Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „În familiile din diasporă, limba română se păstrează citind”

„În familiile din diasporă, limba română se păstrează citind”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 08 Oct, 2019

Se vorbește mult în spațiul public despre diaspora românească și despre nevoile comunităților de români privitoare la păstrarea unor legături viguroase cu țara din care au plecat. Dar se vorbește prea puțin despre una dintre nevoile vitale, primare – aceea de a prezerva și perpetua identitatea lingvistică românească. Iar cel mai vulnerabil segment, din acest punct de vedere, este cel al copiilor diasporei, cărora le lipsește un cadru instituțional în care să învețe limba română. Despre necesitatea unei școli în limba română pentru copiii români din străinătate am discutat cu Cristina Hermeziu, publicist și mediator cultural, stabilită la Paris din 2004.

Sunteți stabilită, de ani buni, la Paris. Dar ați plecat dintr-un Iași și dintr-o Moldovă considerate creuzet de limbă românească. Cum a fost pentru d-voastră trecerea pe un alt tărâm lingvistic?

Însoțită de panică, dacă am voie să glumesc, doar pe jumătate. Ar trebui să precizez că eu am venit la Paris cu o bursă de postdoctorat în toamna anului 2004, când România nu era încă în Uniunea Europeană, deci într-un context mult diferit de călătoriile de azi către Franța sau Europa. Era nevoie de un „protocole d'accueil”, un act întocmit de un francez sau de o instituție, parafat de prefectura franceză, doar ca să ai dreptul să intri în Franța. Iar ca să ai dreptul să stai mai mult de trei luni era nevoie de un permis de ședere „long sejour”, pentru obținerea căruia – chiar cu titlul „scientifique”, adică cercetător – a trebuit să aștept o zi întreagă, cu toate zecile de documente ștampilate în geantă și cu inima cât un purice, la rând la prefectură, umăr la umăr cu alte sute de străini, care se întrebau, într-o limbă franceză „coafată” de accente grele, dacă până la urmă funcționarii vor pune sau nu ștampila, pe fruntea lor - „bun pentru Franța”.

Nu intram doar într-un alt tărâm lingvistic, intram într-un alt tărâm cultural – în sensul foarte larg, de sistem de funcționare a unei societăți, care înseamnă o literatură și universități prestigioase, dar și reguli administrative rigide. Dar cine își mai aduce aminte că, în anii aceia, Europa exclusivistă se proteja de proprii cetățeni, iar libera circulație era încă, pentru români, un mit?

Lăsând la o parte acest stop-cadru, care face totuși parte din istoria recentă a construcției Europei, îmi amintesc de o altă panică: te urci în metrou și, la un moment dat, auzi în difuzoare un mesaj transmis de conductor. Dar oare ce-a zis? Și realizezi că franceza ta universitară nu se suprapune deloc, dar deloc, peste cea vorbită în cotidian, în împrejurări practice și banale, de locuitorii acestei țări splendide, la care visai din studenție. Și te trezești că metroul nu se oprește la următoarea stație, unde trebuia să cobori, deși conductorul tocmai o anunțase, galant, la difuzor. „Tant pis!” (n.r. – asta e!) sau „autant pour moi” (n.r. – greșeala mea), dar asta înveți să spui mult mai târziu, când te împrietenești cu limba adevărată.   

În ce măsură poate un român stabilit în străinătate să se apropie de felul în care simte și folosește limba un nativ din țara gazdă? Ce se întâmplă cu nivelul limbii lui materne?

Poate, în mare măsură, mai ales dacă ajunge să se integreze într-un mediu profesional francez, adică să aibă contact, să comunice în cotidian cu francezi. Dar eu știu și în România tineri, sau mai puțin tineri, care vorbesc o limbă franceză impecabilă, fără accent, bogată și nuanțată, chiar și fără să fi ajuns în Franța.

Întrebarea pertinentă e, într-adevăr, așa cum spuneți: ce se întâmplă cu nivelul limbii materne, odată transplantat în alt mediu lingvistic? N-aș generaliza, dar există și acest fenomen, când o limbă o șterge pe alta, noua limbă o înghite pe cealaltă, de origine. Motive ar fi mai multe și foarte diverse, de la neglijență la un reflex pragmatic. Da, putem vorbi de un pragmatism pur; comunicarea e comunicare în măsura în care transmiterea mesajului este instantanee, eficientă, nu neapărat curat lingvistică. Apar niște scurtături lingvistice automate, o franco-română inelegantă în formă, eficientă pe fond. Când copilul meu mă întreabă, să zicem, ce înseamnă „milă” în limba română, mă aud răspunzându-i că înseamnă „pitié”. În loc să dezvolt, tot cu cuvinte românești, o definiție de dicționar, semantică, pentru a exersa vocabularul deja existent sau latent. 

