Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „În România nu e chiar atât de şocant să mergi la biserică ori să ţii post“

„În România nu e chiar atât de şocant să mergi la biserică ori să ţii post“

Un articol de: Nicolae Pascal - 14 Iun, 2008

▲ Care sunt bazele pe care se construiesc în prezent politicile sociale? ▲ Cum sunt privite astăzi societăţile anterioare şi cum vom fi noi priviţi, peste câteva sute de ani? ▲ Într-o lume reglementată exhaustiv, care mai este rolul bunătăţii şi al iubirii creştine? ▲ Care e legătură între civilizaţia tehnologică de tip occidental şi secularizare? ▲ Cum se poate manifesta un creştin practicant în societate? ▲ Interviu cu Laurenţiu Gheorghe, asistent universitar la Catedra de Filosofie morală şi Filosofie politică, Universitatea Bucureşti ▲

- Care sunt bazele pe care se construiesc astăzi politicile sociale? Există astfel de baze ori totul ţine de reglaje economice, impuse de necesităţi de moment?

Politicile sociale din ziua de azi au o puternică încărcătură competitivă, adică ele nu mai sunt scopul în sine, ci sunt instrumente pentru a atinge alte scopuri. Politica modernă - sau contemporană – se îndepărtează din ce în ce mai mult de ideologic şi devine mai degrabă o chestiune de administraţie, în care esenţiale nu sunt idealurile, ci capacitatea de a gestiona resursele şi problemele comunităţii, în aşa fel încât populaţia să sesizeze capacitatea managerială a grupului de la putere şi să-i reînnoiască mandatul. Cu alte cuvinte, dacă politicile sociale aveau, iniţial, o motivaţie dincolo de lupta pentru putere, în societatea noastră observăm că ele sunt folosite mai degrabă pentru a „cumpăra” voturile electoratului. Există excepţii notabile, cred, nu aş vrea să fiu „extraordinar” de tranşant în această chestiune, dar nu pot să nu observ această tendinţă către instrumentalizarea politicilor sociale, într-un sens denaturat.

Unii ar spune că este benefic, pentru că ne-am eliberat de tirania unor idealuri care ajung să degenereze în, să zicem aşa, contraidealurile proprii. Alţii spun că o politică socială instrumentală ratează însăşi ideea fundamentală a acţiunii politice. Rămâne de observat.

Mândria prezentului

- Cum priveşte lumea de astăzi societăţile veacurilor trecute şi cum credeţi că vom fi priviţi noi, peste câteva sute de ani?

Întrebare cu grad de generalitate foarte mare... Aş putea să vă răspund doar cum cred eu că priveşte societatea actuală societăţile trecute. Societatea actuală, în mare măsură, priveşte societăţile anterioare ca fiind inferioare, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi spiritual, dar şi moral şi politic.

- Şi moral?

Cred că am folosit cuvântul moral în sens impropriu. L-aş defini mai precis în sensul de etică, în înţelesul de sistem de reguli cu privire la interacţiunile umane, un sistem de reguli care se vor valori împărtăşite de comunităţi.

Oamenii, în general, privind la timpurile trecute îşi spun că acum este mai multă libertate decât era atunci. Acum este mai multă bunăstare decât era atunci. Acum valorile fundamentale sunt împărtăşite de un număr mai mare de oameni. Acum e posibil accesul la cultură pentru un mai mare număr de oameni.

În general, tendinţa este de a considera societăţile anterioare ca fiind societăţi înapoiate.

- Credeţi că societăţile care ne vor urma vor păstra această viziune faţă de progres?

Secolul al XX-lea a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. Sigur, putem să discutăm despre faptul că, într-adevăr, progresul tehnologic a dus la creşterea populaţiei, dar faptul că într-un timp atât de scurt putem ucide, manipula un număr atât de mare de oameni cred că a ridicat un mare semn de întrebare cu privire la direcţia în care se îndreaptă omenirea şi sensul în care merge civilizaţia umană şi cred că am devenit mult mai sceptici o parte dintre noi.

Nu ştiu cum ne vor privi cei din viitor. S-ar putea să ne privească ca pe nişte oameni foarte fericiţi, dacă lipsa de timp liber şi stresul pe care îl resimţim în prezent ar creşte într-o progresie aritmetică, probabil că ei, săracii, peste două-trei sute de ani ar fi copleşiţi complet şi ar spune că „strămoşii noştri, care aveau două-trei ore de stat în parc şi plimbat erau nişte fericiţi. Noi trebuie să muncim nu 8 ore, ci 18. Luăm pilula de somn şi în cinci minute suntem din nou gata să muncim, ca să plătim o casă pe care o plătim credit 2000 de ani de acum încolo”.

În ultimii 300 de ani, civilizaţia europeană şi-a pus mare speranţă în tehnologie, cu rezultate uimitoare până în acest moment. În ce măsură vom fi capabili să asigurăm, de exemplu, un trai decent celor 12-20 de miliarde de persoane, care ar putea popula această planetă? Rămâne de văzut.

