Familie exterminată, deportare, exmatriculare, condamnare la închisoare: Povestea unui supravieţuitor al prigoanei sovietice

După revoluţia bolşevică din 1917, viaţa Bisericii Ruse s-a schimbat radical. Deşi guvernul provizoriu din 1917, format în urma abdicării ţarului Nicolae al II-lea, nu a avut nimic împotriva convocării Sinodului local al Biserici Ruse, care a durat mai bine de un an, în timpul lucrărilor sinodale, situaţia din ţară s-a schimbat. Sinodul a luat unele hotărâri privind relaţia dintre Biserică şi Stat, fără să ţină seama de faptul că bolşevicii erau atei şi nu puteau accepta existenţa Bisericii. Noul patriarh, Tihon (1917-1925), a avut de înfruntat valul de exilări şi ucideri în masă ale clericilor ortodocşi, el însuşi fiind victima acestui pogrom, care avea să dureze până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. În tot acest timp, au fost omorâţi mii de preoţi şi zeci de episcopi, numărul exact al celor care au pătimit pentru faptul de a fi creştini nefiind încă pe deplin cunoscut. Astăzi continuă cercetările dosarelor celor care au fost condamnaţi la exil sau la moarte între anii 1919-1939, la fiecare şedinţă de Sinod în Biserica Rusă fiind trecuţi în rândul sfinţilor alţi neomartiri, din diferite eparhii ale ţării.

În 1943, Stalin şi-a schimbat, din motive incerte, atitudinea faţă de Biserică, permiţând celor trei episcopi care mai erau în libertate să convoace un sinod şi să refacă viaţa bisericească.

O problemă mai delicată o constituie, însă, situaţia celor care au pătimit pentru râvna lor creştină după cel de-al Doilea Război Mondial şi mai ales în timpul lui Hruşciov. Preoţii şi credincioşii închişi în diferite lagăre şi închisori în această perioadă au un statut neclar, deoarece în dosare erau asimilaţi cu disidenţii politici. Deşi toţi aceştia au fost reabilitaţi, situaţia lor este încă neclară, iar suspiciunile de legături ale lor cu serviciile secrete occidentale planează în mentalitatea generală.

Unul dintre preoţii care au avut de pătimit, atât din cauza familiei din care făcea parte, familie de moşieri din Ucraina, cât şi din cauza faptului că era preot şi slujea cu devotament, este părintele Pavel Adelheim din oraşul Pskov. Bunicul lui provenea dintr-o familie de nemţi împământeniţi în Imperiul Rus şi deţinea mai multe fabrici lângă Kiev. Pentru aceasta, atât el, cât şi fiul său, adică tatăl părintelui Pavel, au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Deoarece mama sa a căutat să-şi salveze soţul şi copilul a fost, la rândul ei, trimisă la închisoare.

Redăm în continuare un fragment dintr-un interviu cu părintele Pavel Adelheim, apărut pe portalul în care, ca într-o carte deschisă, se pot întrevedea pasaje din istoria zbuciumată a vieţii bisericeşti din Uniunea Sovietică, începând cu 1950.

Liturghii cu antimis „la purtător“

Părinte Pavel, copilăria aţi petrecut-o într-o casă de copii, după care aţi locuit, împreună cu mama, într-un sat din Kazahstan. Cine v-a adus la credinţă?

„Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine“, spune Evanghelia. După sensul cuvintelor evanghelice, Dumnezeu este Cel care te trage către El. Desigur, se poate vorbi şi despre circumstanţe sau oameni prin care Dumnezeu atinge inima omului.

Am amintiri fragmentare despre Biserică din timpul copilăriei timpurii. În mod conştient, însă, am intrat în viaţa bisericească atunci când locuiam în Karaganda (oraş din Kazahstan, situat în ţinuturi bogate în zăcământ de cărbune, unde lucrau deţinuţii). Atunci când tata a fost arestat, mama a mers, cu mine în braţe, la NKVD ca să ceară dreptate. Ea a fost arestată, iar eu trimis la o casă de copii. Aceasta a fost prima mea perioadă la casa de copii. Când mama a fost eliberată, eu aveam cinci ani. Peste doi ani mama a fost din nou condamnată la închisoare, iar eu trimis din nou la casa de copii. Am mers în clasa I la orfelinat.

