Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Încercările crizei actuale, o probă a credinţei

Încercările crizei actuale, o probă a credinţei

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 15 Oct, 2013
Dacă e să facem o radiografie a societăţii în care trăim, nu mai este o noutate să identificăm printre problemele majore criza, sub toate aspectele ei. Există o criză financiară, o criză economică, o criză socială, şi mai ales una spirituală. Ultima dintre ele stă şi la baza crizei în care se află instituţia familiei. Despre cauzele acestor crize, dar mai ales despre cauzele divorţului şi despre dimensiunea fenomenului secularizării în ţara noastră, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, care găseşte la toate aceste mari provocări, de altfel nu unice în istorie, cea mai potrivită soluţie, iar aceasta este dată de modelul hristic. 
 
Domnule profesor, din punct de vedere sociologic, care este cea mai mare problemă a lumii de azi?
 
Această criză, cred eu. Încerc cu un singur cuvânt să prind diversele probleme. De la noi, oamenii obişnuiţi, care nu avem întotdeauna bani pentru costuri de întreţinere, pentru birurile lunare, pentru coşul zilnic, până la oamenii de afaceri care investesc milioane de euro, se simte criza. Criza are mai multe dimensiuni: există o criză financiară, o criză economică, există o criză socială. Dacă vreţi, e vorba de atomizarea individului. Faptul că oamenii stau pe aceeaşi scară de bloc şi nu se cunosc, cel mai mult se salută. Apoi există o criză de ordin spiritual. Eu pe aceasta o consider boala numărul unu a lumii contemporane, pentru că de aici pleacă totul. Şi există o legiune întreagă de sociologi, antropologi, filosofi ai culturii, istorici ai religiilor, specialişti în teologie care au analizat această criză spirituală şi până la urmă au propus şi soluţii. Însă ştiţi ce se întâmplă? Noi avem şi soluţii, dar drama este alta. Omul nu învaţă din eşecurile vieţii lui, din greşelile istoriei, şi repetă greşelile. Prin urmare, deşi am trecut prin războaie, prin molime, prin dezastre, prin tot felul de provocări ale momentului, n-am învăţat niciodată să vieţuim în mod profund, creştin, cu echilibru interior, cu putere de discernământ, cu o atenţie sporită în ceea ce priveşte limitele noastre, ale condiţiei umane, şi repetăm.

„Creştinismul ne oferă soluţia“

Mie mi se pare că, din contră, accelerăm acest proces negativ…
 
Da, e dramatic, din păcate, se accelerează. Odată cu trecerea timpului parcă sunt mai multe probleme grele, copleşitoare, însă niciodată nu trebuie să ne oprim aici. Ştiţi care este punctul meu de vedere? Acela că oricât de grea ar fi viaţa trebuie să întrevezi o soluţie, iar pentru noi creştinismul ne oferă soluţia. Există un model hristic care a străbătut pustiul, chiar a străbătut experienţa teribilă a morţii. Dacă Iisus a reuşit lucrul acesta, oare noi, muritorii, nu putem trece prin diferite morţi sociale, prin morţi economice, financiare, şi apoi să renaştem? Eu cred că putem. Există întotdeauna speranţă şi există oameni care reuşesc şi ei pot fi modele. Bineînţeles, trebuie şi curaj, sunt riscuri pe care ni le asumăm în mod inevitabil.
 
Am început cu ideea de criză, iar unul dintre aspectele crizei, cred eu, sau una dintre crizele majore este şi cea a familiei. Din punct de vedere sociologic, care este tendinţa societăţii contemporane? Se merge spre o eliminare a ideii de familie sau doar spre o îndepărtare de valorile tradiţionale ale familiei?
 
Observ ca sociolog şi ca antropolog tendinţele lumii contemporane şi înclin mai mult spre partea a doua a întrebării dvs. Nu va dispărea niciodată familia, căci ştiţi ce se întâmplă, în istorie tendinţe de genul acesta au mai fost, atacuri la adresa familiei au existat, şi amintesc de două mari sisteme totalitare, cel nazist şi cel comunist. Amintesc şi de drama poporului evreu care a însemnat iarăşi aproape un pericol la adresa unei seminţii. Cu toate acestea, familia a supravieţuit. 
 
