Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Limba vechilor cazanii“, refugiul unui fost deţinut politic

„Limba vechilor cazanii“, refugiul unui fost deţinut politic

Un articol de: Larisa Iftime - 26 Apr, 2009

▲ „Spre deosebire de cercetătorii anteriori, care susţineau că această operă ar fi doar o traducere, precedată de două prefeţe, eu am arătat că Noul Testament de la Bălgrad are în plus 23 de prefeţe originale, însumând 55 de pagini şi o serie de rezumate, considerate «summe», ridicând totalul paginilor originale la 80“ ▲ Interviu cu profesorul Gabriel Ţepelea, membru de onoare al Academiei Române ▲

Sunteţi una dintre personalităţile marcante ale vieţii politice şi culturale, aveţi contribuţii importante în domeniul istoriei limbii române şi aţi fost martorul a două epoci, epoca interbelică, spre sfârşitul ei, şi cea a comunismului... Cum aţi caracteriza perioada de tranziţie, cea de după 1990, poate făcând referire şi la o altă epocă din istoria noastră?

Eu cred că formula aceasta „epocă de tranziţie“ este una de care s-a abuzat mult. Toată viaţa este, într-un fel, o tranziţie, un progres, rezultanta transformărilor din domeniul economic, politic, cultural... Nu pot face acum nişte delimitări exacte, căci a vorbi despre o epocă, după 1990, cu acribie didactică, nu-mi este la îndemână. Eu am fost absorbit, în special, de responsabilităţile pe care le-am avut în domeniul politic. Tranziţia este o întreprindere care face parte nedespărţit din viaţa omenească, pentru că viaţa este un mers înainte sau înapoi, cu transformări continui.

„Unchiule, ce înseamnă asta «umflaţie»?“

Să ne întoarcem în perioada când v-aţi căutat vocaţia personală, când v-aţi ales îndeletnicirea de a cerceta limba română. În ce stadiu se afla atunci cunoaşterea limbii române?

Mi-am început studiile universitare în Cluj, capitala Transilvaniei, când mai figura încă pe frontispiciul Universităţii însemnele trecutului... Am avut parte de profesori, care au venit cu drag la Universitatea din Cluj, chiar dacă nu erau ardeleni. Ştiu multe cazuri de profesori mari, care au părăsit, măcar pentru un semestru, activitatea lor de la alte universităţi, pentru a veni la Cluj. A fost o perioadă de înflorire... Eram student în anul I, în 1933, când am avut parte de „beneficiile“ epocii de atunci, cum a fost criza economică. Criza a început în 1929, dar la noi ea s-a repercutat mai târziu. Fiind o ţară agrară, am văzut atunci ce mare diferenţă exista între preţurile produselor ţărăneşti, aşa cum erau vândute de ţărani şi preţurile pe care trebuia să le plătească ţăranii, în calitatea lor de cumpărători. Dacă exista o frământare în lumea satelor pe care o percepeam eu, ca tânăr de 17 ani, cât aveam atunci, era aceasta. De exemplu, îmi amintesc de o conversaţie cu un coleg de şcoală evreu, fiu de tăbăcar, şi el se minuna ce diferenţă mare exista între preţul unei piei de vită, pe care o primea spre prelucrare, şi cel la vânzarea animalului.

Atunci a apărut Legea conversiunii datoriilor agricole, prin care unii oameni şi-au respectat cuvântul, iar alţii au avut de suferit. Acest lucru a afectat raporturile dintre oameni, dintre vecini, care s-au împrumutat de-a lungul anilor unii pe alţii, căci toate erau pe cuvânt. Nu toţi oamenii care s-au îndatorat au înţeles că pot să beneficieze de Legea conversiunii. Tatăl meu spunea că dacă am luat banii de la omul acesta, îi dau înapoi, atât cât valorează... Era o criză de lichiditate atunci şi oamenii nu aveau bani. Mai exact, ţăranul român nu avea bani... Să dea Domnul să nu mai asistăm acum la aşa ceva...

Toate au dus atunci la inflaţie. Parcă-l aud pe unul dintre acei oameni politici, fost invalid de război, unul Zamfir. Acesta zicea: „Mă, n-aveţi bani? Păi venim noi la putere şi vom face «umflaţie»... Cum? Păi, dau drumul la fabrica de bani şi tot românul va avea bani...“. Şi eu, care asistasem la acea adunare electorală, fără voia mea, la întâmplare, am plecat total nelămurit şi îngândurat acasă. L-am întâlnit atunci pe un unchi de-al meu, care făcuse Dreptul şi era avocat, şi l-am întrebat: „Unchiule, ce înseamnă asta «umflaţie»? Ştiu ce înseamnă să ţi se umfle mâna, dar cum să se umfle banul?“ Păi, zice el, dacă se umflă banul în felul acesta, mai poţi cumpăra ceva cu el? Îmi dau seama că atunci ţăranul era mai aproape de basm decât acum. Eu îmi explic drama ţăranului român şi prin propensiunea lui pentru basm, pentru lumea asta a poveştilor, în care totul se face prin minune... Vedeţi, ţăranul putea fi foarte uşor păcălit.

