Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu La ora actuală, România nu are un ideal public național

La ora actuală, România nu are un ideal public național

Un articol de: Augustin Păunoiu - 26 Noi, 2017

Dacă românii au nevoie cu adevărat de ceva în ziua de astăzi, aceasta ar fi regăsirea conştiinţei unităţii. Am ajuns să trăim meschin și doar depăşirea unor condiţionări şi interese preponderent materiale va face posibile întâlnirea și cunoaşterea reciprocă. O mai intensă împreună-trăire şi lucrare în Biserică. Dacă I-ar cere lui Dumnezeu un lucru pentru România și români, academicianul și istoricul Ioan Aurel-Pop ar dori ca El să facă să troneze peste ţară frumuseţea şi în oamenii ei iubirea. Și să nu ne pierdem.

Domnule academician, care ar fi menirea, sensul unei nații, al unui neam, pe pământ?

Aceasta numai Dumnezeu știe, iar Cartea Sfântă ne spune multe lucruri înțelepte în acest sens. Ceea ce noi cunoaștem sigur este că oamenii sunt ființe sociale și, prin urmare, ei nu pot trăi izolați. Națiunea este o formă a oamenilor de trăi împreună, pe temeiul unor particu­larități. Prima particularitate este forma optimă de comunicare între ei, adică posibilitatea de a comunica foarte bine. Națiunile, care au la baza lor îndepărtată familiile mari, gințile, triburile, au pornit, probabil, de la înrudirea de sânge și au ajuns la comuniunea spirituală, la coerență de voință și de acțiune, la un fel de a trăi împreună. Națiunile – ca și alte forme de comunitate umană – au menirea să-i țină pe oameni ca să poată trăi conform esenței lor sociale, să-i facă să comunice mai ușor, să-și poată duce „repetabila povară”. Biserica joacă un rol de coeziune similar – alături de alte roluri – ținându-i pe oameni la un loc, în numele credinței și al posibilității mântuirii prin credință, prin trai decent, prin fapte bune față de aproapele nostru. Cred că este clar că națiunile, ca și credința, nu sunt „inventate” de oameni și nu se află la cheremul oamenilor, oricât de deștepți ar fi aceștia. Firește, sunt destui care încearcă să ne convingă de contrariu, dar nu trebuie să ne lăsăm amăgiți. Ei nu fac decât să semene vânt, pentru ca noi să culegem furtună.
Fiecare stat din cadrul Uniunii Europene, acest organism politic, a cedat din suveranitatea sa națională odată cu intrarea lui în această structură. În ce fel poate fi armonizată reducerea de suveranitate cu tendința de păstrare a identității naționale?

Da, întotdeauna, intrarea (benevolă sau forțată) în astfel de entități internaționale a însemnat și cedarea unor prerogative ale suveranității. Cum intrarea noastră s-a făcut spre binele românilor și la cererea României, ar fi fost de așteptat ca cedarea firească de suveranitate na­țională – acolo unde este cazul – să fie armonizată cu nevoia de conservare a identității noastre. Dar nu cred că factorii responsabili români s-au gândit vreodată serios la acest aspect, sau, dacă s-au gândit, nu reiese că au și aplicat soluții în acest sens. Am impresia că multe instituții românești au cedat din suveranitatea noastră chiar fără să trebuiască și fără să li se ceară. De aceea, opinia publică românească are adesea sentimentul că ne conduc alții, din centre situate în afara României, sau că unele instituții românești apără interesele altor țări, companii multinaționale, ONG-uri.

Intrăm în curând în anul Centenarului. Există un proiect educațional Centenar România-Unirea de la 1918 care să conștien­tizeze importanța acestui eveniment?

Nu există, deși nu de planuri ducem lipsă! Încropim câte ceva, pe ici, pe colo, ne mai adunăm, ne mai lamentăm, facem, ca și acum 150 de ani, „forme fără fond”, ne reclamăm noi înșine la „stăpânire” (acum spre Apus, ca și altădată la Istanbul/ Țarigrad ori la Moscova), ne autoflagelăm, „ne săturăm de România” și înjurăm, hulim țara și pe cele sfinte și ne mirăm că nu suntem un popor de succes. În acest an s-au împlinit 140 de ani de proclamarea Independenței de Stat și parcă ne-a fost jenă să pomenim de asta. Doar Academia Română, în frunte cu membrul său de onoare, Patriarhul României, spre cinstea Bisericii Ortodoxe Române – a sărbătorit evenimentul, prin cinci comunicări știin­țifice, cum i se cuvine celui mai important for de erudiție din țară. Unii nici nu au înțeles ce s-a petrecut acolo, deplângând lipsa de fast, de saluturi sforăitoare, de strălucire, de politicieni, de blițuri, de televiziuni. Academia noastră a făcut, de fapt, ceea ce îi revenea ei într-un concert care nu a mai avut loc: și-a interpretat partitura în mod impecabil. Dacă instituțiile de stat au obturat tocmai ziua Indepen­denței de Stat nu este vina Academiei! Sper să nu se întâmple la fel și în 2018, deși semne de haos, de repudieri răutăcioase, de intelectualisme cosmopolite și de pudori antina­ționale sunt destule. Anul 1918 a fost „ora astrală” a românilor, cel mai mare act din toată istoria poporului nostru, atunci când ne-am regăsit cu toții sub aureola noțiunii și realității de Țară Românească. Pentru prima oară în istorie, Țara Românească din sufletele înaintașilor noștri vrednici s-a suprapus cu Țara Românească politică și aproape toți românii s-au simțit ai țării, au încetat să mai fie ai nimănui, risipiți în patru vânturi, obidiți și oropsiți. Dintr-odată, ei s-au ridicat de la umilință la demnitate și de la supunere la propria lor stăpânire. Atunci, când Lucian Blaga a scris „Poemele luminii”, românii au cântat, știut și neștiut, „Oda bucuriei”. Azi, în urma nimicniciei noastre, mulți români nici nu știu ce sărbătorim la 1 Decembrie în fiecare an, iar unii nici nu mai sărbătoresc, ci doar mănâncă și beau! Sigur, mai este timp să mai îndreptăm din acest imens rău și sper să fim capabili să o facem.

