Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Iubirea este singurul motiv al creaţiei şi singurul motiv al actului mântuirii“

„Iubirea este singurul motiv al creaţiei şi singurul motiv al actului mântuirii“

Data: 03 Mai, 2009

În fiecare duminică din cursul anului bisericesc creştinii sărbătoresc Învierea lui Hristos. Prin Întrupare, Hristos Dumnezeu ia asupra Sa păcatele noastre, ale tuturor, şi prin moartea pe cruce şi Învierea cea de-a treia zi ne curăţeşte de toate aceste păcate. Fiecare dintre noi este chemat la o unire deplină cu Hristos, ca să putem zice împreună cu Sfântul Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine“ şi, astfel, să devenim părtaşi ai Învierii Lui. Aşa cum aflăm din troparul cântat în noaptea Paştilor, „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim“, slăvirea lui Dumnezeu trebuie să fie făcută cu „inimă curată“. Părintele Boris Bobrinskoy, fost decan al Institutului Ortodox „Saint Serge“ din Paris, în cei 84 de ani de viaţă şi mai bine de jumătate de veac de slujire preoţească, atât prin viaţa sa, cât şi prin numeroasele sale opere închinate studiului teologiei, nu a încetat să slăvească pe Dumnezeu. Dogmatist de renume şi profund căutător al tainelor din teologie, dar, în acelaşi timp, şi păstrător cu fidelitate al Tradiţiei creştine, părintele Boris ne-a împărtăşit din vasta sa experienţă, vorbindu-ne despre importanţa Învierii Domnului Hristos pentru fiecare dintre noi.

Care este semnificaţia Paştilor, a Învierii Domnului Hristos, pentru fiecare dintre noi şi cât de importantă este ea pentru umanitate?

Paştile este întreaga noastră viaţă. „Dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci zadarnică este viaţa noastră, zadarnică este şi credinţa noastră“, după cum zice Sfântul Apostol Pavel. Hristos a înviat pentru a ne salva, pentru a ne duce în casa Tatălui. Dar, pentru a învia, Hristos trebuia ca mai înainte să devină om, ca Dumnezeu să devină om, pentru a ne ridica şi pe noi la Dumnezeire, iar dacă Dumnezeu a devenit om, Şi-a asumat întreaga noastră umanitate, în afară de păcat. Iar Hristos, Care nu era un păcătos, Care nu avea păcat, aşa cum zice Sfântul Pavel, a devenit păcat pentru noi, a luat asupra Lui păcatele noastre şi aceasta a făcut-o în momentul botezului Său în râul Iordan. Acest lucru ne este adus la cunoştinţă de Sfântul Ioan Botezătorul atunci când zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Care ridică păcatul lumii“. Deci, ce a făcut El pentru a lua asupra Sa păcatul lumii? S-a scufundat în apă, care era o apă „poluată“ de păcat, murdară, o apă în care coborâseră toţi păcătoşii pentru a-şi mărturisi păcatele lor, o apă plină de păcate, iar în momentul când Hristos S-a cufundat în această apă, a luat asupra Sa toate păcatele. Aşadar, dacă a luat asupra Sa toate aceste păcate, El trebuia să şi plătească pentru ele, deci să moară şi să meargă până în adâncurile cele mai mari ale morţii, până în iad; dar El a coborât în iad ca Cineva Care nu avea păcate proprii. Diavolul, iadul, a vrut să-L prindă, să-L înhaţe, dar a ales greşit; s-a gândit că înhaţă un păcătos, dar a înhăţat pe Dumnezeu, s-a gândit că prinde un om, dar nu a putut să-L prindă pe Dumnezeu. În consecinţă, coborând în iad, Iisus a luminat iadul, iar dacă iadul a fost luminat, nu mai există întuneric. El a sfărâmat porţile iadului, iar dacă iadul nu mai are porţi, atunci nu mai este un iad. „Voi toţi cei care intraţi în infern, renunţaţi la orice speranţă“, zice Dante în lucrarea sa „Divina comedie“, dar Iisus a sfărâmat porţile iadului şi acesta nu mai are deloc porţi, aşa cum zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde este locuinţa ta, iadule? Moarte, unde este puterea ta?“.