Am început cercetarea Noului Testament de la Bălgrad în 1960

Bibliografia scrierilor dvs atestă apropierea de mai multe discipline: toponimie (Argeşul în lumina toponimiei), poezie (Anii nimănui, versuri compuse în închisoare), epigrama (Instantanee), nuvelă (Nuvele/ memorialistică, Amintiri şi evocări, Însemnări de taină, 5 volume), istorie literară (studii de istorie şi limbă literară, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii românevechi, Corelaţia limbă-literatură, Interpretări şi restituiri), sociologie şi etnografie (Plugarii condeieri din Banat). Se poate spune, totuşi, că aţi plecat şi aţi revenit la cercetările de filologie şi limbă literară şi, mai ales, la „limba vechilor cazanii“. Cum s-a produs apropierea dvs de scrierile bisericeşti?

Datorită educaţiei în familie, iar, după anii de studii, datorită faptului că disciplinele apropiate de lingvistică şi filologie permiteau în mai mare măsură sustragerea de la propaganda comunistă în şcoli şi universităţi.

V-aş ruga să ne oprim doar asupra celor mai cunoscute din cercetările dvs.: Noul Testament de la Bălgrad 1648, şi Scrieri româneşti în limba latină. Cu aceste două lucrări, dvs aţi deschis două căi importante în istoria veche a literaturii române şi-n lingvistica romanică. Pe de o parte, atrageţi atenţia asupra unor scrieri originale, care se află pe lângă Noul Testament de la Bălgrad, iar, pe de altă parte, propuneţi o cercetare mai amănunţită a autorilor din sec. IV-VI şi mai târziu, autori care s-au format pe teritoriul fostei Dacii.

Până la apariţia cercetărilor noastre, în revista Biserica Ortodoxă Română (1962) şi Limba română (1963), circula următoarea versiune: Noul Testament de la Bălgrad este o traducere precedată de două prefeţe, una către cititori şi alta către Măria Sa Craiul Ardealului. Lucrând în calitate de cercetător în acord (ca fost deţinut politic, nu mi s-a admis angajarea oficială la Institutul de Lingvistică al Academiei Române), am trecut de la Biblia de la Bucureşti (pentru care eram inclus în schemă) la Noul Testament şi Mineiele de la Râmnic, în vederea unor filiaţiuni şi precizări.

Vă propun să ne concentrăm pe rând asupra monumentelor de limbă, la care aţi adus contribuţii de seamă. Începeţi cu Noul Testament de la Bălgrad, de exemplu...

Am început cercetarea Noului Testament în 1960 şi, după publicarea pe fragmente, în revista Biserica Ortodoxă Română (1962), în Limba Română, 1963, am reuşit să public lucrarea în volumul Studii de istorie şi limbă literară (1970). Spre deosebire de cercetătorii anteriori, care susţineau că această operă ar fi doar o traducere, precedată de două prefeţe, eu afirmam că Noul Testament are în plus 23 de prefeţe originale, însumând 55 de pagini şi o serie de rezumate, considerate „summe“, ridicând totalul paginilor originale la 80. Am cercetat toate bibliile calvine în limba maghiară, existente la Biblioteca Universităţii clujene şi am constatat că nu sunt precedate de prefeţe, deci nu poate fi vorba de o influenţă sau de o traducere din maghiară în română. Conţinutul prefeţelor are o deschidere renascentistă, înserând date de istorie şi geografie antică, ca, de exemplu, prezentarea colosului din Rhodos. Nu mai puţin concludentă este şi precizarea directă a traducătorilor. Ei vorbeau adesea despre organizarea muncii lor la persoana întâi, ca nişte profesionişti responsabili (de exemplu, „derept aceea cum am şi sămnat în predoslovia râmleanilor“ (p. 250, NT, p. 55). Fiind vorba de pagini originale, este cazul să subliniem şi varietatea stilistică pentru acea epocă: predomină stilul didactic, dar se poate vorbi şi de elemente narative în relatarea călătoriilor apostolilor, precum şi de ţâşniri ale spiritului polemic.

