Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „La noi, în Basarabia, a fost vorba de supravieţuire“

„La noi, în Basarabia, a fost vorba de supravieţuire“

Un articol de: Constantin Iftime - 22 Sep, 2008

▲ „Marii critici români s-au apropiat cu o anumită rezervă de scriitorii noştri, privind, în special, nivelul estetic al literaturii române din Basarabia care, aşa cum ştiţi, s-a dezvoltat în condiţii vitrege şi s-a exercitat, dacă am folosi expresia lui Mircea Eliade, „sub teroarea istoriei“ ▲ „Prin definiţie, scriitorul basarabean a trebuit să fie un om al cetăţii, un om care să lupte pentru limba română, pentru fiinţa română de acolo, pentru identitate“ ▲ „Soljeniţîn, în «Arhipelagul Gulag», vorbeşte despre faptul că doi preoţi basarabeni, două personaje de acolo, erau trataţi foarte dur pentru însuşi faptul că sunt români, nu pentru altceva...“ ▲ Interviu cu domnul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Române ▲

Domnule Cimpoi, aţi scris „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“ şi, de la început, aş vrea să vă întreb care au fost noutăţile pe care le-aţi adus prin această carte?

E adevărat că despre această carte s-au scris cel puţin o sută de cronici de întâmpinare, articole, studii, nu numai în România, ci şi în întreaga lume. A fost apreciată de specialişti precum Klaus Heitman din Germania, Svetlana Paleologu-Matta din Elveţia, şi în Italia... Această istorie a venit ca o completare a „Istoriei“ lui Călinescu... Însuşi cadrul cronologic al „Istoriei“ lui se oprea la 1941. G. Călinescu s-a referit scriitori din perioada interbelică precum George Meniuc, Nicolae Costenco, Magda Isanos, formată ca poetă la Chişinău. Ce vreau să menţionez din capul locului este faptul că marii critici români s-au apropiat cu o anumită rezervă de scriitorii noştri, privind, în special, nivelul estetic al literaturii române din Basarabia, care, aşa cum ştiţi, s-a dezvoltat în condiţii vitrege şi s-a exercitat, dacă am folosi expresia lui Mircea Eliade, „sub teroarea istoriei“, sau, cum o numeam eu în „O istorie...“, în „exil interior“.

Literatura basarabeană a fost una de rezistenţă

La capitolul estetică a textului, care au fost argumentele criticilor şi istoricilor care au sesizat aceste minusuri?

Lovinescu era chiar foarte drastic şi spunea că „doar cu amorţirea scrupulelor estetice, numai aşa putem susţine literatura basarabeană“. Literatura basarabeană a fost una angajată, de rezistenţă. Şi, bunăoară, Eugen Ionesco, atunci când citea romanul-fluviu „În preajma revoluţiei“ al lui Constantin Stere, spunea că „literatura basarabeană este puternică prin glasul faptelor“. Este o definiţie foarte exactă. Scriitorii noştri au mers anume pe acest criteriu, al „glasului faptelor“, al documentarului uman care, uneori, e mai puternic decât ficţionarul, imaginarul... Prin definiţie, scriitorul basarabean a trebuit să fie un om al cetăţii, un om care să lupte pentru limba română, pentru fiinţa română de acolo, pentru identitate. Marca ontologică, dacă e să folosesc un termen mai academic, constă în această prioritate a factorului uman al existenţialului, al priorităţii factorului existenţial. Acolo a fost vorba de supravieţuire...

Am fost interesat de perioada exilului lui Puşkin în Basarabia. Urmărind acea perioadă, mi-am dat seama că aveam oameni foarte bine instruiţi în înalta societate basarabeană. Primul guvernator român din Basarabia a fost prieten cu Goethe şi a fost citat de acesta, fusese prieten cu Schiller, făcuse un raport pentru Rusia despre situaţia Germaniei. Din această perspectivă, îmi este greu să înţeleg de ce, totuşi, la Chişinău, pe vremea aceea, nu exista o efervescenţă culturală? Nu erau instituţii unde să se pună temeliile unei culturi ca cea din marile oraşe ruseşti?