„Paştile, o cale pe care o parcurgem întreaga noastră viaţă“

Vedem astfel că Hristos, coborând în iad şi apoi ridicându-Se din el, ne dă viaţă, ne dă biruinţă. Acesta este Paştile şi el pătrunde în locurile cele mai profunde ale noastre. Primul moment în care noi am trăit Paştile este Botezul propriu; cel care este botezat este botezat în moartea şi în Învierea lui Hristos. Când fiecare dintre noi a fost botezat, copil sau adult, nu contează, a trăit pentru prima dată acest Paşti întreg şi, astfel, puterea Învierii este deja în noi şi ea ne pătrunde, ne transformă, progresiv bineînţeles, pentru că este o cale pe care o parcurgem întreaga viaţă. Paştile este, în acelaşi timp, o realitate dată o dată pentru totdeauna şi o cale pe care o parcurgem întreaga noastră viaţă alături de Iisus Hristos şi de Sfântul Duh, pentru că Duhul Sfânt ne-a fost dat de către Hristos, iar Duhul Sfânt, de asemenea, ne dă pe Hristos: avem astfel o formă de dublă acţiune, de dublă revelaţie. Noi suntem pătrunşi de Duhul lui Hristos, de Cincizecime, de Paşti şi, prin urmare, toată viaţa noastră devine o viaţă pascală. Paştile trebuie trăit în fiecare zi şi este ceva pentru care trebuie să ne pregătim; este o realitate pe care trebuie să o trăim în fiecare zi, în fiecare an, din Paşti în Paşti, până la sfârşitul vieţii noastre.

„Paştile este o realitate înscrisă chiar în inima existenţei“

Cum putem noi să trăim mereu Paştile? Cum putem să ne asumăm cât mai deplin Învierea lui Hristos?

Încercând, cu adevărat, să Îl întâlnim pe Hristos, pe Hristos cel viu. Nu există decât un singur Hristos şi Acela este Hristos cel înviat, iar atunci când Hristos ne pătrunde, când trăieşte în noi, când ne transformă puţin câte puţin, în acel moment, având o relaţie personală cu El, seminţele Învierii lucrează deja în noi. Sfântul Apostol Pavel ne-o spune: „Nu ştiţi voi oare că Dumnezeu v-a înviat deja, Dumnezeu v-a ridicat deja la cer, v-a aşezat deja de-a dreapta Tatălui?“. Aceasta este ceea ce numim viziunea eshatologică (tot ceea ce priveşte sfârşitul omului şi al umanităţii) a Învierii. Paştile este o promisiune, dar el este deja şi o realitate care este înscrisă chiar în inima existenţei. Acest lucru trebuie ţinut minte. Aşadar, cele două coincid, Paştile este o promisiune, dar şi o pregustare a Învierii finale. Când Sfântul Pavel zice, aşa cum am văzut, că suntem deja înviaţi, este un lucru foarte puternic. Paştile este, bineînţeles, şi un mister al vieţii interioare, profunde, în Hristos, prin rugăciune, prin rugăciunea inimii, prin invocarea împărăţiei lui Hristos şi, puţin câte puţin, în măsura în care numele lui Iisus pătrunde în noi, El se imprimă în noi şi, apoi, această putere a Învierii ne transformă, ne ridică. Astfel, devenim martori ai Învierii, nu doar purtători ai ei, nu doar transformaţi noi înşine, ci martori ca şi ceilalţi să se transforme prin noi. Auzim aceasta de Paşti: „Contemplând Învierea lui Hristos, noi suntem martori ai ei“ şi ştim despre ceea ce vorbim pentru că avem o experienţă a Învierii.

Putem zice că Învierea lui Hristos a adus ceva cu totul nou în istorie?

Absolut, pentru că Învierea lui Hristos este ceva fundamental şi unic. Misterul lui Hristos este ceva unic care înglobează şi care luminează întreaga creaţie, pe toată lumea; într-un final, întreg cosmosul este luminat de Terra şi Terra de misterul lui Hristos şi al omului în Hristos. Prin urmare, această Înviere este cu adevărat marele mesaj prin care ni se arată că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu, pentru ca noi să fim salvaţi de păcate, de moarte, de ură, de dezordine şi ca să putem intra, puţin câte puţin, dar real, încă de pe acum, în planul lui Dumnezeu, în „familia“ lui Dumnezeu, în împărăţia lui Dumnezeu; noi suntem fii adoptivi ai Lui, moştenitori ai Săi.

