„Hristos este cununa întregii vieţi pământeşti a fiecăruia dintre noi“

În această perioadă specială, în care fiecare creştin este mai adâncit asupra trăirii lui duhovniceşti, în care fiecare se gândeşte să aibă mai multă rugăciune în suflet, câteva lămuriri pe tema aceasta sunt binevenite. Întrebările i le-am adresat părintelui profesor doctor Vartolomeu Androni, stareţul Mănăstirii Cozia şi exarh al mănăstirilor din Episcopia Râmnicului.

De ce a rânduit Biserica în această perioadă a Postului Paştilor ca slujbele să conţină foarte mulţi psalmi?

Biserica recomandă citirea Psaltirii în timpul Postului Mare. Aceşti psalmi au un conţinut deosebit pentru starea sufletească a fiecărui credincios în parte. Ei se referă la omul care doreşte înţelepciunea, la omul care caută virtutea, la cel credincios care este încununat de lauda lui Dumnezeu. Dar se referă şi la condiţia omului căzut. „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…“, spune Psalmul 50. Cred că toţi ne putem încadra în această condiţie. Acest psalm se potriveşte ca o mănuşă pentru fiecare. Psalmii lui David se referă mereu la experienţa aceasta, spirituală, a căderii şi a ridicării din păcat prin care a trecut omul.

De multe ori rostim rugăciunea mecanic. Cum poate ea să ne mişte sufletul? Există o rutină în rugăciune?

Este posibil. Dar, de multe ori, avem sclipiri de viaţă sinceră trăită duhovniceşte. Atenţia şi concentrarea la cuvintele rugăciunii ne aduc plânsul care ne vine din starea de recunoaştere a păcătoşeniei în care suntem. Trebuie să luăm exemplul vameşului. Aici se vede şi rugăciunea, şi smerenia, căinţa, dar şi iertarea lui Dumnezeu. El cu adevărat era în rugăciune. La fel şi rugăciunea lui Iisus. Rostită mecanic, nu aduce mult folos, dar atunci când este spusă rar, cu frângere de inimă, simţi cum te pătrunde. Aceasta este rutina. Te-ai obişnuit să te duci la ora 6 la biserică, să zici 100 de Doamne Iisuse, rosteşti acatistul sau ceasurile, Liturghia şi gata, ai isprăvit cu datoria. Dar dacă tu te duci la slujba de dimineaţă, care durează două ore şi eşti atent măcar o oră, totuşi stai o oră în cer. Cealaltă oră mai stai pe pământ, pe sub pământ, dar o oră o stai în cer. Ceea ce nu este puţin lucru.

Rutina intervine atunci când te dezlipeşti de credinţa în Dumnezeu. Înclin să cred că majoritatea creştinilor ortodocşi care merg la biserică au rămas credincioşi. Pentru că de aceea merg la biserică. Nu s-au dus doar de rutină. S-au dus ca oameni rugători. Aici, la Cozia, vin oameni mulţi şi am această experienţă a lor. Nu sunt excepţionali. Nu sunt văzători cu duhul, dar sunt trăitori în Hristos. Mulţi vin şi întreabă: „Părinte, aveţi pe aici vreun sfânt, vreun luminător, vreun sfânt arzător?“ Pentru că au existat şi din aceştia, sfinţi care iluminau în jurul lor cum strălucea Moise, când a coborât de pe Sinai. Încă nu am văzut, dar oameni care se roagă, oameni real legaţi şi de cotidian, dar şi de transcendent am văzut destui.

„Hristos este calea, adevărul şi viaţa“

Cum ne putem da seama că suntem pe calea cea bună, că suntem pe drumul lui Dumnezeu, că ne aflăm în Duhul Lui şi că nu suntem în înşelare?

Un lucru trebuie bine clarificat de la început. Drumul spre Dumnezeu nu îl stabileşte fiecare creştin în parte. Drumul spre Dumnezeu îl stabileşte Biserica, prin Sfintele Taine, prin învăţături, prin reguli. Deci nu creştinul, de capul lui, are libertatea să aprecieze dacă învăţătura Bisericii e bună sau nu. Învăţătura Bisericii este bună, pentru că cel care este capul Bisericii este Hristos. Iar Hristos este calea, adevărul şi viaţa. Acesta este drumul spre Hristos şi la Hristos ajungem prin Biserică. Acesta este criteriul. În Biserică ne botezăm, primim pecetea Sfântului Mir, darul Duhului Sfânt, aici ne pocăim de păcatele noastre şi îl primim pe Hristos. Atâta timp cât avem legătură cu Biserica, înseamnă că n-am pierdut drumul spre Hristos. Acum, dacă noi ţinem cont de ce ne spune duhovnicul la spovedanie, pentru că noi mergem cu păcatele noastre, cu piedicile noastre, cu căderile noastre, dacă noi luăm aminte la ceea ce ne învaţă preotul: „măi, vezi ce ai făcut, eşti în mare prăpastie, scoală-te“, suntem pe drumul cel drept.