Ei, bine, eu consider aceste provocări care încearcă să ofere alternative la adresa familiei ca fiind încercări pe care Bunul Dumnezeu le permite pentru noi în ziua de astăzi. Aceste încercări îţi oferă posibilitatea să-ţi verifici credinţa autentică, puterea de a face faţă unor greutăţi, de ce nu, şi inteligenţa, spontaneitatea în a găsi anumite soluţii. S-au tot pus pe tapet drepturile homosexualilor şi ale lesbienelor. Un om educat şi foarte inteligent însă nu crede niciodată că cei care vin cu modele alternative la familia tradiţională, la familia creştină, sunt „neisprăviţi“. Dimpotrivă, sunt oameni „isprăviţi“, cu diplome, şi uneori e şi periculos ceea ce ei propun. Este în joc un tip de ideologie, este ideologia marcată de drepturile omului, ideologia marcată de politica corectă, de drepturile minorităţilor, de absenţa discriminării, dar toate aceste ideologii îşi au propriile lor limite. Altfel spus, din punctul meu de vedere, sigur că au drepturi şi lesbienele şi cuplurile de homosexuali, dar cu condiţia de a mă proteja şi pe mine, pe cel majoritar, de a nu-mi atinge drepturile, de a nu-mi leza bunul simţ şi sensibilităţile mele, pentru că în ultimă instanţă, ştiţi cum e, preferinţa sexuală a cuiva poate fi un act privat, îl priveşte pe el, răspunde în faţa conştiinţei, a duhovnicului dacă îl are, a Bunului Dumnezeu, însă în clipa în care, spun eu ca sociolog, în spaţiul public ai de a face cu exhibarea unei preferinţe, cu un gest sfidător la adresa mentalului social şi a bunului simţ al românului de zeci şi zeci de ani, sigur că nu-ţi convine şi îţi pui anumite întrebări cu privire la limitele drepturilor minorităţii. Am dat acest exemplu, pentru că eu îl consider totuşi o provocare pentru noi. Cei care sunt cu adevărat creştini vor găsi în Sfânta Tradiţie, în Biblie, în hotărârile Sinoadelor şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi argumente temeinice pentru a răspunde acestor provocări acum, în 2013, pentru că sunt texte de maximă actualitate. Dintr-un alt punct de vedere, nu avem cum să ocolim aceste provocări, fiindcă şi România intră în acest joc al Occidentului european şi al Occidentului american. E bine să ne păstrăm echilibrul, sănătatea, umorul, puterea de a ne detaşa, de a da importanţă celor esenţiale din viaţă, şi nu celor care ţin de o conjunctură social-politică sau ideologică. 

„Nu avem uneori conţinut pentru comunicarea noastră“

Una dintre problemele familiei de astăzi este şi divorţul. Aş vrea să subliniaţi din punct de vedere sociologic câteva dintre cauzele care duc la divorţ.
 
O să invoc cercetările unor colegi de-ai mei din ţară, ale unor studenţi pe care eu îi coordonez la licenţă, master şi doctorat cu privire la aceste teme, inclusiv la divorţ. Cauzele sunt înainte de toate, nu este o surpriză, cele de ordin spiritual. În primul rând, este vorba despre superficialitatea unor trăiri, superficialitatea vieţii spirituale. Mulţi dintre oamenii care ajung să se cunoască se lasă pradă unor atracţii de ordin exclusiv fizic, biologic. Relaţia lor se consumă la nivel superficial, la nivelul trupului. Însă după ce dorinţa se stinge între cei doi intervine o distanţă şi până la urmă se ajunge la o separare, având în atenţie faptul că mulţi tineri nu sunt pregătiţi şi învăţaţi să aprofundeze o relaţie bazată pe iubire, pe eros, în sensul grecesc al cuvântului sau în sensul creştin al cuvântului. Uneori consfinţesc această relaţie prin căsătorie şi, fiind o relaţie superficială, în faţa primei provocări a vieţii, una legată de lipsa banilor, a locuinţei, de o ceartă mai serioasă, de exemplu, ajung să capituleze, divorţează.
 
O altă cauză este incompatibilitatea socială a celor două familii. E vorba de poziţia socială, de prestigiu, de istoriile sociale pe care le au în spate cei doi. Apoi ar fi vorba de venituri. Multe familii ajung să divorţeze din lipsa unor bani. Unul dintre soţi îşi pierde serviciul, deşi situaţiile acestea dramatice ar trebui să-i unească, să arate că cei doi sunt în ultimă instanţă una, formează o fiinţă spirituală prin Taina sacră a Cununiei, nu-i aşa? Ei, se întâmplă exact invers. O altă cauză ţine, dacă vreţi, de modelele sociale care au o influenţă teribilă. Aşa-zisele vedete mediatizate de posturile comerciale de televiziune au o influenţă extraordinară, teribilă, asupra tinerei generaţii, în condiţiile în care timpul unui tânăr este foarte puţin consacrat în medie vorbind lecturii, meditaţiei, rugăciunii, deci vieţii interioare. Şi atunci e limpede, când va vedea o emisiune de televiziune, „modelul de succes“ impus acolo va deveni pentru el model de viaţă. Ştiu familii, eu sunt din zona Sucevei, care au început viaţa de la zero, cum spune românul tradiţional, de la lingură şi de la furculiţă. Şi au reuşit împreună, fiind unul pentru celălalt, să adune şi un bănuţ să-şi facă o casă, să-şi cumpere pământ să aibă gospodărie, să-şi întreţină copiii în facultate şi mai târziu să-i ajute în viaţă. Deci se poate, ba chiar în condiţii mai grele decât cele din 2013, în condiţii care veneau imediat după război, condiţii dramatice.
 