După o perioadă, mama a fost deportată în Kazahstan. Acolo a reuşit să mă ia şi pe mine. Am locuit în Kazahstan până la moartea lui Stalin. Mama lucra ca pontatoare la un mare garaj din localitatea Ak-Tau, regiunea Karaganda. Eu învăţam la şcoala din localitate şi am cunoscut „întâmplător“ comunitatea ortodoxă a părintelui Sebastian din Bolşaia Mihailovka. De atunci am mers la el cu regularitate. După moartea lui Stalin, ne-am mutat în oraşul Karaganda şi mama a fost angajată la teatrul dramatic de acolo. De atunci am mers împreună la Mihailovka. Acolo era o casă unde ne rugam, dar nu se puteau face slujbe, deoarece era interzis. De aceea se slujea noaptea, în case particulare, folosindu-se un antimis aflat „la purtător“. Aceste slujbe erau organizate de părintele Sebastian, fratele de chilie al părintelui Nectarie de la Optina. Comunitatea bisericească are întotdeauna un miez, în jurul căruia se formează viaţa ei duhovnicească. Un astfel de miez era părintele Sebastian pentru comunitatea din Mihailovka.

„Providenţa lui Dumnezeu îmi construieşte soarta, iar eu o primesc cu mulţumire“

Mi-au rămas amintiri de la slujbele nocturne, citirea Evangheliilor patimilor, de la agape. Slujbele ţineau toată noaptea. La orele 21 începea Privegherea, iar după aceasta Liturghia. Pe la cinci dimineaţa slujba se încheia şi eu mergeam să mă culc. Părintele Sebastian bea un ceai şi mergea în altă casă să slujească Obedniţa. După aceea, avea servicii religioase, care erau permise şi în casa de rugăciune.

Parohia era mare, iar numărul enoriaşilor era acela al locuitorilor localităţii. Nu departe se aflau localităţi nemţeşti cu planificare strictă a străzilor, curăţenie şi ordine. Câteodată, mergeam cu părintele Sebastian la combinatul de panificaţie, lângă care locuiau mulţi enoriaşi. Acesta se afla la trei kilometri de Mihailovka. Locuitorii acestui cătun erau ţărani foarte gospodari şi se îngrijeau foarte bine de ogorul lor. Pe ţinuturile acelea nisipoase, infertile, creşteau şi înfloreau de toate, ca în Ţara Făgăduinţei.

Una din primele cărţi serioase pentru mine a fost „Introducerea în filosofie“ a lui Celpanov. Mi-a plăcut mult „Patericul“ şi, de aceea, i-am citit toate versiunile.

Odată, ni s-a permis să slujim în casa de rugăciune de Vinerea Mare până de Paşti. În cartea despre părintele Sebastian este o poză din acele vremuri, unde apar şi eu. Sinodul din 1988 l-a trecut pe părintele Sebastian în rândul sfinţilor, alături de alţi neomartiri.

Cred că părintele Sebastian a fost cel care mi-a trezit interesul pentru viaţa bisericească. Hotărârea mea de a sluji Biserica a apărut când aveam treisprezece ani. Părintele Sebastian a fost cu adevărat un „bun păstor“, iar comunicarea cu el m-a adus în Biserică pentru totdeauna. De atunci, conştiinţa mea a găsit un punct de sprijin în Providenţa divină. Taina Providenţei mi s-a descoperit în situaţiile concrete din viaţă. De atunci, Providenţa lui Dumnezeu îmi construieşte soarta, iar eu o primesc cu mulţumire.

Frate la Mănăstirea Pecerska

Aţi fost frate la Lavra Pecerska. Cum aţi ajuns acolo şi cum era aşezământul în acele vremuri?