Dacă acel om nu mai vine la spovedanie, dacă el respinge învăţătura clară, duhovnicească şi dogmatică a Bisericii, atunci putem spune că rătăceşte. Noi ne ferim de multe ori să folosim cuvântul dogmatic. Dar acest termen nu înseamnă ceva conservator, ceva de care te izbeşti cu capul, ca de un perete. O dogmă este un lucru peste care nu poţi să treci. Atunci când ai spus despre Sfânta Treime că înseamnă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acolo nu mai încape Maica Domnului. Sunt doar cele trei Persoane. Maica Domnului vine cu altă dogmă: ea este pururea Fecioară, este Născătoare de Dumnezeu, dar nu este a patra persoană în Sfânta Treime. Deci, atâta timp cât suntem în legătură cu biserica, cu învăţătura ei şi cu povăţuirea ei pentru a ieşi din starea de păcat în care ne aflăm, consider că mergem pe drumul cel bun.

Între mândrie şi neascultare este o mare legătură

Cum să facem să fim smeriţi? Uneori, ne vin în minte gânduri că am fi nu ştiu cum. Trebuie să ne socotim nimic pentru a scăpa de duhul acesta, al slavei deşarte?

Eu socot că demnitatea omului nu poate fi ştirbită. Omul trebuie să se considere om. El este împărat, este rege. Aşa a fost creat. Dacă el aşa lucrează, ca rege spiritual, care răspunde de creaţia lui Dumnezeu, el trebuie să se bucure, nu să se mândrească. Aici este deosebirea. Mândria vine de la satana. Lucifer ce a zis: de ce să nu-mi aşez eu scaunul mai presus de Dumnezeu? Şi a căzut. Celălalt care vine după căderea lui Lucifer este Adam, care n-a ascultat. Între mândrie şi neascultare este o mare legătură. De ce trebuie să ajungem la smerenie? Prin smerenie, noi reparăm greşeala lui Adam. Dar această smerenie vine tot din rugăciune, din legătura continuă cu Dumnezeu, care te învaţă să-ţi vezi măsura. Am văzut că parcă e mai multă mândrie în biserică decât în lumea civilă. Sunt oameni aproape afoni în biserică, dar care au şi ei un pic de glas acolo, sau au zis două, trei cuvinte aşa, mai de soi, şi vin oameni simpli, care-i spun: „Părinte, aţi vorbit extraordinar“. Şi omul, săracul, îşi creează o aură că nu mai poate să stea cineva de vorbă cu el. Acestea sunt înşelăciuni. Nu e bine să cădem nici în cealaltă extremă, să mergem numai cu capul în pământ, bătându-ne în piept şi spunând că după tot ceea ce am făcut aici, pe pământ, nu mai suntem vrednici să ne mai numim oameni. Demnitatea creştinului este după demnitatea lui Hristos. Hristos n-a minţit, a fost fără de păcat şi a spus mereu adevărul. Un creştin atunci e smerit, când spune întotdeauna adevărul.

Ce sfaturi aţi da tinerilor creştini de astăzi?

Dacă plecăm de acasă, din familie, părinţii să aibă grijă să-i înveţe pe copii legătura cu Dumnezeu. Credinţa adevărată se formează în familie până la şapte ani. De la această vârstă, el intră în contact cu lumea, care poate fi mai mult sau mai puţin credincioasă. Ar trebui să fim foarte atenţi la această perioadă din viaţa copilului. Nu cred în spusele celor ce afirmă că atunci copilul nu ştie ce face, nu e conştient. Copilul trebuie să ştie în primul rând de Dumnezeu, pentru că pe celelalte le află el pe urmă. Dacă părinţii nu-l învaţă pe copil despre cele sfinte, acel copil va fi unul fără repere mai târziu în viaţă.

Ceilalţi, care merg la şcoală, iau aminte că mai mare mulţumire, mai înalt adevăr decât în învăţătura aceasta, ortodoxă, decât în Hristos, nu există. Pot merge oriunde, să aibă toate bunurile, toate bucuriile acestea materiale, dar o bucurie nu este niciodată deplină fără Hristos.