Vă explic de ce, chiar din punct de vedere sociologic... În Basarabia, limba română era interzisă. Ţarul avea un singur popor, o singură limbă... Limba română a fost interzisă şi-n Biserică... Din 1868, nu s-au mai făcut slujbe în limba română... A fost complet interzisă. Aici trebuie ţinut cont de faptul că marii scriitori basarabeni, prin contactul cu mediul de acolo, ca Negruzzi, s-au afirmat în afară, în România. Stamati a publicat prima sa carte, care nu întâmplător se numeşte „Muza românească“, la Iaşi. Iar Constantin Stamati-Ciurea şi-a publicat lucrările sale în limba română la Cernăuţi. La Chişinău, nu s-a putut tipări nici o carte românească până la 1918. Cu toate că există excepţii: Ioan Sârbu a publicat la Chişinău, totuşi, în limba română, dar cu caractere chirilice.

Exista o cenzură aplicată numai Basarabiei sau şi celorlalte regiuni cucerite ale Imperiului Ţarist?

Alexei Mateevici, când lansa un îndemn basarabenilor membri în Duma de Stat, veniţi acolo cu revendicări ce se refereau la autonomia culturală, cerea mai ales să li se îngăduie să se roage în limba română... Desigur, nu s-a mai ţinut cont de această revendicare. Ea a apărut, după aceea, în toate evenimentele din 1917, care au precedat Marii Uniri, la toate congresele. La Congresul învăţătorilor, Mateevici a spus memorabila frază că nu avem două limbi şi nici două literaturi, ci una cu aceeaşi de peste Prut. Aşa încât nu a existat un mediu lingvistic, care să genereze o literatură. Literatura română generată de realităţi a fost publicată în altă parte, la Iaşi, la Bucureşti, la Cernăuţi...

„Iisus Hristos apare ca o figură-cheie a poeziei basarabene“

În acea perioadă, a fost o parte din intelectuali care s-a deplasat către Moscova, către literatura rusă?

Nu. Nu s-a lansat nici Stere măcar... Este modelul lui Haşdeu, care a fugit de mediul rusesc şi s-a stabilit la Bucureşti, spre deosebire de Alexandru Haşdeu, tatăl său, care a rămas acolo, la Hotin, la baştina lui, care a scris în ruseşte, dar cu tematică românească, istorică, cu motive istorice... Eu numesc acest exod şi această situaţie de excepţie în care s-a aflat scriitorul basarabean „drumul spre centru“... Scriitorul basarabean s-a gândit la un drum spre centrul cultural românesc în România. Prin asta se explică faptul că acelaşi Negruzzi a publicat în revistele literare de la Iaşi, în „Dacia literară“, iar Stamati a publicat „Muza românească“, de asemenea, la Iaşi...

Care a fost relaţia scriitorilor şi a intelectualilor, în general, cu Biserica, înainte de 1918 şi după aceea? După 1918, a fost grupul adunat în jurul lui Pan. Halippa şi a intelectualilor de la Seminarul Teologic...

Acolo, în primul rând, a fost Alexe Mateevici, care a scos şi o revistă, „Luminătorul“, şi care a publicat şi studii folclorice şi despre Biserică. Dar el a fost un mesianic; Iisus Hristos apare ca o figură-cheie a poeziei basarabene. Şi ulterior, nu numai până la 1918... Apoi este Ion Buzdugan...

Momentul Mateevici a fost atins vreodată, ca tensiune şi ca plenitudine, în exprimarea acestui mesianism, care vorbeşte de suferinţă şi mai ales de renaştere? A rămas un reper şi acum...

El este pionierul acestui curent. Pentru limba română au fost nişte etape de tensiune deosebită; a existat, pe de altă parte, şi acea tendinţă de ardere a etapelor, care a fost foarte accentuată şi în literatura română, şi în cultura română, în general... De aceea a fost atât de vie conştiinţa lingvistă, conştiinţa faptului că limba rosteşte fiinţa, că, aşa cum spunea şi Eminescu, limba este „casa fiinţei“ - gând exprimat şi de Martin Heidegger. Limba este locul de adăpost al omului şi limba dă certitudinea de a fi a unui popor făuritor de istorie. De aceea lupta pentru limbă, la noi, mai continuă. Această conştiinţă că limba are un rol deosebit şi că pe ea se ţine cultura, că pe ea se ţine fiinţa a marcat toate formulele creaţiei lui Grigore Vieru, de exemplu, creaţie care se axează pe respectul tradiţiei. Limba, la noi, a fost cea mereu recuperată. Mediul lingvistic sărac a avut mereu nevoie de revenire la matricea stilistică firească.

Ce se întâmpla în Basarabia pe vremea când Eminescu trăia? Poeziile lui, articolele lui virulente aveau ecou aici?