„În Statele Unite acţiunea socială se bazează foarte mult pe organizarea Bisericilor”

-Tendinţa legiferării complete pare să conducă la reglementarea tuturor palierelor relaţiilor umane, până acum guvernate de cutume şi de bun simţ. Contractul social, de asemenea, tinde să formalizeze tot mai mult relaţiile interumane. Se mai poate pune problema bunătăţii şi a iubirii creştine la nivelul construirii politicilor sociale?

N-aş vrea să împart lumea tranşant. Aş spune că valorile creştine sunt valori care vor subzista şi că o bună parte din ceea ce noi percepem ca fiind acţiune socială se bazează pe ele. Într-o ţară ca România, în care politicile sociale care aparţin în general Guvernului şi mai puţin unor entităţi non-guvernamentale, s-ar putea ca lucrurile să stea diferit de Suedia sau de Italia, ori Franţa, sau chiar Statele Unite. În Statele Unite acţiunea socială se bazează foarte mult pe organizarea Bisericilor neoprotestante, care, pornind de la aceste valori creştine acţionează în societate. Există Biserica Catolică, care are un plan bine pus la punct de acţiune socială. Deja putem vorbi fără probleme şi de implicarea în social a Bisericii Ortodoxe; auzim tot mai des: cutare mănăstire hrăneşte, cutare parohie ocroteşte etc.

Ca opţiune personală, eu aş încuraja foarte mult iniţiativa pornită de jos în sus. Şi cred că într-un sens profund creştin, fiecare creştin este dator să-şi ajute semenul şi aproapele. Cred că aceste valori vor popula întotdeauna acţiunile sociale. În ce măsură politica socială a guvernului va fi dictată, va fi generată de aceste lucruri, rămâne de văzut. Sunt, totuşi, sceptic în această direcţie.

„Scopul societăţii secularizate a fost încheierea conflictelor religioase”

-Noi, românii, suntem actorii unui proces de acomodare la tipul de civilizaţie occidental. Acest tip de civilizaţie, prin atenţia acordată cotidianului şi neglijarea problemelor sufleteşti, pare să favorizeze secularizarea. Cum comentaţi?

Secularizarea e un proces care a început de câteva sute de ani. Mai întâi s-au secularizat ideile, din lumea cărora a izgonită ideea de Dumnezeu. Acest proces al secularizării trebuie văzut ca un proces istoric, care are nişte rădăcini. Rădăcinile sunt războaiele religioase. Sigur, sunt unii care vor spune că acestea sunt pretexte, mai degrabă decât rădăcini.

Cred că a avut loc o reacţie raţională şi atunci problema s-a pus cum putem convieţui, ca luterani, catolici, calvini şi, prin extensie, creştini, evrei, musulmani, cum putem coexista paşnic, în condiţiile în care toţi cred într-un adevăr unic, care nu admite concurenţă. Şi soluţia care s-a găsit a fost existenţa unei clase seculare. O raţiune la care toată lumea are acces, indiferent de convingerile lui religioase. Sistemul a migrat din zona ideilor în zona politică, de acolo în zona administraţiei politice, iar din zona administraţiei politice în zona publică. Astăzi nu-şi mai pune nimeni problema că nu cumpărăm de la neamţ sau de la evreu, ori că nu-mi dau fata după cutare, pentru că nu este botezat.

Scopul societăţii secularizate a fost încheierea conflictelor religioase. S-ar putea totuşi ca credinţa religioasă să stea la baza coeziunii sociale. În ce sens spun acest lucru? În sensul în care iubirea, credinţa suplinesc regulile formale. Sunt mecanisme informale care nu sunt scrise, dar care sunt suficient de flexibile şi suficient de puternice pentru a exercita o coeziune socială şi o solidaritate, în absenţa unui aparat birocratic represiv, juridico-administrativ.

Tehnologia nu vine la pachet cu secularizarea

- Dar asocierea dintre civilizaţia de tip occidental şi secularizare este una corectă? Este vorba de o reală suprapunere între acestea două?

Europa este în mod natural integralistă. Europa iradiază valorile sale. Dacă Europa a ajuns la un consens cu privire la ceva, mi se pare natural ca şi restul lumii să ajungă la aceeaşi concluzie. Într-un fel e o chestiune care vine de la sine. E ca şi cum în interiorul celei mai importante case dintr-un oraş în care erau certuri nesfârşite, oamenii au ajuns la o înţelegere, şi atunci, natural, se aşteaptă ca şi celelalte căsuţe dimprejur să urmeze acest exemplu.

E clar că acest fenomen de secularizare se manifestă în special şi cu mare forţă în societăţile occidentale de tip tehnologic avansat.

-Unele lucruri aduse de orientarea către societăţile de tip apusean ne plac - tehnologia, bunăstarea -, altele nu - tot mai acuta lipsă a timpului, stresul impus de noul ritm. Ce credeţi, în final, balanţa este una avantajoasă?

