Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Eşti monah cu adevărat doar atunci când intri în inima ta

Eşti monah cu adevărat doar atunci când intri în inima ta

Un articol de: Augustin Păunoiu - 27 Oct, 2019

Dacă oamenii ar ști ispitele la care sunt supuși monahii când aleg calea înstrăinării de lume și de toate cele ale ei, nimeni nu s-ar mai face călugăr. Însă, dacă aceiași oameni ar cunoaște darurile și mângâierile pe care Dumnezeu și sfinții le oferă cu îmbelșugare celor care primesc să intre în cinul monahal, nimeni nu ar mai rămâne în lume. Despre treptele spre unirea cu Hristos, despre iubire și sminteală, despre primejdiile care-l pândesc pe monah, dar și despre „satisfacțiile” vieții călugărești ne vorbește în interviul de mai jos părintele ieromonah Agapie Corbu, stareţul schitului cu hramul „Buna Vestire” din Almaş și profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad. 

Cine dă totul primește tot. E valabil acest cuvânt paradoxal în monahism? Cum primește tot cel care rămâne în continuare fără avere, lipsit de copii, supus starețului și nefăcându-și voia proprie?

Deşi nu mi-e clară provenienţa, nici contextul acestui cuvânt - „cine dă totul primește tot” -, cred că face aluzie la ceea ce Părinţii filocalici numesc „lepădare”. Pot însă să vă spun că aceasta are trepte de asimilare, dacă îmi îngăduiţi acest oximoron. Lepădarea nu e doar acea primă mişcare, aproape exclusiv exterioară, pe care o faci la început, părăsind lumea şi cele ale lumii. Această treaptă a lepădării este relativ uşoară. Dificilă este lepădarea lăuntrică, de voia proprie, de propria ideologie, de concepţiile lumeşti câştigate, uneori cu efort, în viaţa din afara mănăstirii. Lepădarea este aşadar gradată, Sfântul Ioan Scărarul spunând că există trei trepte ale acesteia: prima este lepădarea de toate lucrurile, de toţi oamenii, până şi de părinţi; a doua este tăierea voii proprii; iar a treia este lepădarea de slava deşartă, la care se ajunge exclusiv prin ascultare. Abia prin înfrângerea duhului slavei deşarte în inima noastră ne putem smulge de sub înrâuririle foarte subtile şi, de aceea, tiranice ale lumii. Cea de-a treia lepădare, după cum vă puteţi da seama, este un proces nesfârşit aici pe pământ, o luptă care ţine toată viaţa. Prin urmare, dacă această din urmă formă a lepădării lăuntrice este un ideal care mereu se înalţă, pe măsură ce te apropii de el, înseamnă că niciodată nu putem spune că „am lăsat totul”. Rămâne întotdeauna un rest de egoism în noi, oricine am fi şi la orice măsuri am ajunge. De aceea şi duhul slavei de­şarte se poate oricând insinua, fiind, de cele mai multe ori, greu de dibuit. 

De ce?

Pentru că „gândul slavei de­şarte este unul foarte subţire şi se ţine tainic cu uşurinţă de cei care izbândesc ceva”, după cum spune Avva Evagrie. Duhul slavei deşarte pândeşte momentul în care încep să se împuţineze patimile şi să apară mugurii virtuţilor, ameninţându-i mereu tocmai pe cei care înaintează duhovniceşte. Adică îşi ia materia tocmai din ceea ce cultivăm noi şi din cele primite ca dar de la Dumnezeu.

Orice grijă lumească îl depărtează pe monah de la împlinirea vocației lui 

Ce valoare au atunci celelalte forme de lepădare?

Au o valoare introductivă, reprezintă o etapă obligatorie în pedagogia monahală. Fără ele nu poate fi vorba să ne apropiem vreodată de lepădarea lăuntrică. Lipsa averii este legată de necesitatea lipsei de griji, pentru că una dintre seminţele care şi-au ratat menirea este cea căzută între spini, asemănată de Domnul cu cei care aud cuvântul, dar „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei” îi împiedică să sporească duhovniceşte. Tot ce aduce griji lumeşti este pentru monah un păcat, îl separă de Dumnezeu, îi năruie condiţiile în care îşi poate împlini chemarea monahală.

Cum se face că, deşi aceste lepădări sunt atât de radicale, totuşi spuneţi că au o valoare introductivă în monahism?

Pentru că esenţa vieţii monahale începe să fie cunoscută abia odată cu intrarea minţii în partea interioară a sufletului, inima. Aici începe unirea dintre omul creat şi material cu Dumnezeu, prin harul necreat. Doar această unire, la care se ajunge după lepădările amintite, îl conduce treptat pe monah la desăvârşire.