Erau reacţii... Cunosc o reacţie dură la poezia „Doina“ lui Eminescu, care a fost citită în ziua dezvelirii monumentului lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în şedinţa „Junimii“, în casa lui Pogor. Reacţia din presa rusă din Basarabia a fost foarte dură. S-a hotărât chiar a doua zi să se instaleze un bust al lui Alexandru I la Chişinău şi un bust al lui Puşkin... Publicistica lui Eminescu nu pătrundea, desigur, pentru că exista cenzură şi interdicţie... Cărţile româneşti nu pătrundeau. Abia Mateevici, fiind şi preot militar, fiind cu armata rusă la Bârlad, a putut să ia nişte cărţi ale lui Goga, care l-au şi inspirat... Altfel, nu pătrundeau cărţile româneşti sau publicistica românească în Basarabia... După aceea, în Basarabia, există şi la ora aceasta un cult al lui Eminescu. El este o stea tutelară. Sub semnul lui Eminescu s-a produs şi renaşterea basarabeană de la sfârşitul anilor â80. Tot ceea ce s-a întâmplat, sub aspectul revenirii la identitate şi la limba română, a fost îndrumat de Eminescu, de marea lui statură intelectuală.

Au existat cazuri de intelectuali basarabeni care au fost pedepsiţi pentru faptul că n-au respectat tăcerea impusă de ruşi?

A fost, bunăoară, un caz pe care-l citez în noua ediţie a „Istoriei...“. Mama unui poet din Transnistria, Nichita Smochină, care a fost un intelectual deosebit, a fost împuşcată pentru faptul că ţinea sub icoană o revistă în care se publicau nişte poezii ale fiului său, în limba română. Pentru asta a fost împuşcată pe loc. Petre Ştefănucă, mare folclorist, a fost maltratat şi bătut cu propria sa carte, pentru faptul că a refuzat să vorbească în rusă la proces... Pentru asta a fost pur şi simplu nimicit, în 1992. Nicolae Costenco - sufletul revistei „Viaţa Basarabiei“, redactorul-şef - a spus: suntem de acord să construim comunismul, dar să-l construim în limba română... Pentru asta a făcut 15 ani de închisoare. Toată intelectualitatea noastră aproape, în proporţie de 90%, a fost deportată şi mulţi au murit acolo. A murit Curicheru şi mulţi alţii.

„Am bătut primii clopotele pentru Unire, la 27 martie 1918“

Revenind la perioada de dinainte de 1918, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când ţarismul se zdruncina - a fost asasinat un ţar, apăreau mişcări de anarhism, naţionaliste - ce s-a întâmplat atunci în Basarabia?

În Basarabia, a apărut atunci revoluţionarul Stere. Activa deja Alexei Mateevici, la începul secolului al XX-lea. Vă spuneam de primele lui articole, în care deja vorbea despre autonomie. Autonomia, pe atunci, putea fi concepută doar în cadrul Imperiului Rus... Nu se permitea o altfel de autonomie. Aceste toate mişcări revoluţionare din Rusia, sigur, au marcat, în primul rând, primele revendicări făcute până la Marea Unire. Pe parcursul anului 1917, au avut loc câteva mari congrese, Congresul Cooperatorilor, Congresul Ţărănimii, Congresul Militarilor. La Congresul Militarilor Moldoveni s-a decis constituirea Sfatului Ţării, a Dietei provinciei, care să fie organ legislator superior. În felul acesta, am bătut primii clopotele pentru Unire, la 27 martie 1918; atunci, Sfatul Ţării a declarat Unirea necondiţionată cu România. Şi intelectualii au fost în fruntea Sfatului Ţării, cu acelaşi Pan, Halippa, cu acelaşi Constantin Stere, Ion Inculeţ, Ion Buzdugan. Toţi au fost acolo ca grup de elită, au fost acolo şi i-au convins pe toţi să voteze pentru unirea cu ţara. Au fost doar câteva voturi împotrivă.

Care era relaţia intelectualilor cu Biserica atunci, având în vedere că Biserica era sub jurisdicţie rusă?

