunt și alte lucruri. De exemplu, doina. La un moment dat, s-a pus în discuție problema aceasta, ca un anumit fond de cuvinte să intre sub protecția UNESCO. De la noi s-a propus să facă parte, pe lângă alte cuvinte, și termenul „doină” în acest fond lexical special.

Știți cum e cu ia și cu cântecul popular? 

Țăranul nu cânta pe scenă cele ale lui. Cânta la muncile mai ușoare, nu la trasul coasei sau arat, că acolo nu avea cum. Dar la adunatul fânului, da. Îmi vin acum în gând amintiri extraordinare din copilărie, când mergeam împreună cu părinții, dar și bunicii la adunatul fânului. Și astăzi simt în nările mele - la fel cum Proust păstra în minte izul prăjiturii, al vestitei madeleine - mirosul de fân. 

Mergeam și participam la întorsul brazdelor, la strânsul fânului. Când se făceau căpițele, bunicul înhăma calul și trăgea la fânărie, iar eu mă cocoțam în vârful căpiței de fân... Sunt amintiri care te marchează toată viața.

Dar revenind, țăranul cânta la întorsul sau strânsul fânului, la legatul viei și în alte ocazii. Flăcăii cântau seara pe drum când chemau fetele la bal. Sau pur și simplu, unui țăran, dacă-i venea să fluiere, să cânte din frunză, mergând pe drum, o făcea fără nici o jenă. Astăzi, dacă fluieri pe ulița satului, zice lumea că ai luat-o razna. Dar aceste lucruri sunt unele splendide, care exprimă naturalețe. E ceva ce ține de firea omului, cântecul ca atare.

Care sunt funcțiile pe care le împlineau folclorul și portul popular?

Toate aceste manifestări legate de port și cânt aveau două componente: una practică și alta estetică. În epoca modernității cele două funcții s-au separat. Și ce s-a întâmplat? Au început să suie cântăreții pe scenă. Aceasta este explicația situației în care ne aflăm astăzi. Bineînțeles, asta nu înseamnă că tot ce se produce pe scenă este ceva artificial. Cântecul popular, atunci când e autentic și bine interpretat, își păstrează valoarea lui inconfundabilă. Noi putem și chiar trebuie să încurajăm acest fenomen de interpretare a cântecului popular, a creațiilor folclorice.

La fel s-a întâmplat și cu ia. E adevărat că aici avem de-a face cu ceva mai dificil, e vorba de lucru manual. Realizarea de mână a unei ii nu se face prea ușor. Necesită îndemânare și timp. În vremurile pe care le trăim oamenii sunt grăbiți și, mai ales dacă este vorba de comercializare, de industrializare, recurg la mașină. Dar la țară, înainte, fetele, mai ales pe timpul iernii, țeseau, se ocupau cu cusutul. Erau muncile din casă, munci de sezon. Tot ceea ce se confecționa în timpul iernii se etala la Paști. Dacă în această perioadă a țesutului iei, o fată mergea la o surată de-a ei, aceasta n-o primea în casă, de teamă că i-ar putea vedea și copia modelele lucrate pe propria ie. Era o concurență, dar una simpatică. Existau și motive comune, desi­gur, dar și inovații care țineau de ingeniozitatea și imaginația fiecărei femei. La Paști așadar era prima etapă a etalării acestor ii, iar la Ispas, la Înălțare, a doua etapă.

Cam aceasta se întâmplă cu folclorul. El are funcția aceasta specială, dimensiunea estetică, care poate fi preluată. Și preluarea s-a făcut chiar la nivelul marii arte. Henri Matisse, marele pictor francez, a fost fascinat de ia românească. Și a realizat faimoasa La blouse roumaine. Matisse era bun prieten cu Theodor Pallady. Îi trimitea desenele, schițele sale lui Pallady ca să i le coloreze.

Dezvoltați tema prezenței elementelor etnomorfice în reprezentările religioase de la noi din țară.

În 2004 am fost la Viena la o conferință de antropologie, unde am prezentat o comunicare despre influența viziunii populare în reprezentările creștine. Am și publicat ceva pe tema asta sub termenul de etnomorfism. Dacă antropomorfismul are în vedere o prezentare generală, etnomorfismul este ceva mai specific, este un antropomorfism circumscris etnic.

