Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu „Încerc uneori să nu privesc lumea prin ochii şi filmele lui“

„Încerc uneori să nu privesc lumea prin ochii şi filmele lui“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Elena Dulgheru - 08 Ianuarie 2015

Festivalul internaţional de muzică SoNoRo a găzduit în noiembrie 2014, la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, un concert al Cvartetului „Tarkovsky“. Ansamblul de pian, violoncel, saxofon soprano şi acordeon, condus de compozitorul francez François Couturier, a devenit de câţiva ani o legendă printre cunoscători, astfel că apariţia sa în premieră în România, alături de Andrei Tarkovski jr, a fost o mult aşteptată sărbătoare.

Cunoscut compozitor şi pianist, François Couturier şi-a manifestat admiraţia faţă de marele regizor rus odată cu realizarea albumului Nostalghia: Song for Tarkovsky (ECM, 2005). I-au urmat alte două albume, alcătuind o trilogie dedicată marelui cineast: Un jour si blanc (2009) şi Tarkovsky Quartet (2011).

Andrei Tarkovski a inspirat nu puţini compozitori, ca Arvo Part, Jan Garbarek, Jon Hassell, Luigi Nono, care se revendică de la opera sa ori i-au dedicat propriile creaţii. Dar dacă lucrările unora sunt dominate de câte unul din atributele poeticii tarkovskiene (lentoarea, de exemplu, aerul meditativ sau pasiunea pentru mister), ceea ce duce la o anumită monotonie, François Couturier uimeşte prin armonia dintre meditaţie şi raţiune, canon şi improvizaţie, Orient şi Occident, îmbinate în muzica sa, care pare să exprime însăşi viaţa.

Această polivalenţă este completată în concert de proiecţia sincronă a unui film de montaj realizat de Andrei Tarkovski jr din fragmente din arhiva Tarkovski: pelicule clasice, documentare, fotografii de familie. Provocarea care îi conferă lui Andrei Tarkovski jr - cineast cu formaţie polivalentă - un rol activ pe lângă cvartetul francez este caracterul improvizatoriu al muzicii (evident, în cadrul unei structuri bine stabilite), astfel că fiecare nouă interpretare necesită o anume ajustare a filmului, făcută înaintea reprezentaţiei scenice.

Dacă în film muzica se supune acţiunii şi o succede, în concertul Couturier-Tarkovski este invers: filmul acompaniază curgerea muzicală, pe care cândva a ispirat-o. Cercurile se închid sau, mai bine zis, se dezvoltă în spirale mereu deschise, într-o metafugă improvizatorie a aceloraşi motive, generând noi universuri şi realizând mereu, în Duhul creaţiei inspirate, imposibila Cvadratură a aceluiaşi Cerc.

„Cam jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu“ (Andrei Tarkovski jr)

Îl întâlnesc pe Andrei Andreevici cu câteva ore înaintea concertului. Este un bărbat de 44 de ani, energic şi zâmbitor, bine făcut, alergând precipitat între hotel şi sala de concert, unde mai are de pus la punct câteva sincronizări de ultimă clipă. Printre picături, găsim calmul necesar unui interviu.

Stimate Andrei Andreevici, iubitorii lui Andrei Tarkovski din România ştiu că sunteţi regizor de film şi că administraţi Institutul „Andrei Tarkovski“, cu sedii la Florenţa şi la Paris, având ca scop îngrijirea moştenirii artistice a tatălui dvs. Povestiţi, vă rog, mai multe despre acest institut.

Institutul s-a născut în 1987. De fapt, tatăl meu intenţionase să întemeieze o Academie de Arte, în cadrul căreia să şi predea, ceea ce, din păcate, nu a mai apucat să facă. În 1987, mama mea, Larisa Tarkovskaia, împreună cu trei prieteni - Robert Bresson, Mstislav Rostropovici şi Maximilian Schell - au pus bazele acestui institut, care urma să se ocupe de diseminarea operei lui Andrei Tarkovski. În principiu, de asta mă ocup acum eu. Institutul deţine o foarte mare arhivă a lui Andrei Tarkovski - foarte multe scrisori, fotografii, jurnale, alte materiale. Este greu de lucrat, pentru că mereu există probleme financiare, dar, în funcţie de posibilităţi, institutul publică materiale din această arhivă. De pildă, a fost publicat (în limba rusă) jurnalul complet al lui Andrei Tarkovski, Martirolog (Jurnalul a văzut de două decenii lumina tiparului în Occident, însă din motive de copyright varianta originală, în limba rusă, a apărut mult mai târziu, în 2008 - n.n.).