Vedeţi că deja Mateevici a pus problema slujbelor în româneşte şi foarte mulţi mitropoliţi luminaţi au făcut la fel. În special, Gurie Drossu a pus problema studierii limbii române în seminariile teologice, fapt pentru care a fost trimis în Siberia... Dar avea o imagine deosebită şi a fost apoi repus în post. Intelectualii noştri tratau Biserica în spiritul lui Eminescu, ca centru de cultură. Mănăstirile erau centre de cultură, cu biblioteci, cum era Mănăstirea de la Căpriana sau cea de la Curchi. Aceste biblioteci foarte mari au fost nimicite. Din peste o mie de parohii, rămăseseră în jur de o sută... În momentul începerii mişcării renaşterii naţionale, am pus şi problema revenirii la tradiţia creştină, la valorile creştine.

„La Biblioteca Naţională exista o secţie de literatură străină, unde aveam acces la literatura română“

Ce s-a întâmplat în perioada sovietică la nivel cultural?

Perioada sovietică a fost una cumplită, de infern dantesc. A fost deznaţionalizare...

Această deznaţionalizare a fost mai accentuată decât pe vremea Rusiei?

N-a fost mai agresivă, să zic, dar a fost mai subtilă... A avut şi perioade diferite. A fost perioada postbelică, proletcultistă, pusă sub semnul dirijismului jdanovist, care cerea să urmeze prescripţiile, dogmele realismului socialist. Asta s-a întâmplat până la începutul anilor ’60, perioada dezgheţului hruşciovist, când s-a scris şi o bună literatură română. A venit Druţă, Vasile Vasilache, în proză, Beşleagă, Grigore Vieru, în poezie. Atunci s-a pus accentul şi pe etic, şi pe estetic, nu numai pe social, pe acel social pervertit, când trebuia să cânţi Uniunea Sovietică, marea patrie sovietică şi aşa mai departe. Au apărut cărţile în limba română şi au început să se publice clasicii noştri. Până în 1956-1957, clasicii au fost consideraţi exponenţi ai burgheziei, ai ideologiei burgheze şi nu erau editaţi.

Şi în România s-a întâmplat aşa; Arghezi a vândut legume la tarabă, până prin anii â50, iar Blaga a fost bibliotecar.

În perioada dezgheţului, aveam acces la cărţile româneşti, se vindea „Viaţa românească“ în chioşcuri, o puteam cumpăra liber, iar la Biblioteca Naţională exista o secţie de literatură străină, unde aveam acces la literatura română. După aceea, au apărut certurile Moscovei cu Ceauşescu...

S-a simţit această reacţie politică a Bucureştiului la adresa Moscovei la nivelul culturii de aici?

Se ştia că acest lucru dăuna direcţiei ideologice din cultură şi s-au interzis cărţile româneşti. Librăria română care a existat s-a închis. Deja prin anii â70, când Ceauşescu a încetat să mai vină la congresele PCUS la Moscova, s-a închis şi librăria. Întotdeauna erau nişte campanii ideologice foarte dure...

Când a revenit deschiderea?... Odată cu Gorbaciov şi cu glasnosti?

Da, odată cu Gorbaciov. Perioada numită „perestroika“ ne-a dezlegat mâinile, ne-a permis să punem problema revenirii la grafia latină, la valorile democratice şi revenirea la adevărata noastră moştenire culturală ...

Intelectualii basarabeni intuiau că se va prăbuşi comunismul?

Nu am bănuit, deşi credeam că un imperiu nu durează mult, dar nu am bănuit că se va prăbuşi atât de repede şi fără vărsări de sânge...

Ce s-a întâmplat la Chişinău după 1990? Ce fenomene interesante sau neaşteptate s-au produs?

În primul rând, s-au diversificat formulele, s-a revenit la o limbă română normală, s-a produs această deschidere extraordinară spre Europa şi spre lume... Dacă până atunci ne simţeam încătuşaţi şi izolaţi într-o rezervaţie aculturală, să zicem, deschiderea a fost fenomenul cel mai important, spre cultura românească, spre valorile româneşti, europene şi universale...

„Generaţia tinerilor nu mai este preocupată de problemele limbii“

Din informaţiile pe care le am, pe lângă generaţia scriitorilor clasicizaţi, să le spunem aşa, care s-au lansat după deschiderea din anii â60, cu Vieru, cu dvs., cu Druţă, generaţie care merge pe ideea cultivării tradiţiei şi a unei relaţii cu societatea tradiţională, s-a conturat, în ultimii ani, deja şi o tânără generaţie... Cum aţi caracteriza-o?

