Icoana, relaţie între imagine şi prototip

Prima Duminică din Postul Mare aminteşte de eveni­men­tul petrecut în anul 843 la Constantinopol, când Patri­arhul Metodie a proclamat adevărul de credinţă despre cultul icoanelor după mai bine de un secol de dispute legate de acestea. În această duminică facem pomenirea celor care au apărat cultul icoanelor şi confirmăm importanţa imaginilor sfinte care ne duc cu mintea la lumea lui Dumnezeu. Am discutat despre importanţa acestei sărbători şi despre înţelesul icoanei cu dr. Ştefan Ionescu-Berechet, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Cum a apărut sărbătoarea Duminica Ortodoxiei şi de ce a fost nevoie de marcarea acestui eveniment în slujbele bisericeşti?

Duminica Ortodoxiei a pus capăt unei perioade destul de îndelungate din istoria Imperiului Bizantin şi a Bisericii Ortodoxe, de peste un secol, cunoscută sub numele de „perioada iconoclastă” sau „iconoclasmul bizantin”. A fost o perioadă de mari frământări teologice, în care o erezie extrem de complexă venise să zdruncine din temelie credinţa şi Biserica Ortodoxă. Erezia iconoclastă se întinde între 726 şi 842, cunoscând două faze, întrerupte de o primă restabilire a cultului icoanelor la Sinodul al 7-lea Ecumenic. Prima fază a acestei erezii a fost iniţiată de împăratul bizantin Leon al 3-lea Isaurul, care a dispus înlăturarea icoanei Mântuitorului de pe poarta de bronz a Palatului Imperial, apoi înlăturarea Patriarhului ortodox Gherman, continuând cu eliminarea icoanelor din cult. Cauzele iconoclasmului bizantin le cunoaştem astăzi mai ales din scrierile apărătorilor icoanelor, care vorbesc despre influenţe iudaice sau islamice asupra împăratului bizantin în anii de debut ai ereziei. Atunci când împăratul Leon al 3-lea declanşează iconoclasmul, el invocă acuza că închinarea la icoane ar fi idolatrie şi de aceea bisericile ar trebui curăţate de idoli.

Ce i-a determinat pe unii împăraţi bizantini să declanşeze iconoclasmul?

Deşi declanşarea ereziei se pune pe seama împăraţilor, lucrurile ar trebui nuanţate şi făcută o distincţie clară între doctrina iconoclastă şi politica imperială iconoclastă, indiferent de cauzele economice şi sociale, de prezentarea iconoclasmului ca o reformă teocratică, în care împăratul îşi arogă inclusiv funcţia de sacerdot. Sub nici o formă nu consider că e rezonabil să credem că Leon al 3-lea a gândit doctrina iconoclastă. Sigur, contribuţii la această doctrină va aduce ulterior fiul acestuia, Constantin, dar Leon nu face decât să oficializeze o doctrină teologică dospită deja. Patriarhul Gherman are atunci un schimb de scrisori cu arhierei din Asia Mică, dintre care unii aveau idei iconoclaste. Pretextul a fost desi­gur închinarea la idoli şi mai ales unele abuzuri în cultul icoanelor. Patriarhul Nichifor va spune ulterior că abuzurile legate de cinstirea icoanelor nu trebuie să ducă la abolirea icoanelor, ci la catehizarea celor care fac abuzurile. Doar nişte spirite iconoclaste pot fi scandalizate de abuzuri, înfierând icoana, şi nu pe cei care săvârşesc abuzurile. Este clar că obiecţia de idolatrie a fost adusă atunci invocându-se înţelegeri greşite ale cultului icoanelor, cum ar fi forme de iconofilie în care materia icoanei este considerată sacră şi venerată.

Fiul lui Leon al 3-lea, împăratul Constantin al 5-lea, a convocat un pseudosinod la Hieria, în 754, care a încercat să consacre doctrina iconoclastă. A urmat o fază de tranziţie către prima restabilire a cultului icoanelor, care a avut loc în timpul regenţei împărătesei Irina şi al Patriarhului Tarasie al Constantinopolului, prin Sinodul al 7-lea Ecumenic. Împăratul Leon Armeanul readuce iconoclasmul la nivel oficial în 814, prin înlăturarea Patriarhului Nichifor al Constantinopolului. Urmează la tron împăratul Mihail, în timpul căruia continuă iconoclasmul. Fiul lui Mihail, Teofil, a urmat politicii tatălui său, dar, după ce a murit în 842, soţia sa, împărăteasa regentă Teodora, a reuşit restabilirea cultului icoanelor împreună cu noul Patriarh Metodie. În primăvara anului 843 are loc o consfătuire la Palatul Imperial, la care participă împărăteasa, Patriarhul, membri ai clerului şi dem­nitari imperiali. Hotărârile acestei consfătuiri, numită şi sinod uneori, au fost proclamate în 11 martie 843, care a picat atunci în Prima Duminică a Postului Mare.