Prima râvnă și harul orbitor 

În acest context al lepădării treptate, despre care aţi vorbit, de ce una dintre rugăciunile monahului este aceea de a cere de la Dumnezeu râvna de la început? Ce are special noviciatul, care, bănuiesc, nu aduce cu el nici experiența luptei duhovnicești, nici a cu­noașterii prea clare de sine?

Cu îngăduinţa dumneavoastră, aş începe cu a doua parte a întrebării: Ce are special noviciatul? Cred că tânărul chemat la monahism are parte de un har „orbitor”, asemenea Apostolilor, care la chemarea Domnului nu au mai avut ochi să vadă neajunsurile schimbării implicate în răspunsul lor. Aveau ochi doar pentru Hristos, chiar dacă nu-L înţelegeau şi erau orbi faţă de greutăţi, faţă de neajunsuri, faţă de lipsurile condiţiei lor de ucenici ai Celui care „nu are unde să-şi plece capul”. O asemenea pers­pectivă asupra vieţii nu-ţi poate da decât harul. Este tocmai ceea ce numim râvnă, care, mai ales la început, e foarte arzătoare. E un dar al lui Dumnezeu pentru începătorul într-ale monahismului, pentru a trece peste greutăţile schimbării felului de viaţă. În măsura în care, prin trezvie, ne ţinem mintea sub înrâurirea harului şi păstrăm pomenirea lui Dumnezeu, această râvnă îşi păstrează intensitatea şi chiar sporeşte. Scăderea sau pierderea râvnei sunt cauzate de lipsa trezviei, de împrăştierea minţii în cele lumeşti, dar şi de pervertirea minţii prin însuşirea unei gândiri străine de Evanghelie. Gheron Iosif Isihastul insistă asupra importanţei păstrării primei râvne: dacă monahul nu poate să o sporească, atunci măcar să o menţină la aceeaşi intensitate tot restul vieţii. Ca în orice domeniu, blazarea, mulţumirea de sine, autosuficienţa pot fi şi pentru monahi o fundătură în care să-şi îngroape talanţii şi vocaţia.

Pentru că aţi amintit de chemarea monahală, v-aş întreba ce l-ar mai putea face astăzi pe un tânăr să intre în mănăstire?

Hristos! El este singurul pentru care merită să vină cineva la mănăstire şi Singurul care va asigura dăinuirea vieţii monahale în Biserică, până la sfârşitul veacurilor, indiferent de condiţiile istorice. Aşadar, să nu ne facem probleme… cel puţin în privinţa lui Dumnezeu. În privinţa noastră ne putem face probleme, pentru că, începând cu Adam şi Eva, omul a dovedit cu prisosinţă că poate să întoarcă spatele chemării lui Dumnezeu, că Îi poate spune „nu”, că se poate desfăta de El, iar apoi să se lepede instantaneu. Marea necunoscută din întrebarea dumneavoastră nu o reprezintă, după părerea mea, „răutatea zilei” de azi, ci doza de imprevizibil pe care oamenii au avut-o, o au şi o vor avea întotdeauna. O mare binecuvântare pentru un tânăr doritor de monahism este să găsească un om care să-L întrupeze pe Hristos în viaţa sa, în gândirea sa, adică să găsească un povăţuitor în sensul deplin şi filocalic al cuvântului. Atunci îi va fi mai uşor să-şi înţeleagă chemarea şi să înainteze. Pe de altă parte, este adevărat că înlesnirile de tot felul, comoditatea vieţii de astăzi nu predispun pentru o viaţă de asceză, aşa cum este cea creştin-ortodoxă, şi cea monahală prin excelenţă. Ţin să adaug la acestea şi lipsa interesului majorităţii tinerilor pentru valorile spirituale general umane, care i-au condus pe cei vechi la îmbrăţişarea Evangheliei, lipsă datorată unui învăţământ preuniversitar tot mai precar la acest capitol. Tinerilor nu li se cultivă în şcoală idealurile clasice legate de adevăr, bine şi frumos, atât de prezente în cultura clasică. Beneficiind de un asemenea proces formator, ca să nu spun „deformator”, puţini tineri vor mai avea căutări spirituale sau vor învăţa să-şi pună acele întrebări care conduc la Dumnezeu.

Stăm infinit mai bine la toate capitolele vieţii bisericeşti decât înainte de 1989

Considerați că râvna de a trăi cât mai aproape de poruncile evanghelice a slăbit în România de astăzi față de perioada de dinainte de 1989? Care ar fi cauzele?