Hristos este cununa întregii vieţi pământeşti a fiecăruia dintre noi care am primit botezul creştin.

Studenţilor şi oamenilor care ajung în posturi de răspundere le pot spune că fără Hristos nu au succes, nu au valoare, nu au putere de convingere. Convingerea e de scurtă durată, pentru că se referă la o chestiune materială, care apune repede.

Care sunt lucrurile cele mai importante pe care nu trebuie să le uite creştinul?

Lucrurile axiomatice ale vieţii unui om. Să nu uite că este botezat în numele lui Hristos, să nu uite că face parte din Biserica vie a Lui. Chestiunea de răspundere socială, în raport cu ceilalţi, cu aproapele nostru trebuie să fie de maximă responsabilitate. Iar aproapele trece de această graniţă confesională, de rasă, de convingeri politice.

„Ai Domnului suntem…“

Gândul la moarte este începutul înţelepciunii, spunea Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta ar însemna să nu ne mai pese de nimic că oricum murim?

Sfântul Vasile cel Mare foloseşte aceste cuvinte în contextul vieţii pe care o vedem şi noi astăzi la orice pas. Pentru că omul aproape a uitat de Dumnezeu şi păcătuieşte şi păcătuieşte de parcă viaţa lui nu se mai sfârşeşte. La aceasta se referă Sfântul Vasile cel Mare. Dar omul care săvârşeşte binele se bucură de viaţă. El nu se gândeşte neapărat la moarte, el se gândeşte la viaţa veşnică în Hristos. Pentru că dacă ne gândim la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Şi de murim şi de trăim, ai Domnului suntem“ , nu ne mai gândim deloc la moarte, ci la viaţă. Pentru că, venind la viaţă pe lumea aceasta, noi nu mai avem cum să murim.

Cum se poate împăca creştinul de azi cu spiritul societăţii contemporane, care strigă pe toate canalele be yourself, fii tu însuţi? Cum putem fi noi înşine în Biserică?

Cine a fost mai mare decât Sfântul Ioan Gură de Aur? Sau decât Sfântul Vasile cel Mare, dacă este să ne referim la secolul patru al erei creştine. Au fost oameni care au fost ei înşişi. Nu au putut fi confundaţi. Poate fi confundat Sfântul Ioan Gură de Aur? Predicile lui pot fi substituite? Cine poate înlocui asceza Sfântului Vasile cel Mare? Sau înălţimea gândului lui? Sau omul care a gândit în secolul al IV-lea tot programul acesta de asistenţă socială, pe care ne străduim noi să o facem astăzi? Cu o mie şapte sute de ani înainte noastră. Deci, l-a împiedicat cineva să fie el însuşi? Dar tu nu poţi fi însuţi fără Hristos. Dacă Hristos nu trăieşte în tine, şi trăieşte mamona, nu îţi mai aparţii ţie, nu mai eşti tu însuţi. Tu aparţii ăluia şi el îţi este stăpân. Hristos te face liber. Viaţa în Hristos te face pe tine însuţi. Mamona te face slugă.

▲ Stareţ la Cozia, exarh al Râmnicului

Părintele arhimandrit Vartolomeu Androni s-a născut la 28 martie 1952 în comuna Latinu, judeţul Brăila. A venit la Mănăstirea Cozia în 1971, după care şi-a satisfăcut stagiul militar, călugărindu-se la întoarcere, în 1978. În 1980, a devenit ierodiacon, iar în 1986, preot şi în 1989, arhimandrit. În 2000, a fost numit stareţ al obştii de la Cozia. Între 1975-1980, a absolvit seminarul din Craiova, după care a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti. Doctoratul l-a susţinut cu pr. prof. Ioan Ică, la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cluj, tema fiind „Cele trei slujiri ale Mântuitorului Hristos în teologia apuseană“.

Ca stareţ la Cozia, a reabilitat Pavilionul „Bibescu“ din cadrul arhitectural al mănăstririi (care cuprinde dormitoare, bibliotecă, pivniţă, bucătărie, trapeză, unde s-a făcut pictură nouă) şi a reuşit amenajarea unui muzeu.

Ca exarh al mănăstirilor din Episcopia Râmnicului, părintele arhimandrit Vartolomeu a redeschis Mănăstirea Mamu, monument istoric, ctitorie de la 1688 a episcopului Ştefan de la Râmnic, şi Mănăstirea Sărăcineşti.