Ce așteptări au românii, cum trăiesc ei apropierea Centenarului Unirii de la 1918?

Poporul are așteptări de prosperitate materială, vrea să trăiască mai bine, „ca afară”, dar nu știe ce și cum să facă în mod concret. Ca să știe și să percuteze, are absolută nevoie de o elită potrivită. Iar liderii din marile instituții ale statului nu sunt demni de rolul lor și, de aceea, nu se bucură de încrederea națiunii. Ei nu mai sunt, așa cum s-a mai spus, bărbați de stat, oameni de stat, ci mărunți politicieni dornici de parvenire. Românii, în general, nu trăiesc foarte rău, adică au ce pune pe masă (cumpără mai mult ca alți europeni, mult mai prosperi ca ei), dar nu mai au hrană spirituală, nu mai au idealuri publice, naționale, nu mai vizează binele aproapelui lor. Și mai vor ceva: totul fără muncă serioasă și fără carte, ci prin speculații ieftine, prin învârteli, prin relații, prin înșelăciuni. Pe vremea copilăriei mele, convingerea tuturor era că fără școală și cultură nu poți obține nimic în societate, iar pe vremea generației Școlii Ardelene, intelectualii erau convinși că trebuie luminat poporul, ca să ajungem prin cultură la libertate. Una peste alta, românii trăiesc acum – în preajma Centenarului Marii Uniri – mai bine ca în trecut, dar nu-și dau seama de asta sau nu vor s-o facă. Nici nu au perspectiva istorică necesară, pentru că nu mai învață istorie, adică nu mai au în mințile lor experiența de viață a omenirii. Și atunci, se risipesc prin lume întru căutarea binelui și se trezesc, poate, bogați în bunuri materiale, dar despuiați de spiritualitate, simple mecanisme puse în mișcare de alții, fără rădăcini.

Care este cel mai important proiect pe care vi-l doriți realizat cu ocazia Centenarului Unirii?

Aș vrea să văd realizat un proiect pentru prosperitatea spirituală a românilor, pentru împlinirea confortului lor sufletesc. Trebuie să fim convinși că „la început a fost cuvântul”. Dar asta nu se poate face fără prosperitate materială, pentru că oamenii nu pot trăi doar cu aer și cu idei. Cel mai mare plan pe care l-aș vedea realizat ar fi legat de școala românească. Popoarele care prețuiesc și organizează bine educația sunt salvate pentru posteritate, pot viețui cu demnitate, au șansa viitorului. Dacă, în cinstea Centenarului Marii Uniri, îi vom convinge pe români că cei mai buni dintre ei trebuie să fie profesori (sau și profesori, măcar pentru o parte din viață), atunci generațiile viitoare vor fi bune, bine pregătite, și nu mediocre sau slabe, vor prețui viața și țara. Aș vrea să ajung să-i văd, măcar pentru o clipă – în ziua de 1 Decembrie 2018 – pe toți românii fericiți de românitate, de rudele care să-i înconjoare, de casa-casă și de masa-masă, de copii și de nepoți, de părinți și de bunici și de câte toate! Să-i văd pregătiți de Nașterea Domnului și de renașterea poporului nostru. Aș vrea ca, la Crăciunul din 2018, „când se strâng străinii pe la case/ și lumini se-aprind din pomii lor”, să nu ne pătrundă frigul prin oase și să nu ni se mai facă dor de casă, ci să fim cu toții acasă, să ne bucurăm de casa noastră, de patria noastră, cu cei dragi în jurul meselor, cu cozonacii aburinzi, cu zvonul de colinde peste tot … Dacă aș putea, aș face un asemenea proiect și l-aș aplica. Dar nu pot. Și atunci aș vrea să putem sărbători secolul trecut de la Marea Unire așa de frumos și de demn, încât să spună ceilalți europeni că „nasc și la România oameni”. Aș vrea să-i văd pe cei risipiți și răpiți acasă, pe cei înfometați sătui și pe cei însetați plini de sevă, pe toți pătrunși de dragostea de oameni și de dragostea de românii noștri. Iar să revărsăm dragoste în jurul nostru, și nu ură, se poate, fiindcă dragostea nu are hotare.