„Dumnezeu nu este indiferent faţă de destinul omului şi al cosmosului“

Cum se explică această atenţie a lui Dumnezeu asupra oamenilor, aceea de a ne salva, de a ne purifica sufletele?

Pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Iubirea este singurul motiv al creaţiei şi singurul motiv al actului mântuirii şi cea mai bună ilustrare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi este pilda Fiului risipitor: când fiul pleacă de acasă, dar apoi se întoarce, tatăl său, văzându-l de la mare depărtare, fuge în întâmpinarea sa, îl îmbrăţişează şi îl sărută, cu toate că greşise. Aşadar, Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire arzătoare, o iubire care suferă, dacă vorbim de iubirea lui Hristos care ne iubeşte, şi tocmai de aceea a suferit pentru noi.

Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Hristos? Da, bineînţeles, dar nu în trup, nu o suferinţă corporală, dar şi El a suferit, iar suferinţa Tatălui o numim noi compasiune sau compătimire, termen care vine din limba greacă (simpathia) şi care înseamnă a suferi împreună cu cineva. Tatăl suferă împreună cu Hristos, dar şi Sfântul Duh o face, după cum vedem la Sfântul Pavel, care zice: „Nu întristaţi Duhul Sfânt“. Dumnezeu nu este indiferent faţă de destinul omului şi al cosmosului. Putem zice că iubirea este singurul motiv şi singurul motor al acţiunii lui Dumnezeu.

Hristos, cerşetorul iubirii oamenilor

Însă nouă ne rămâne să nu rănim iubirea lui Dumnezeu şi obligaţia noastră este de a căuta pe Domnul şi de a-L purta în noi. Un alt exemplu care poate fi dat este versetul din cartea Apocalipsei: „Iată, eu stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“, ceea ce este ceva extraordinar, în care Hristos apare ca un om umil, ca un cerşetor de iubire, care vrea să intre în viaţa noastră, care vrea să intre „la căldură“ în inimile noastre, iar pentru aceasta inima trebuie curăţită, trebuie alungate toate răutăţile din ea, toate pasiunile, şi acest lucru este făcut de către Duhul Sfânt, Care este Cel Care pregăteşte inima noastră, o curăteşte şi, atunci când Hristos bate la uşa inimii noastre, ea este pregătită pentru a-L primi. Vedem astfel că Hristos Se umileşte, iar acest lucru se numeşte umilire a Iubirii. Această mare temă a gândirii pauline şi, în acelasi timp, creştine, se numeşte chenoză, o coborâre a lui Dumnezeu, Care vine până la noi, până la slăbiciunile noastre - „S-a deşertat pe Sine însuşi“, aşa cum zice tot Sfântul Pavel în Epistola sa către Filipeni. S-a golit pe Sine Însuşi pentru a fi ca noi, dar, bineînţeles, în afară de păcat. Şi deci, atunci, El ne-a luat pe toţi pe umerii Săi, ceea ce este un lucru extraordinar, magnific.

După ce Iisus Hristos S-a întrupat, a devenit om, a simţit la fel ca noi, a avut aceleaşi trăiri ca şi noi?

Bineînţeles, pentru că El a luat toată umanitatea noastră întreagă, pentru că iubirea constă în a intra cu adevărat în celălalt şi astfel a simţi tot ceea ce simte şi trăieşte celălalt. Iisus simte toate durerile noastre şi le înţelege, simte toate neputinţele noastre, însă fără a fi legat de ele. Există în acest sens o consonanţă, un fel de sensibilitate profundă, o prezenţă a lui Hristos în viaţa fiecăruia dintre noi. El nu este absent, nu este nici ceva pur şi simplu superior, El este aici, prezent, pătrunzând în noi şi noi în El.

„Fiul nu este niciodată în afara Tatălui“

Dacă ţinem cont de relaţiile dintre Persoanele divine, de întrepătrunderea reciprocă dintre ele, atunci când Iisus a coborât în iad, celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, au fost şi Ele prezente cu El în iad?