Din Kazahstan, Dumnezeu m-a dus la Kiev. Acolo trăise bunicul meu, Pavel Adelheim. El a avut lângă Kiev pământ şi fabrici. După revoluţie acestea i-au fost confiscate, iar familia a rămas să trăiască în două camere. Bunicul a fost împuşcat în 1938, iar bunica a murit într-o casă pentru invalizi. La Kiev mi-au rămas rudele, şi eu am mers la ele. În 1954, când am devenit frate la mănăstire, am fost primit neoficial, deoarece eram minor. Am locuit în chilie la asprul monah Teodosie (Serdiuk), dirijorul corului din strana dreaptă. Strana stângă era dirijată de episcop, care era şi egumenul mănăstirii. Episcopul era scund, cu voce de bas şi nu l-am văzut decât de departe.

Mai târziu, toţi monahii au fost alungaţi şi mănăstirea închisă, din câte ştiu eu, în 1961. Predicator în Lavră era părintele Pafnutie (Rosoha). Acesta citea, de obicei, îmbrăcat în mantie şi epitrahil, cei şase psalmi ai Utreniei. Ieromonahul Pafnutie era bun prieten cu părintele Teodosie. Am avut ocazia să asist la pravila lor de noapte, pe care o făceau înainte şi după slujbele din biserică. Eu aveam ascultare ca citeţ. Slujbele erau foarte festive şi lungi. Citeam mult, dar aceasta nu era pentru mine o greutate, deoarece încercam să le fac pe toate cu bucurie. Corurile cântau antifoanele, iar la Dogmatici, Doxologie şi la alte momente importante se adunau în mijlocul bisericii şi cântau împreună. Liturghiile se oficiau de mai multe ori pe zi, în toate altarele bisericii, cât şi la bisericile din peşteri. Viaţa mănăstirii era ponderată, deşi severă şi complexă. Dimineaţa devreme se slujea Miezonoptica şi Liturghia, iar, la 8, muncitorii primeau micul dejun şi mergeau la lucru.

A doua ascultare a mea a fost munca fizică. În peşterile din depărtare se săpa pământul şi se ducea în altă parte, la 13 era masa, după care, până la 17, se continua munca. După muncă mergeam în biserică să citesc Pavecerniţa Mică. Astfel, de la o zi la alta, deşi avem program încărcat, găseam timp să citesc şi cărţi. Eu eram citeţul obişnuit la slujbele de dimineaţă şi de seară. Aveam dicţie bună şi voce puternică. Citeam încontinuu şi cu plăcere. Puteam citi multe ore în şir. Mai târziu, la Catedrala din Taşkent tot eu citeam slujbele. Slujbele nu erau grele pentru mine. De dimineaţă citeam Utrenia, Ceasurile şi Vecernia Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite.

A treia ascultare a mea a fost să ghidez turiştii prin peşteri şi să le predic Evanghelia. Am stat la Pecerska până în 1956.

Atmosfera mănăstirii, citirea „Patericelor“ şi a „Vieţilor Sfinţilor“, dar şi comunicarea cu fraţii au educat în mine o atitudine evlavioasă faţă de monahism şi presupuneam că voi deveni călugăr după absolvirea Seminarului. Dar Dumnezeu mi-a pregătit altă cale.

1 mai, Vinerea Mare şi exmatricularea

În 1956 aţi intrat la seminar, de unde aţi fost exmatriculat din „motive politice“. În timpul Uniunii Sovietice, sub această acuzaţie se ascundeau foarte multe intenţii ale mai marilor acelor vremuri. Ce s-a întâmplat în cazul sfinţiei voastre?

De la Lavră am mers să dau examen de admitere la Seminarul Teologic din Kiev, atunci când am împlinit 18 ani. Viaţa de Seminar a reprezentat o altă perioadă luminoasă din viaţa mea. Aveam pedagogi excepţionali, iar rectorul Nikolai Koţevici şi pedagogul pr. Konstantin Karcevski erau oameni extraordinari. Îmi plăcea să studiez şi aveam rezultate excelente.