Așa încât la Voroneț, în scena Judecății de Apoi, îngerii sună chemarea la judecată din buciume, nu din trâmbițe. Se pot detecta multe asemenea reprezentări în arta creștină. Criticii de artă nu au găsit încă un concept care să exprime această influență care este acceptată de Biserică fiindcă nu este împotriva spiritului creștin.

Iar la Mănăstirea Sucevița, într-o reprezentare religioasă a unei scene unde este înfățișat relieful oriental, stâncos, lipsit de vege­tație, apar, într-un colț, desenați câțiva brazi. Sunt multe asemenea reprezentări, eu am făcut chiar o colecție și am publicat un studiu în Revista Monumentelor Istorice din România.

O altă comunicare pe care am avut-o mai demult prezenta ima­ginea Maicii Domnului cu Hristos în brațe, descoperită în arhivele Vaticanului de cercetătorul și istoricul Ion Dumitriu Snagov și publicată în revista Magazin istoric. Acolo apare Născătoarea de Dumnezeu stând în picioare, înveșmântată în fotă, catrință colorată și cu ie și maramă în chip de nimb. Mântuitorul-copil stă în brațele Maicii Sale, îmbrăcat și El într-o cămășuță cu motive populare, nelipsindu-I aura sacră. Această prezentare s-a petrecut într-o zi de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, o „coincidență” fericită.

Proveniți dintr-o zonă cu tradiții foarte vechi, Soveja Vrancei. Comuna aceasta cuprinde două sate interesante, Dragosloveni și Rucăreni, cu oameni veniți de peste munți, din Argeș. Ce puteți spune despre locul unde v-ați născut?

Soveja e o localitate deosebită, cu un peisaj extraordinar. Județul Vrancea are un relief mai degrabă accidentat. Soveja prezintă o zonă deschisă și de multe ori, când mă gândesc la drama demografică pe care o trăiește această localitate, mă întristez. Dar îmi revin, fiindcă realizez că Soveja e un loc paradisiac, din care viața umană e imposibil să dispară. Tocmai pentru că e un areal fascinant pentru viață, ca atare. 

Eu locuiesc la marginea satului Dragosloveni. În satul vecin, Negrilești, a trăit un poet care a lăsat un distih genial: „Sunt în stele îngropat ca-ntr-o margine de sat”.

Aveam obiceiul ca, atunci când eram student și plecam din vacanță la carte, dar și după ce am venit în București la Institutul de Antropologie, unde lucrez și acum, să mă sui în vârful dealului din spatele casei mele, să îmi iau un fel de rămas bun de la sat. De la satul meu.

Viața acolo, la țară, m-a marcat. Soveja e o comună, dar are două sate componente: Dragosloveni și Rucăreni. Aceste sate au apărut în urma migrației celor din Argeș, din zona Rucărului și a Dragoslavelor, celebrul fenomen al transhumanței. Soveja era parte a moșiei Câmpurilor. Exista o populație care trăia prin poieni în zona Odăi, adică ei aveau bordeie unde locuiau și iarna, după modelul așezărilor risipite. Când au venit cei din Argeș, ei s-au așezat pe două văi ale unor mici râuri, Șușița și Dragomira, ultima afluentul Șușiței, iar prima, afluentul Siretului. 

Ei, venind dintr-o zonă cu tipul de sat adunat, s-au organizat după același sistem și la Soveja. Dar aici s-a mai întâmplat ceva curios. Când, în 1968, comuniștii au schimbat organizarea administrativă, trecându-se de la regiuni la județe, cei de la Comisia Jude­țeană de la Focșani au sesizat acest lucru ciudat. Soveja era o comună care nu avea în com­ponența ei un sat omonim. Atunci nu puteau să schimbe denumirea comunei, chiar dacă Dragosloveni era satul de reședință. Soveja era un nume prea cunoscut prin mănăstirea ridicată aici de Matei Basarab, prin mausoleul din Primul Război Mondial, Miorița fusese culeasă de Alecu Russo în aceeași zonă. Autoritățile comuniste au venit în sat și s-au pomenit cu nemulțumiri virulente din partea localnicilor. Eram acolo când s-a întâmplat. După câteva zile am ajuns la București, am luat un plic cu antetul Academiei Române și am scris la partid o scrisoare în care am explicat cum stau lucrurile. Istoria este geografie în mișcare și nu ai cum s-o schimbi. 

Comuniștii au revenit în sat și au întrebat de mine, cel care îndrăznisem să intervin atât de sus. După care au lăsat lucrurile așa cum rămăseseră din moși-stră­moși.