Arhiva este accesibilă publicului?

Nu, dar dacă specialiştii - persoane fizice sau universităţi, de exemplu - îşi exprimă interesul, eu le arăt materialele. Există şi o mare arhivă audio, a conferinţelor susţinute de tatăl meu şi o arhivă de manuscrise - jurnale de lucru, scenarii nerealizate, idei de scenarii etc.

Intenţionaţi să le publicaţi?

Da, treptat. Am pregătit o ediţie completă a Jurnalului în italiană; în alte limbi, Jurnalul a apărut deja. Mai sunt povestirile din tinereţe ale tatălui meu, care au fost publicate în Spania şi în Franţa. Intenţionez să public o culegere completă a fotografiilor polaroide realizate de tatăl meu. Institutul mai organizează şi expoziţii de fotografie: am organizat două expoziţii de fotografii biografice în Brazilia. Tarkovski este primit cu mult interes în Brazilia.

Când credeţi că l-aţi înţeles mai bine pe tatăl dvs.: în timpul vieţii sale sau după moartea sa?

Nu mi-am schimbat atitudinea faţă de el, nici modul în care îi percep filmele. Filmele lui trebuie percepute emoţional, iar copilul are această capacitate. Apoi, desigur, lucrurile se schimbă, acumulăm o cultură şi ne formăm o anumită concepţie de viaţă, aşa că am început să îi privesc şi altfel filmele, dar percepţia emoţională a rămas. De fiecare dată când îi revezi un film, vezi de fapt un nou film, în care găseşti alte lucruri interesante, e uimitor...

Vă simţiţi mai apropiat de filmele sale din patrie sau de cele din Occident?

Nu văd nici o diferenţă între ele, mi se pare o idee preconcepută că ar fi diferite. Pentru mine, ele au acelaşi mesaj.

Cum decurge viaţa dvs. în Florenţa, unde locuiţi? La ce proiecte lucraţi?

Îmi ocupă mult timp lucrul cu arhivele şi cu institutul, cu colaboratorii italieni. Cam jumătate din viaţa mea îi este dedicată operei tatălui meu. Apoi sunt proiectele mele, filmul la care lucrez acum, Svetlyi veter (Vânt uşor), pe baza unui scenariu de tinereţe al tatăl meu, scris împreună cu Gorenstein...

Mulţi îl considerau pe Andrei Tarkovski un îndrumător spiritual; mulţi şi-au schimbat radical modul de viaţă în urma întâlnirii cu el. V-aţi considerat vreodată tatăl un fel de guru, un îndrumător spiritual?

Eu nu-l consider un guru, este pur şi simplu tatăl meu, eu nu pot ieşi din asta. Ceilalţi l-au cunoscut prin prisma creaţiei lui, l-au descoperit şi au intrat în conul acestei influenţe, din care pot să şi iasă. Pe când eu nu pot ieşi, pentru mine el este tatăl meu - este o realitate din care nu pot ieşi.

Dar vă doriţi uneori să ieşiţi?

Da, întotdeauna mi-am dorit, chiar şi facultatea mi-am ales-o alta decât cea de film (istoria artei - n.n.). Încerc uneori să nu privesc lumea prin ochii şi prin filmele lui, uneori văd lucrurile complet diferit...

Este greu de trăit sub presiunea lui Andrei Tarkovski?

Da, uneori este greu, apare uneori sentimentul egoist de independenţă şi vrei să evadezi, apoi te gândeşti: de ce să inventezi bicicleta? Şi oricum te întorci. Pentru că sunt totuşi fiul său. Din punct de vedere spiritual, ca îndrumare, asta mă ajută foarte mult, cu toate că, în acelaşi timp, dimpotrivă, mă izolează, e complicat de trăit aşa... Vedeţi, eu mai mult de jumătate de viaţă am trăit-o în Italia, dar nu aparţin nici Rusiei, nici Italiei...

Piesa „Tiapa“ a lui François Couturier vă este dedicată. Vă regăsiţi în ea?

Da, este ceva foarte personal, era porecla mea din copilărie, desigur că mă regăsesc...