Între timp, s-a petrecut o regrupare pe criterii identitare, dar şi estetice, să spunem, fiindcă Ion Druţă, spre exemplu, a rămas adeptul moldovenismului primitiv. El nici nu recunoaşte că există o limbă română. Pentru el, tot limba moldovenească e, limba cea veche de care vorbeam. Apoi, generaţia lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari a mers pe calea românismului cultural, care presupune o sincronizare perfectă cu procesul literar din ţară, din România... Apoi, a venit tânăra generaţie. De fapt, sunt câteva tinere generaţii, printre care se află şi tânăra generaţie grupată în jurul revistei „Clipa siderală“. Sunt liceenii, care ştiu câteva limbi, ceea ce le permite să se traducă în limbi moderne... Remarc mai ales generaţia optzecistă, cea mai zgomotoasă, programatic zgomotoasă. S-a sincronizat şi a făcut din asta un program cu optzecismul românesc, care se vrea paradigmatic, o nouă mentalitate, o nouă sensibilitate, pornind de la preceptele postmoderniste, preluate din străinătate, din arhitectură, din literatura americană...

Cum tratează această generaţie temele mari ca limba, ideea naţională?

Aceşti tineri scriitori nu mai sunt preocupaţi de aceste teme, considerând că formula, scriitura, tehnica, mitopoetica sunt mai importante. Generaţia lor nu mai este preocupată de problemele limbii sau de problemele sociale... Tânăra generaţie adunată în jurul revistei postmoderniste „Contrafort“ sau a revistei „Semnul“ de la Bălţi, ei sunt anticomunişti. Nu acceptă ideologia comunistă, sunt prooccidentali, sunt pentru criteriul estetic...

La nivelul opiniei publice culturale, cum sunt tratate problema limbii şi ideea naţională? Apar şi reacţii de împotrivire la felul cum a fost tratat în istorie naţionalismul? La noi au apărut anumite dezbateri publice, iniţiate de scriitori optzecişti - chiar Cărtărescu a participat la aceste discuţii, ştiţi bine - unde s-a pus problema, în termeni duri, de a-l reevaluării lui Eminescu, mai ales de a fi reevaluarea interpretărilor cu privire la mitul cărturarului cu vocaţia ideii naţionale.

La noi, mai puţin, dar are şi Cărtărescu adepţi în Basarabia, dar mult mai puţini... La noi, atmosfera de acolo, problemele noastre nu ne permit să-l renegăm pe Eminescu... Dimpotrivă, el ne rămâne un punct de reper, o personalitate axială, cu care noi mergem în continuare, ca să ne afirmăm identitatea şi europenitatea.

Ce a însemnat Rusia culturală pentru scriitorii basarabeni, gândindu-vă, în acelaşi timp, şi la opresiunea imperială? Marea proză europeană nu poate fi discutată fără acea rusă...

Rusia culturală a dat anumite modele, precum cazul lui Stere, care au fost urmate...

L-a dat pe Cehov, care, în proza scurtă este neîntrecut... A dat marile modele de lirism ale lui Puşkin, Lermontov, Esenin, pe care noi le-am îmbrăţişat... Acest aspect trebuie deosebit de cel al poziţiei Rusiei imperiale, care a promovat acolo procesul de desculturalizare şi deznaţionalizare. Aceste două noţiuni nu trebuie suprapuse: Rusia culturală şi Rusia imperială. Soljeniţîn, în „Arhipelagul Gulag“, vorbeşte despre faptul că doi preoţi basarabeni, două personaje de acolo, erau trataţi foarte dur, ca şi cei din Republicile Baltice, pentru însuşi faptul că sunt români, nu pentru altceva... Asta a fost atitudinea Rusiei imperiale - de a distruge identitatea şi cultura noastră românească şi a reorienta-o spre o aşa-zisă limbă moldovenească dialectală, spre a rusifica şcolile. Acest proces a reuşit mai mult la oraşe, nu şi la sate. Avem o atitudine foarte clară faţă de imperialismul Rusiei şi faţă de cultura Rusiei, care este o cultură mare.

Sunteţi aproape la vârsta patriarhală... Cum vedeţi viitorul Basarabiei?

Noi vorbim la ora aceasta despre integrare... Evident, dorim o integrare generală românească şi o integrare generală europeană... Integrarea noastră europeană, care e recunoscută chiar şi la nivel de stat, la această oră, nu poate fi făcută decât prin intermediul integrării culturale generale româneşti... Sunt optimist, pentru că sunt toate semnele pentru o asemenea integrare...