„Nu poți face școală de limba română acasă”

Cum reușește diaspora românească din Paris să gestioneze problema învățării limbii române de către proprii copii, unii născuți în România, deci vorbitori de limbă română, care se trezesc într-o altă cultură și într-o altă limbă, alții născuți într-o țară străină, care cresc fără a avea alt contact cu limba română decât prin intermediul părinților?

Există câteva structuri și inițiative și e formidabil, pentru că asta vorbește despre o conștientizare, din partea anumitor părinți, a necesității de a nu pierde limba română, de a o salva cât de devreme se poate.

Vorbim de două filiere, care se adresează copiilor între 3 și 16 ani, și mă refer aici la regiunea pariziană. Spre exemplu, există Școala română în Franța, cunoscută ca școala de duminică, animată de o asociație dedicată, cu frecvență săptămânală, sprijinită de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni. Repartizați pe grupe de vârstă, câteva zeci de copii, îndrumați de învățători și profesori, învață, folosind manuale românești, limba română și fac diverse activități în limba română, găzduiți de Institutul Cultural Român și de Ambasada României.

Cealaltă filieră este a bisericii. Există o miriadă de parohii românești unde se propun, miercurea și duminica (miercuri pentru că în Franța copiii nu au școală), programe și activități în limba română, înscrise, cum este și firesc într-o perspectivă de educație religioasă, de catehizare.

Sunt niște insule de rezistență a limbii române și am toată admirația pentru părinții care se mobilizează pe termen lung și ai căror copii frecventează sistematic aceste microstructuri.

Mai cred însă că este vorba de o picătură într-un ocean de indiferență și că marea masă a copiilor de expatriați rămân la un vocabular minimal și latent, pe care îl mai reînvie, eventual, în vacanța mare, la bunici. În același timp, părinții rămân primii profesori de limba română și, deci, de multe ori și singurii sau ultimii.

Dar nu poți face școală de limba română acasă, învățând conjugări și diateze pasive. În schimb, acasă – adică în familia unui expatriat - limba română poate fi cu mult mai mult decât limba aceea „diferită” și un pic ciudată în care vorbesc părinții, limba aceea diferită de limba de la școală și limba aceea diferită de cea normală (franceza, în acest caz), prin care te împrietenești cu alți puști de vârsta ta.

În familiile din diaspora, limba română poate fi limba unor aventuri fabuloase și poate fi limba în care se râde mult sau prin intermediul căreia ne emoționăm. E, poate, un loc comun, dar unul necesar: în familiile din diaspora, limba română se păstrează citind.

De ce considerați necesară o școală, stricto sensu, pentru învățarea limbii române de către acești copii?

Pentru că, înainte de toate, mintea copiilor născuți în altă țară decât cea a părinților sau strămutați de mici este pregătită din start pentru o dublă identitate. E o irosire să nu pornească de la început cu această plus valoare - limbă dublă, dublă cultură. Potențialul lor de a asimila fără efort informație lingvistic și cultural diferită, dacă se întâmplă de foarte devreme, este covârșitor.

Voi lărgi discuția și voi aduce niște argumente care țin dacă vreți de o viziune politică a identității și a relației cu originile. Prin cei plecați, la muncă, la studii, temporar sau pe termen lung într-un alt spațiu, România de azi e cu mult mai întinsă decât o arată granițele istorice. Din păcate, la nivelul percepției reciproce, s-a creat o falie între cei rămași și cei plecați, păguboasă în toate felurile. Cine decide, conform cărui algoritm, că românii plecați au mai puțină românitate în ei? Cine decide, cu ce legitimitate, că românii care aleg să trăiască între granițele țării n-ar ști care e regimul politic care li se potrivește cel mai bine? Această tensiune dușmănoasă, care exacerbează paradigma excluderii, este moștenită de copiii din diaspora. Ei sunt supuși acestui filtru subiectiv al părinților, ei nu au la dispoziție un model alternativ, respectiv temelia culturală reprezentată de conținut și valori specifice - istoria, geografia, literatura și arta României, ca bază de pornire pentru o relație inocentă cu țara de origine. Eu nu spun aici că părinții au sau nu dreptate, eu spun că în mod ideal copiii ar trebui să aibă acces la propria viziune asupra identității și a țării de origine și, deocamdată, numai școala poate oferi acest model și acest cadru, alternativ și diferit de modelul familiei, ca un pământ suficient de fertil ca să crească pe el o (a doua) identitate legitimă. 

Cum sprijină statul român, prin institutele culturale din străinătate sau prin alte instituții de resort, învățarea instituționalizată a limbii române? Există cursuri, programe speciale?