Citeam foarte mult şi aveam ocazia să ţin în mâini cărţi la care puteam doar să visez înainte. Aveam teme pentru acasă la toate disciplinele. Trebuia să facem câte trei referate în fiecare an. Pentru fiecare notă maximă (n.r. 5, în sistemul de evaluare rusesc) a referatului primeam cinci ruble. Aceşti bani completau bursa, care era, de asemenea, în valoare de cinci ruble.

În anul trei de seminar, rectorul a fost schimbat. Atunci a venit egumenul Filaret (Denisenko). Acesta avea pe atunci treizeci de ani.

Aveam mulţi prieteni, dar cel mai apropiat eram de patru colegi. Împreună cu aceştia am trăit nişte episoade deosebite. Unul dintre ele a fost acela cu cruciuliţele. Lionea Svistun, un prieten de-al meu, a propus să facem pentru toţi seminariştii insigne din bronz, care să fie înşurubate pe haina neagră de seminarist. Băieţilor le-au plăcut insignele în formă de cruce, şi atunci am găsit un strungar care să ne facă insignele, pentru cinci ruble fiecare. Conducerea seminarului, nu ştiu din ce motiv, nu a primit iniţiativa noastră, confiscând toate insignele.

Cum am fost exmatriculat? În 1959, 1 mai a picat în Vinerea Mare, zi de post aspru. Rectorul a stabilit un concert de cântece patriotice, şi atunci, Lionea Svistun mi-a propus să merg la el cu un protest din partea seminariştilor. Rectorul Filaret s-a supărat foarte tare şi ne-a reamintit că trăiam în Uniunea Sovietică şi, deci, 1 mai e sărbătoare obligatorie. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Lionea Svistun avea circumstanţe atenuante, fiindcă era fiu de muncitor, iar tatăl lui murise pe front. În schimb, tatăl meu fusese împuşcat ca „duşman al poporului“.

Deşi am participat la festivităţile din acel an şi am cântat cântece patriotice, mai târziu, rectorul m-a pus să scriu o cerere de exmatriculare „din dorinţă proprie“.

Condamnat pentru „poezii rele“

În 1964 aţi absolvit Seminarul Teologic din Moscova şi aţi devenit preot, iar în 1969 aţi fost judecat şi închis. Care a fost cauza arestării?

Acum nu pot decât să ghicesc de ce m-au arestat. Primul motiv este cel legat de construcţia bisericii din Buhara, unde eram paroh. Prea băteam eu la ochi cu construcţia. Mergeam din Buhara la Taşkent pentru materiale, apoi la Moscova pentru obiecte bisericeşti sau pentru recuperarea iconostasului Catedralei Preobrajenski din capitală, care fusese dinamitată. Altădată căram marmură pentru interior…

Al doilea motiv a fost denunţul fostului meu coleg Lionea Svistn, de care am fost încunoştinţat înainte de proces. Am aflat ulterior că Lionea a fost obligat să scrie denunţul. În denunţ, se spunea că eu eram împotriva puterii sovietice şi instigam colegii la nesupunere, prin diferite glume la adresa socialismului. Denunţul a fost, desigur, fals. Atunci când am fost percheziţionat, mi s-au luat multe cărţi şi poezii. Mi-au scris la dosar şi asta, că am scris „poezii rele“...

▲ Râvna inteligentă a arhiepiscopului Ermoghen Golubev

Spuneţi-ne câteva cuvinte despre arhiepiscopul Ermoghen (Golubev), care a păstorit în Taşkent şi care v-a hirotonit.

Arhiepiscopul Ermoghen era un arhiereu ieşit din comun. El iubea Biserica şi servea interesele acesteia până la jertfirea de sine. A reuşit să construiască Catedrala din Taşkent în 1958, atunci când puterea hruşcioviană interzicea construcţia de biserici, chiar şi lucrările de renovare, arhiepiscopul Ermoghen a construit o catedrală măreaţă în Taşkent. Catedrala a fost construită în jurul celei anterioare, după care vechea biserică a fost descompusă şi dusă. Catedrala a fost împodobită prin interior cu foiţă de aur şi cu marmură. Capacitatea acesteia este de 7.000 de persoane.