Cum a fost apărată icoana în perioada iconoclasmului şi cum priveşte Ortodoxia cultul icoanelor?

Apărătorii icoanelor fac distincţie între icoane şi idoli, spunând, pe de o parte, că închinarea adusă icoanei nu este similară cu închinarea adusă materiei, aşa cum ar fi fost cea idolatră, chiar dacă unele elite păgâne - ca Iulian Apostatul - spuneau şi ele că se închinau puterii zeului care sălăşluieşte în materia statuii. De aceea, argumentul cel mai puternic pe care îl aduc apărătorii icoanelor, foarte vizibil mai ales la Patriarhul Nichifor, este acela al diferenţei prototipurilor. Acest argument spune că închinarea nu se referă la obiectul în sine, icoană sau idol, ci se transferă la prototipul reprezentat de acestea. În cazul idolilor este vorba de zeităţi păgâne sau, cum spune Origen, personaje fantasmagorice, create de imaginaţia omului, pe când icoana reprezintă persoane sfinte. A pune semnul egalităţii între idol şi icoană înseamnă a pune semnul egalităţii între prototipuri, adică a comite o hulă împotriva lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Această lipsă a distincției dintre prototipuri, adică între ceea ce este adevărat, sfânt și ceea ce este mincinos și fals, și a distincției dintre sacru și profan îi face tocmai pe iconoclaşti să merite numele de idolatri, după cum spune Patriarhul Nichifor. Mai mult de atât, pentru Patriarhul Nichifor, icoana este cel mai bun remediu împotriva idolatriei, căci prin icoană simţurile noastre, vederea noastră, se sfinţesc şi mintea noastră se înalţă la prototipurile sfinte. Pericolul idolatriei este combătut în acelaşi registru vizual, nu în alt registru, aşa cum vor să spună neoprotestanţii, respectiv în registrul cărţii sfinte. Nu poţi combate o imagine falsă decât prin­tr-o altă imagine, şi nu prin carte. Icoana este reprezentarea Chipului omenesc al lui Dumnezeu Cel întrupat şi de aceea icoana devine după Întrupare un lucru absolut necesar.

„Sfinţenia prototipului devine sfinţenia icoanei”

Cum putem explica astăzi înţelesul icoanei?

Există o teologie a icoanei cristalizată în perioada iconoclastă, în special la Sfinţii Nichifor Mărturisitorul şi Teodor Studitul, care oferă o înţelegere limpede şi subtilă a ceea ce înseamnă icoana. Din definiţia pe care aceşti doi sfinţi o dau rezultă că icoana nu poate fi gândită decât prin raportare la un prototip, nu la persoana credinciosului, a artistului sau la materie. De aceea conceptul iconofil de icoană este acela de relaţionare, adică relaţia dintre icoană şi prototipul ei. Această relaţie este una de asemănare formală prin intermediul formei văzute, prezentă în icoană şi în prototip. Numele înscris pe icoană vine să pecetluiască legătura între icoană şi prototip. Chipul şi numele persoanei sfinte sunt pline de har şi prin relaţia dintre icoană şi prototip sfinţenia prototipului devine sfinţenia icoanei. Astfel, icoana care este în relaţie cu prototipul ne pune şi pe noi, credincioşii, în relaţie cu prototipul. Bizantinii definesc icoana folosindu-se de logica lui Aristotel drept un relativ, cum ar fi acela de tată-fiu. Nu poate fi un fiu fără tată, iar tatăl este în funcţie de fiu. La fel şi icoana este în relaţie cu prototipul. Putem privi şi distinct pe tatăl de fiu, iar raportat la icoană, dacă o privesc distinct de prototip, atunci văd în ea materia icoanei, adică un obiect. Apărătorii icoanelor din teologia bizantină spun astfel că venerăm forma, nu şi materia icoanei.

În paralel cu această înţelegere a icoanei ca un relativ există şi o altă linie, identificabilă la armeni în secolul al 8-lea, la Roma, menţionată la sfârşitul sec. al 8-lea şi mai târziu în Apusul romano-catolic, care conduce la o înţelegere a icoanei ca obiect. Din această înţelegere vine şi necesitatea sfinţirii sau a consacrării icoanei, care să fie transferată din sfera profană în cea a sacrului şi astfel să devină vrednică de închinare. Este vorba de două linii de gândire şi raportare la icoană. Pentru a elimina problema materiei sau a obiectului, a apărut ritualul liturgic al sfinţirii, care, după cum spun textele vechi armeneşti, face să se sălăşluiască harul Duhului Sfânt în icoană, ce devine astfel vrednică de închinare. Bizantinii care privesc icoana ca pe un relativ depăşesc această problemă, dar este vorba de o subtilitate specifică spiritului şi teologiei bizantine. La nivel liturgic, la noi prevalează astăzi linia manifestă în afara Bizanţului, accentuată ulterior de Biserica Romano-Catolică în timpul criticilor Protestantismului la adresa icoanelor, iar la nivel teologic mergem în continuare pe linia bizantină.