Aşadar, eu nu sunt convins de discursul celor care încearcă să pună eşecul lor personal, al vieţii lor spirituale şi sociale pe seama crizei, pe seama vremurilor, pe seama politicienilor, pe seama unui tip de partid politic etc.
 
În ce măsură şi în ce formă vârsta influenţează căsătoria?
 
Aş spune că nu neapărat vârsta influenţează, pentru că poţi să fii un copil, un inocent, un naiv, un superficial la 28-30 de ani şi poţi fi foarte echilibrat, sensibil, delicat, educat la 22 de ani. Din punctul meu de vedere, nu numărul aventurilor amoroase te califică pentru o căsătorie reuşită, chiar model pentru ceilalţi, ci seriozitatea, echilibrul interior şi puterea de discernământ. Acestea se obţin foarte greu. Eu am avut în viaţă o şansă teribilă, şansa de a urma o facultate de filosofie, şi mi-am asumat-o într-un fel anume şi ca un stil de viaţă şi văd că astăzi, în condiţiile unor provocări de ordin administrativ, financiar, economic, social, îmi face foarte bine, mă ajută foarte mult. Însă nu mulţi tineri au avut şansa de-a urma o facultate umanistă, de a face teologie, filosofie, litere, facultăţi care îţi modelează sufletul şi personalitatea, care conferă un echilibru lăuntric de netăgăduit şi te ajută în situaţia când trebuie să faci faţă unor provocări.
 
Noi astăzi comunicăm foarte mult, dar nu suntem în comuniune. Care sunt deficienţele comunicării sociale contemporane?
 
Da, noi comunicăm, dar nu avem un conţinut temeinic, profund al comunicării. Tehnica modernă ne oferă posibilitatea, aproape instantaneu, în orice colţ al lumii, este limpede pentru toţi. În acelaşi timp, ca să poţi comunica ceva temeinic trebuie să ai şi ce comunica. Nu suntem pregătiţi, nu avem uneori conţinut pentru comunicarea noastră. Detest relaţiile care se înfiripează, se dezvoltă şi într-un fel anume se împlinesc, dacă poate fi vorba de aşa ceva, în urma întâlnirii pe facebook sau pe diferite site-uri. De ce? Pentru că există un miracol al întâlnirii între cei doi, un miracol al întâlnirii faţă către faţă, al întâlnirii fireşti, naturale, şi nimic din lumea aceasta nu poate anula acest miracol sau acest mister. O altă deficienţă a comunicării ştiţi care e? Laşitatea. Ne lipseşte puterea de a ne asuma responsabilitatea să spunem „stai, eu am greşit aici“ sau „nu ştiu, nu mă pricep“. Nu avem curajul, nu avem puterea şi fiind vorba şi de o comunicare mediată, ne dăm zmei, ne dăm teribili, iar atunci când ne întâlnim faţă în faţă cu persoana respectivă suntem demascaţi. Laşitatea şi lipsa de responsabilitate consider că sunt alte forme patologice ale comunicării contemporane. 

Indiferenţa religioasă, mai gravă decât ateismul

Care este dimensiunea secularizării româneşti din punct de vedere sociologic? Există cercetări care să arate aceasta?
 
Există. Ne aflăm într-un stadiu mediu. N-am atins vârful secularizării, cum se întâmplă în statele central-europene sau americane, dar nici nu suntem cu fenomenul secularizării la un nivel de început, superficial. Secularizarea ne-a marcat foarte mult din secolul al XIX-lea, mai exact cu importarea unor modele legislative occidentale, în special franceze, vezi Regulamentele organice, a continuat cu Reformele lui Alexandru Ioan Cuza şi apoi, într-un sens anume, secularizarea s-a accentuat în perioada comunistă. Mă gândesc la distanţa care s-a cultivat din punct de vedere ideologic, deci distanţa pe care comunismul a creat-o cu putinţă între Biserică şi educaţie. Cu alte cuvinte, s-a diminuat enorm importanţa preotului şi a Bisericii în ceea ce priveşte educaţia noastră. S-a mizat mult pe educaţia realizată în familie, în şcoală şi educaţia realizată în cadrul partidului, pentru unii dintre noi.
 