Am enumerat câteva, aș mai adăuga o inițiativă a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, care propune tabere de vară pentru copiii din străinătate care vor să-și petreacă vacanța în România. Toate sunt inițiative vitale, necesare și totuși ele rămân artizanale, fără impact masiv, fără anvergură.

Institutul de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris, unde există un departament universitar de limbă română, oferă și un cadru instituțional, acreditat, de evaluare a cunoștințelor copiilor care vor să obțină o diplomă de bacalaureat în română, dar cererile sunt rarisime. La sfârșitul liceului, copiii români din Franța devin, practic, niște tineri monoculturali, formatați potrivit splendidei culturi franceze, care vor fi știind meritoriu și firesc destule lucruri despre Revoluția Franceză și prea puțin despre, să spunem, Bătălia de la Mărășești și participarea României în Primul Război Mondial.

Anecdotic sau nu, este superb, înduioșător și promițător răspunsul unui puști, pe care l-am auzit în curtea bisericii maramureșene din Limours, într-o zi de duminică. „Știți voi cine a scris povestea aceea cu pupăza care îl trezește pe Nică Apetrei prea de dimineață?”. „Îl cheamă Ion Arbre”, a zis băiețelul și a continuat să se joace cu ceilalți copii români, dar limba lor de joacă era limba franceză. 

Soluții pentru învățarea limbii române: școli bilingve, licee ortodoxe bilingve și școli de vară în România

Din ceea ce ne parvine prin media din comunitățile de români din străinătate, cele mai vizibile evenimente care par că mențin contactul cu spațiul cultural românesc sunt cele în care sunt promovate dansurile populare, costumul național, gastronomia românească. Însă, de multe ori, lucrurile acestea par foarte mecanice, pare că nici adulții nu le mai înțeleg sensurile profunde, rostul lor, simbolistica, darămite copii. Cum le poate fi „povestită” România mai potrivit, mai pe înțelesul lor, copiilor din diaspora?

Aici cred că este și o problemă legată de retorica din mass-media privitoare la comunitățile de români din afara țării, cu emisiuni care se focalizează în special pe păstrarea tradițiilor, într-o veșnică autocelebrare patriotardă a românismului și a identității naționale. Ca și cum diaspora nu face altceva decât să încingă zilnic o horă pe esplanada de la Trocadero, aceasta fiind suprema dovadă a unei fidele identități românești printre străinii dușmani. E pur și simplu ridicol. Dar nu ajută la nimic să ascundem sub covor discuția despre astfel de producții „jurnalistice” grotești, unde românii plecați sunt filmați, intervievați, la cumetrii și expoziții de ii ad-hoc, devenind vedete ale românismului nostalgic, pentru un public național înduioșat și mândru de identitatea lor de preț, care a cucerit lumea. E un cerc vicios.          

Ce soluții reale există pentru aceste generații de copii, pentru a putea sădi, și aici vă citez, „câte ceva din istoria, geografia și literatura României în mințile lor pregătite din start pentru o dublă identitate”?

Îndrăznesc niște piste de reflecție și am să-mi iau libertatea de a fi idealistă. Într-o lume ideală, printr-un parteneriat public-privat, ar putea fi înființată o structură de învățământ, cel mai probabil în zona pariziană, care să poată oferi o formare bilingvă echivalentă cu studiile liceului, în română și franceză, cu diplomă de bacalaureat recunoscută. Bineînțeles că vorbim despre un sistem complex, nu ușor de pus în practică, dar modele există.

În plus, cum sistemul francez de învățământ permite acreditarea de instituții private cu specific religios (există aici numeroase școli catolice de mare calitate, foarte căutate inclusiv de români!), un liceu ortodox cu predare în limba română și franceză, pare a fi o utopie plauzibilă. Aș mai adauga un context favorabil: există atâția specialiști de origine română, recunoscuți pentru competențele lor în domeniile cele mai diverse, încât corpul profesoral ar fi ușor de recrutat.

O altă pistă posibilă, poate chiar mai fezabilă, este crearea, în țară, a unor școli de vară bine încadrate instituțional, dedicate copiilor din diaspora, cu activități ludice și serioase în acealși timp, cursuri și activități practice, dar cu o diplomă recunoscută la fiecare modul sau nivel. Am aflat recent că există așa ceva în Polonia, polonezii având acest atașament față de cultura de origine învățată la sursă, copiii din diaspora cresc cu acest obicei: în fiecare vacanță de vară se urcă în avion ca să meargă la o altfel de școală, în limba părinților.

Filozoful francez Jean-Luc Nancy, umanist, deschis catre Celălalt si alteritate, vorbește undeva de violența cu care în istorie suntem somați să ne declinăm identitatea, și le numește „identités extorquées”. Cred, totuși, că numai o identitate nesigură sau pierdută pe drum poate fi „extorcată”, ironizată sau desconsiderată.