Nu a existat vreo clipă a vieţii lui Iisus în care să fie separat de Tatăl sau de Sfântul Duh. Nici o clipă! Nu trebuie considerat că atunci când a coborât la iad Iisus era singur; dacă iadul a fost luminat de strălucirea Dumnezeirii Sale, este vorba, de fapt, de Dumnezeirea trinitară. Nu există o Dumnezeire doar a Fiului singur. Fiul nu este niciodată singur, nu este niciodată în afara Tatălui. Chiar şi pe Cruce, în momentul în care zice: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“, El nu este părăsit de Tatăl ca Fiu al lui Dumnezeu. Iadul a fost luminat, iar Sfântul Macarie cel Mare zice că Dumnezeu este, de asemenea, şi în iad. Nu există nici un loc în care Dumnezeu nu poate fi. Iadul este un simbol al absenţei, al vidului, al refuzului, iar iadul, ca loc, nu este decât un simbol al iadului care este în inimile noastre. Noi urmărim pe Dumnezeu în inimile noastre, dar câteodată inimile nostre devin iad; totuşi Dumnezeu este peste tot, chiar şi în iad, şi atât timp cât suntem în viaţă, există o speranţă că Domnul poate, din nou şi din nou, ca în pilda Fiului risipitor, să ne readucă la El şi să lumineze din nou iadul, iadul din inimile noastre, ca astfel el să nu mai existe. Poate să pară ceva surprinzător şi să vă întrebaţi: Cum, îl puneţi pe Tatăl în iad? Ei bine, da!

„Învierea lui Hristos face ca iadul să nu mai existe“

Dacă ţinem cont de calitatea lui Dumnezeu de a fi atotprezent, din care putem tragem concluzia că Hristos era prezent şi în iad dinainte de a se Întrupa şi apoi a muri, de ce, dar, a mai fost nevoie ca Hristos să coboare în iad?

Pentru că iadul era încă un iad victorios. Iadul era încă rezultatul căderii lui Adam. Adam însuşi era în iad şi a trebuit ca Domnul să îl scoată pe Adam din iad. Cu toate că Hristos, Cuvântul, era prin atotprezenţa Sa prezent şi în iad, El nu era ca om, ci ca Dumnezeu. De aceea a trebuit ca El să Se întrupeze şi să coboare ca om în iad, pentru ca să scoată pe Adam şi pe toţi cei împreună cu el. Din momentul scoaterii lui Adam din iad, acesta încetează să mai existe, nu mai are decât o realitate relativă. Este un mister: pe de-o parte, există iadul veşnic şi focul veşnic din el, este adevărat, dar pe de altă parte, există şi acest mister al Învierii lui Hristos care face ca iadul să nu mai existe. Aici trebuie acceptat şi unul şi celălalt şi trebuie înţeles că există şi mistere care nu pot fi întotdeauna dezlegate prin raţiunea noastră.

„Dumnezeu nu Se bucură de suferinţa noastră“

Se poate spune că orice persoană care vrea să se unească cu Hristos trebuie să urmeze aceeaşi cale cu El pe drumul Golgotei, drumul spre moarte, spre calvar?

Da, aşa este. Eu cred că nu este altă cale spre împărăţia lui Dumnezeu decât „calea cea strâmtă“, iar acest fel de calvar semnifică, mai înainte de toate, moartea faţă de păcate. Această moarte se manifestă diferit de la persoană la persoană. Uneori, trebuie să trecem prin toate încercările vieţii şi, în măsura în care Domnul ne face să creştem, să trăim în El, ne învaţă şi anumite taine şi ne face cunoscută voia Sa. Voia lui Dumnezeu nu este neapărat ca noi să suferim, Dumnezeu nu Se bucură de suferinţa noastră, ci Dumnezeu vrea ca, traversând toate evenimentele neplăcute ale vieţii noastre, să putem învinge forţele satanice, să ne învingem toate pasiunile, toate dorinţele deşarte, să învingem egocentrismul nostru, orgoliul nostru. Pentru toate acestea există această cale a crucii, o cale dificilă, o cale pe care trebuie să-L mărturisim pe Hristos în lume şi, făcând asta, putem deveni martiri, ceea ce este un caz extrem, dar foarte real în viaţa Bisericii. În acelaşi timp, alţii îşi asumă calea ascezei, a monahismului, alţii trăiesc în lume asumându-şi viaţa de creştin în calitate de preot sau laic, dar, bineînţeles, fiecare dintre noi are crucea sa de purtat, are suferinţele sale, are lupta sa interioară, o luptă spirituală, şi nu există victorie fără luptă. Cu cât lupta e mai grea, cu atât victoria este mai mare, pentru că această victorie ne este dată de către Domnul nostru Iisus Hristos.

Interviu realizat şi adaptat din limba franceză de Gheorghe Lucian DUCĂ