Astăzi se construiesc zeci de biserici şi nimeni nu semai miră de asta. Dar ceea ce este lăudabil astăzi, atunci era considerat infracţiune şi, pentru aceasta, puteai ajunge la închisoare sau chiar să fii condamnat la moarte. Vlădica Ermoghen a plătit pentru Catedrala din Taşkent. Ultimii 17 ani de viaţă i-a petrecut în Mănăstirea Jiroviţki. Am avut fericita ocazie să văd episcopi care se îngrijeau de bunăstarea eparhiei. Aceştia şi-ar fi dat viaţa pentru turma lor, trecând prin încercările maşinăriei represive sovietice.

Consiliul pentru treburile religioase din cadrul Consiliului Miniştrilor al URSS avea o ordine dură a înregistrării clericilor. Episcopul trebuia să „ceară acordul“ pentru candidaţii la preoţie, înainte de hirotonie. Arhiepiscopul Ermoghen nu se supunea acestei reguli. El hirotonea omul şi, după aceea, trimitea dosarul la împuternicitul de la Consiliu. O astfel de practică, desigur, irita împuternicitul.

Arhiepiscopul a avut grijă ca fiecare biserică din eparhie să aibă casă parohială şi, astfel, fiecare preot sau diacon când ajungea la parohie, avea unde să locuiască.

Printr-un decret al său, arhiepiscopul Ermoghen le-a interzis clericilor să facă daruri superiorilor. Aceştia mai puteau face daruri doar celor care aveau un rang inferior. La scurt timp după înscăunarea sa, episcopul Ermoghen a scris o dispoziţie: „Mi s-a adresat un preot paroh cu invitaţia de a sluji la hramul bisericii sale. Mi-a spus atunci că doreşte să ştie care vor fi cheltuielile legate de vizita episcopului şi a însoţitorilor acestuia. Aduc la cunoştinţă tuturor preoţilor parohi că arhiereul va vizita fiecare biserică a eparhiei şi va săvârşi slujbe. Parohiile nu trebuie să cheltuiască nimic pentru aceasta. Toate cheltuielile legate de vizita arhiereului şi a însoţitorilor acestuia vor fi decontate de centrul eparhial“.

Dar de unde avea episcopul nostru mijloace pentru astfel de binefaceri?

În anii 1950, clericii Bisericii Ruse primeau venituri de la „cutia milei“. Banii pentru servicii şi pentru biserică erau introduşi într-o „cutie“. O dată pe lună se aduna soborul clericilor, rupea sigiliul şi număra banii. Două părţi erau lăsate pentru biserică, iar o parte rămânea soborului. În acel timp, clericii erau impozitaţi progresiv, aşa că se putea ajunge şi la un impozit de 95% din venitul anual. Cu toate acestea, clericii nu aveau nici un fel de asigurări sociale din partea statului: pensii, plata invalidităţii, locuinţă, transport în comun, sanatorii sau alte avantaje. Arhiepiscopul Ermoghen a introdus o nouă formă de plată. Toţi clericii eparhiei de Taşkent avea un salariu fix, minim, în jur de 100-150 ruble. Toate veniturile parohiale episcopul le concentra la centrul eparhial şi cumpăra din acestea obligaţiuni de stat, oferind premii tuturor clericilor în obligaţiuni, cu ocazia fiecărei sărbători bisericeşti. De asemenea, se dădeau obligaţiuni cu ocazia unei naşteri, nunţi sau înmormântări în familiile preoţilor. Atunci când organele financiare cereau impozite pe premii, arhiepiscopul le atrăgea atenţia că obligaţiunile erau garantate de stat şi nu se supuneau vreunui fel de impozitare.

(Traducerea şi adaptarea de diac. Eugeniu ROGOTI)