Îndată după decembrie 1989, în România am avut o adevărată explozie a interesului pentru viaţa duhovnicească, mai ales în rândul tinerilor. Filocalia era un bestseller. Această situaţie era urmarea ieşirii din atmosfera de dinainte de 1989, o atmosferă cenuşie, apăsătoare, sufocată de prezenţa cenzurii şi a lipsei de libertate a cuvântului, paralizată de frică. Lipsa cărţilor bisericeşti, suspectarea de către regimul comunist a oricărei forme de spiritualitate, supravegherea tuturor activităţilor bisericeşti pentru a nu devia „mistic” nu erau în măsură să ofere condiţii pentru afişarea unei râvne prea arzătoare. Tot ce ieşea din schema aprobată de comunişti era repede anihilat. Puţinele insule de lumină, reprezentate de anumite personalităţi duhovniceşti sau teologice, nu puteau schimba tonurile sumbre ale epocii totalitare. În acest ghetou comunist, doar martirul şi pustnicul scăpau de sub influenţa contextului. Cu toată deriva morală de azi, nu trebuie să deplângem moralismul cadaveric din „minunata lume nouă” a societăţii socialiste, eticism impus şi menţinut artificial, prin teroare, şi cu atât mai puţin să-l confundăm cu râvna pentru viaţa creştină! Aceasta nu e autentică decât ca expresie a liberei asumări a crucii, orice fel de impunere o falsifică. De aceea libertatea de după ‘89 a descătuşat o râvnă şi nişte forţe spirituale latente, înă­buşite sau pur şi simplu ignorate înainte, oferindu-le putinţa unei dezvoltări, să zicem, fireşti. Dar cu timpul şi această râvnă post­revoluţionară s-a diminuat, în măsura în care libertatea nu a mai fost folosită pentru cultivarea legăturii cu Dumnezeu, tentaţiile diversificându-se enorm şi sporind eficienţa „înşelăciunii păcatului” (Evr. 3, 13). Însă, cu toată această stridenţă de azi a răului - astăzi se păcătuieşte mai la vedere decât în trecut -, continui să fiu convins că stăm infinit mai bine la toate capitolele vieţii bisericeşti decât înainte de 1989. Ceea ce nu înseamnă, repet, că nu ne mai lipseşte nimic sau că nu suntem pândiţi de primejdii, fie vechi de când lumea, fie mai noi.

Realizarea monahului este exclusiv în Dumnezeu 

Care ar fi câteva dintre aceste primejdii şi cum pot ele să-l împiedice pe un tânăr în calea sa spre monahism?

Primejdia veche de când lumea este reprezentată de diavol, cu vicleniile şi cursele lui. Cădem în ele din cauza firii bolnave de patimi, a lipsei de îndrumare duhovnicească, dar şi a unor deficienţe de formare socială, intelectuală şi chiar a lipsei de bună-creştere. Acel savoir-vivre, care cultivă nobleţea firii umane, ţine de un nivel pregătitor necesar vieţii duhovniceşti autentice. O formare duhovnicească deplină reuşeşte acolo unde găseşte un teren uman pregătit. Omul grosolan nu e receptiv la nobleţea creştină, iar dacă e într-o obşte, îi compromite duhul prin bădărănie. În categoria primejdiilor apărute pe parcursul istoric al Bisericii aş grupa toate elementele străine de o viaţă creştină firească: spiritul birocratic, răceala sufletească şi lipsa duhului părintesc, limba de lemn, formalismul liturgic... Nici unul dintre acestea nu e în măsură să stârnească vocaţii monahale.

Urmarea lui Hristos, prin dobândirea unui nou mod de a viețui și de a gândi, este împlinită de monah în gradul cel mai înalt. Vor­biți-ne despre „satis­fac­țiile” pe care le oferă această urmare a lui Hristos.

Urmarea lui Hristos este, de fapt, în Ortodoxie şi pentru monah, viaţă în Hristos, o unire cu El nu doar sacramentală, ci şi prin rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Mulţumită harului primit prin Sfintele Taine şi a duhului pocăinţei, rugăciunea Numelui lui Iisus pătrunde tot mai adânc în fiinţa rugătorului, curăţindu-i inima de patimi. Experienţa monahilor care au ajuns la nepătimire ne spune că aceasta este tocmai prezenţa vie şi lucrătoare a harului în trupul şi sufletul creştinului. Toată organizarea unei mănăstiri ţinteşte spre crearea condiţiilor pentru ca monahii să poată înainta pe această cale, monahul împlinit fiind un rod al Sfântului Duh. De aceea, realizarea monahului este exclusiv în Dumnezeu şi este o eroare să se lase sedus de la calea către înălţimea chemării lui.