Aş vrea să fac o distincţie aici între tehnologizare, industrializare şi secularizare. Ele nu sunt neapărat legate. Ele nu depind unele de celelalte. Sigur, există explicaţii în care ele sunt conectate. Comparaţia, de exemplu, dintre revoluţia tehnologică europeană şi stagnarea din cultura islamică, nu dă roade. Tehnologia generează bunăstare, dar nimeni nu ne obligă să importăm şi secularizarea.

-La urma urmei, noi nu ne-am confruntat cu războaie religioase. Motivaţia secularizării la noi nu este aceeaşi.

Secularizarea în spaţiul românesc este diferită de cea din spaţiul occidental. Experienţa comunistă a regimului ateu militant a produs un alt tip de secularizare, forţată.

Aş spune, revenind la întrebarea dumneavoastră, avem bunăstare şi tehnologie dar, pe de altă parte, nu mai avem timp să ne odihnim gândurile, nu mai avem timp să fim noi înşine.

Se poate ridica şi o altă întrebare mai spinoasă: vom fi în viitor nevoiţi, să cedăm timpul nostru liber, doar ca să supravieţuim? S-ar putea să fim nevoiţi, pentru a menţine un anumit standard de viaţă, să dedicăm foarte mult din timpul nostru dobândirii resurselor financiare necesare.

„Credem în Dumnezeu, în Hristos, suntem botezaţi într-o Biserică. Mai avem ceva de ascuns?”

-Ştiu că sunteţi o persoană care aveţi o relaţie, să-i spunem, specială cu Biserica.

E mult spus. Mai trec din când în când pe la câte o slujbă. (Râde)

- Cum vedeţi trăirea creştină? Cât trebuie să se manifeste public şi cât privat?

E o întrebare foarte bună. E o întrebare foarte practică, în primul rând, la care nu ştiu cum să dau un răspuns.

Am să încerc să povestesc, totuşi, concluziile la care am ajuns eu, gândindu-mă la această întrebare. Trăim într-un spaţiu al libertăţii. Îţi plac anumite lucruri şi le arăţi lumii fără nici un fel de jenă, nu văd ce ar împiedica trăirea religioasă de a fi arătată în public. Dar aici intervine o problemă. Analogia nu e corectă. De ce nu e corectă? În filosofie, de exemplu, se presupune că există o anumită imparţialitate: orice se poate discuta, în căutarea adevărului, şi nimeni nu are o poziţie privilegiată. Nimeni nu poate impune de la început, să zicem, o anumită concluzie. Or, credinţa creştină reprezintă afirmarea unei concluzii privitoare la existenţa divinităţii, la tipul divinităţii, la relaţia dintre om şi divinitate. Sunt lucruri pe care un creştin le afirmă ca fiind concluzia unor provocări de tip personal, a unor cercetări, a unor interogaţii profunde.

- Totuşi, dincolo de relaţia mea cu Dumnezeu, relaţia mea cu Mântuitorul, e vorba şi de relaţia mea cu ceilalţi. În situaţia asta, lucrurile nu-şi schimbă înfăţişarea?

Chestiunea e complicată. De fapt... e foarte simplă, o complicăm acum de dragul unei dezbateri.

Exteriorizarea trăirii religioase trebuie să ţină cont şi de efectul pe care-l are asupra celorlalţi. Într-un spaţiu în care nu există valori absolute, rişti reacţii foarte adverse din partea altora, mai ales în ceea ce priveşte imparţialitatea opiniilor şi lucrurilor pe care le susţii. Sunt situaţii şi situaţii. Sunt oameni care fac felul acesta de adeziuni şi sunt într-un sistem cum este sistemul de educaţie. Cât se pot aceştia manifesta?

Revenind la o chestiune mai puţin teoretică, mai practică, atât timp cât omul poate să-şi justifice în faţa celorlalţi opţiunile, cred că toate formele de manifestare exterioară sunt lucruri care vin în mod firesc, natural.

Chiar şi a-ţi face cruce, înainte de a te aşeza la masă, la un restaurant fast-food din Bucureşti?

O scurtă rugăciune înainte de masă e o chestiune căreia, dacă îi înţelegi sensul, o faci foarte natural. Ea are un rost, nu e un ritualism lipsit de substanţă. Sigur, unii pot să râdă, pot să zică ce vor...

În problema asta împărtăşesc opinia profesorilor mei, că orice persoană de bună credinţă, pusă în faţă unor argumente raţionale, în faţă unor dovezi clare, va ajunge, de bună seamă, la acelaşi rezultat. Şi cred în posibilitatea de a explica şi de a da seama de comportamentul propriu. La urma urmei, încă nu e chiar atât de şocant, în România, să mergi la biserică ori să ţii post. Dimpotrivă, din ce în ce mai mulţi oameni aleg să se apropie de viaţa bisericească şi să ducă un trai duhovnicesc, fără să se ascundă. Desigur, discreţia are virtuţile ei, dar fără ca aceasta să fie laşă şi ruşinoasă. Credem în Dumnezeu, în Hristos, suntem botezaţi într-o Biserică. Mai avem ceva de ascuns?