După 1990, dincolo de faptul că Biserica îşi pierde anumite proprietăţi şi privilegii, nu discutăm acest aspect, secularizarea se combină cu un alt fenomen, după părerea mea la fel de grav, şi anume, fenomenul indiferenţei faţă de cele religioase. Am citit rapoarte de cercetare sociologică a vieţii sociale, a stilurilor de viaţă, a valorilor, cum sunt ele denumite în spaţiul european, şi toate arată o creştere a numărului de atei, respectiv de oameni indiferenţi faţă de cele religioase. Ştiţi unde văd eu aici pericolul? În creşterea numărului celor indiferenţi, pentru că cel indiferent religios nu este, cred eu, aparent atins, nici de tema iubirii, nici de cea a sensului vieţii sau a mântuirii sufletului. În realitate, eu cred că-şi pune aceste probleme, dar în alt fel. El nu caută paradisul, raiul în varianta creştină, clasică, cum m-au educat pe mine mama şi tata, el caută un paradis artificial. Oamenii se amăgesc cu gândul că-şi pot depăşi condiţia lor umană în diverse ipostaze.
 
Cel indiferent religios este mai periculos decât ateul, pentru că cel indiferent nu este sensibilizat, este distant şi până la urmă detaşat şi aproape imun. Pe când ateul este cel care se războieşte cu credinciosul. Mie îmi plac textele lui Dostoievski, iar spiritul unui ateu de acolo este realmente de apreciat, de respectat, e un om care întreabă ce este Dumnezeu, care sunt argumentele existenţei Lui, caută contraargumente la această dispută scolastică, până la urmă. Un asemenea om este informat, este inteligent, este atent, n-are frica de Dumnezeu, că n-are credinţă religioasă, dar are înfricoşarea de sine, frica de propria conştiinţă, de cugetul lui, de gândul lui. Nu face rău celuilalt, pentru că vrea să doarmă liniştit noaptea, să pună capul pe pernă şi să n-aibă mustrări de conştiinţă, dar nu dintr-un spirit religios. Ei sunt oameni absolut respectabili. Eu cred că unii dintre ei au şansa într-adevăr să se îndrepte, în sensul de a-şi trezi, să spunem, acea nostalgie a absolutului, acea umbră de sensibilitate religioasă pe care îmi place să cred că o au în sufletul lor. De aceea, vreau să spun că nu sunt atât de îngrijorat când văd creşterea numărului de atei religioşi, vorba Patriarhului Daniel, „ei sunt atei, dar sunt ateii noştri“ (zâmbeşte), căci până la urmă, cred că unii dintre ei vor ajunge să găsească calea aceasta autentică a credinţei şi în ultimă instanţă a mântuirii. 

„Sociologia ne arată aşa cum suntem în clipa de faţă“

Cum reuşeşte sociologia să analizeze legăturile dintre ceea ce face societatea din noi, pe care dăm foarte des vina, şi ceea ce facem noi înşine din noi?
Sau din ceea ce facem noi din ceea ce societatea face din noi, ca să parafrazăm un cunoscut filosof francez. Sociologia funcţionează pe principiul oglinzii, ca să mă exprim simplu, concis şi convingător. Sociologia, ca şi alte ştiinţe ale socialului, cum ar fi antropologia, etnologia, într-un fel anume, şi psihologia, ne pune oglinda în faţă. Ne arată aşa cum suntem în clipa de faţă, uneori fără fard, fără cosmetice, fără aranjamente. Astfel spus, sociologul înainte de toate, pe baza unor date rezultate dintr-o cercetare de teren sau teoretică, creează un tablou al problemei, îţi arată problema cu toate detaliile, cu toate feţele ascunse şi, mergând mai departe, îţi oferă şi soluţii. În cele din urmă este rostul fiecăruia dintre noi de a ne asuma o anume formă de terapie socială. Aceasta face sociologia ca ştiinţă. Pe de altă parte, sociologia tradiţională, sociologia weberiană, sociologia care are multe conexiuni cu fenomenologia, cu filosofia, cu istoria religiilor, face o analiză mai profundă a ceea ce rămâne din noi după ce ne toacă şi ne macină societatea aceasta postmodernă, scoţând în evidenţă, aşa cum arată de pildă colegul meu Ilie Bădescu, răul din noi sau patologiile mentale, cum le spun eu, diferite ipostaze, maladii ale mentalităţii sociale. Ne arată uneori cât de proşti suntem, cât de meschini, cât de avari, cât de egoişti, dar, repet, ne oferă şi soluţii. De aceea, îmi place foarte mult această ştiinţă, pentru că îmbină disciplinele spirituale tradiţionale cu tehnicile ştiinţifice moderne şi în cele din urmă îţi conferă şi un confort, prin faptul că îţi pune în faţă soluţiile.