Pustnicii sunt temelia monahismului 

Nimeni, în afară de Dumnezeu, de monahul însuși și poate de starețul lui, nu cunoaște viața tainică a unui călugăr. De ce credeți că monahii nu vorbesc prea deschis mirenilor despre darurile pe care Dumnezeu le oferă celor din mănăstire, despre mângâierile lor harice?

Pentru că viaţa în mijlocul atâtor daruri de la Dumnezeu este pentru un monah autentic cel mai firesc lucru. Apoi cred că există o pudoare a vieţii duhovniceşti, o bună-cuviinţă care nu te lasă să vorbeşti oriunde, oricând şi oricui despre cel mai sfânt şi mai diafan lucru al vieţii tale: legătura cu Mirele ceresc. E cert însă că monahii mai păstrează tăcerea şi din prudenţă faţă de cei care i-ar putea admira şi lăuda, aruncându-i în braţele slavei deşarte, despre care tocmai am vorbit. În acelaşi registru al prudenţei se situează şi tăcerea pe care o păstrează asupra trăirilor lor cei ajunşi la treapta contemplaţiei, pentru a nu fi răstălmăciţi. Dar monahii au această grijă nu numai faţă de mireni, ci şi faţă de monahii începători sau lipsiţi de experienţă. De obicei, monahii de chinovie nu prea înţeleg trăirile şi viaţa pustnicilor şi, de aceea, aceştia din urmă vorbesc puţin, aluziv şi rar despre trăirile lor.

Pentru că aţi amintit de pustnici, care este locul şi rolul lor în monahismul ortodox?

Pustnicii sunt temelia monahismului, păstrătorii tradiţiei duhovniceşti a vederii lui Dumnezeu, martorii de astăzi ai Schimbării la Faţă a Domnului. Datorită lor, rugăciunea nu se întrerupe nici o clipă pe faţa pământului. Pustnicia este o harismă şi reprezintă, potrivit Sfântului Isaac Sirul, „lauda Bisericii”. Mănăstirile de obşte, dacă au un program bine alcătuit, pot oferi monahilor condiţii de împlinire duhovnicească în acelaşi duh pust­nicesc şi isihast, specific monahismului ortodox. Sfântul Atanasie Athonitul cerea în testamentul său ca în jurul Mănăstirii Marea Lavră să vieţuiască cel puţin cinci pustnici, care să susţină cu rugăciunea lor viaţa monahilor din chinovie şi să insufle obştii acest duh isihast.

Despătimirea proprie te face invulnerabil la răul din jurul tău 

Sfinții Părinți sfătuiesc că aceste două căi sunt cele mai sigure pentru mântuire: ori viața în familie, pentru cei din lume, ori cea de monah, pentru cei necăsătoriți. De ce între ele nu se numără și celibatul?

Până când omul nu intră fie în rânduiala vieţii de familie, fie în cea mănăstirească, nu se poate maturiza duhovniceşte, rămâne infantil. Atât în viaţa de căsătorie, cât şi în cea monahală înveţi să ieşi din tine însuţi, să te gândeşti la celălalt, să te lepezi de voia proprie, pentru a ocroti duhul unităţii şi al iubirii. Celibatarul pentru cine se va jertfi, de dragul cui va renunţa la ceva dintr-ale sale?

Ce poți face atunci când ești pe cale de a te sminti un cleric sau un monah?

Dacă prin „smintire” înţelegem clătinarea sau chiar pierderea credinţei, atunci ea reprezintă o intrare a mea în rezonanţă cu răul pe care-l văd sau de care aud, de obicei pe calea bârfelor. E foarte subţire nuanţa pe care o surprindeţi în întrebarea dumneavoastră: Ce să fac dacă încă nu m-am smintit, dar observ în mine o anumită tendinţă spre aceasta, o anumită tulburare produsă de faptele alt­cuiva? În esenţă, problema nu sunt faptele aceluia, ci împătimirea mea lăuntrică, din cauza căreia sunt influenţabil în rău de cele din jurul meu. Cu cât sunt mai aproape de nepătimire, cu atât sunt mai invulnerabil faţă de relele celuilalt şi pot să îl ajut prin însăşi starea mea neclătinată. Părintele Emilianos Simonopetritul sublinia adeseori faptul că omul lui Dumnezeu nu se scandalizează de nimic, credinţa îi rămâne fermă. Doar pătimaşul şi cel cu voie proprie neînduplecată se smintesc. În cele din urmă, faptul de „a nu vedea răutatea oamenilor”, cum spunea Avva Isaia, este o asceză a minţii, pe cât de înaltă, pe atât de accesibilă oricui, asceză din care se naşte iubirea. Iar iubirea duhovnicească este un alt nume al mântuirii...