Pentru a putea răzbi spre public, am fost sfătuit şi am utilizat în reviste pseudonime ca G. T. Pop, G. F. Ţepelea şi, în final, am ajuns la propria semnătură. Rezerva a fost, uneori, datorită inerţiei (se obişnuiseră oamenii cu datele aflate la orele de religie din şcoli), alteori, era la mijloc prudenţa cultivată ca armă de protecţie.

Mai trebuie să repet că trei din predosloviile Noului Testament 1648 au fost preluate de Biblia de la Bucureşti 1688, cu uşoare modificări fonetice - dovadă a unităţii limbii literare româneşti şi a unităţii spirtituale. Era şi timpul să se facă lumină. În definitiv, cronicile au circulat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în manuscrise, puţine la număr, iar, ipso facto, au avut o influenţă mai redusă în ceea ce priveşte dezvoltarea limbii române literare şi unitatea ei. Exemplare din Noul Testament, tipărit în condiţii remarcabile pentru acea vreme, au circulat - şi pot fi găsite şi astăzi - în ediţia de bază.

Filologia este, pentru ştiinţele spirituale, ca matematica pentru ştiinţele naturii

În dicţionare ca Membrii Academiei Române, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Dicţionarul scriitorilor români R-Z, Lingvişti şi filologi români sunt consemnate contribuţiile dvs cu privire la „limba vechilor cazanii“ şi în mod special la limba cărţilor bisericeşti. Faceţi mai multe precizări, insistând asupra utilizării limbii latine până târziu, în Transilvania.

Am publicat comentarii şi date noi de istorie literară în volumele Studii de istorie şi limbă literară şi cultură, Editura Minerva, 1970 (despre Noul Testament de la Bălgrad, Mineiele de la Râmnic, Contribuţia literaturii religioase la dezvoltarea limbii române literare, apărută la Editura Didactică şi Pedagogică, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române vechi etc. Mi-am propus să lărgesc orizontul cunoaşterii vechilor cărţi, începând de la scrierile patristice, până în secolul al XIX-lea, pe linia preconizată de Ernst Robert Curtius. El afirmase că „progresul ştiinţelor istorice se va produce peste tot unde se continuă şi se întrepătrund specializarea şi viziunea de ansamblu“, iar tehnica ştiinţifică ce stă la baza oricărei cercetări istorice este filologia. Ea are pentru ştiinţele spirituale aceeaşi importanţă ca şi matematica pentru ştiinţele naturii.

Or, datorită condiţiilor istorice speciale, limba latină a fost nu doar limba cultului catolic din Transilvania, ca şi limba oficială a acestei provincii. Aceasta până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (mai precis, ultimele documente văzute de specialişti au fost cataloagele Şcolii vernaculare din Timişoara (1863). Cum se explică această durată neobişnuit de mare în ţara noastră? Istoricii explică fenomenul prin lupta surdă pentru hegemonie dintre limbile germană şi maghiară. Consecinţa a fost menţinerea ca limbă oficială a limbii latine, considerată limbă neutră.

Dar latina târzie (neolatina), propagată prin şcoli, nu putea rămâne la stadiul din perioada marilor clasici, Caesar şi Cicero, de exemplu. Progresul în domeniul ştiinţelor, în economie, în administraţie, în comunicaţii a impus necesitatea găsirii unor termeni noi adecvaţi cuceririlor. Aceşti termeni au fost împrumutaţi din limbile moderne ca germana, franceza, maghiara şi chiar româna etc. În paralel, au avut loc transformări în toate compartimentele limbii: vocabular, fonetică, gramatică. De exemplu, au apărut termeni noi ca: electricitate, elasticitate, personalitate, expresie a noului în tehnică şi comunicaţii.

Or, vechile dicţionare (mă refer până la 1968, până la al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică) explicau prezenţa lor în limba noastră prin filieră franceză, dar în lingvistică operează legea minimului efort, care conduce la pierderea unei silabe dintr-un cuvânt mai degrabă, decât la adăugarea ei. Astfel, lat. personalitas,- atis, electricitas, -atis, modalitas, -atis, nu pot fi explicate prin filieră franceză, unde avem personalité, electricité, modalité - deci cu pierderea unei silabe. Exemplele pot fi luate şi din limba italiană personalitŕ, electricitŕ, modalitŕ. Acei dintre români care au avut posibilitatea de a se instrui la şcolile din Transilvania şi care aspirau la funcţii administrative au fost obligaţi să însuşească limba latină din faza nouă, postclasică. Or, în domeniul juridic chiar, o operă importantă ca Approbatae et Compilatae conţinea 25% termeni maghiari preluaţi din latină.

De asemenea, profesorii originari din Transilvania-Banat-Crişana, care emigraseră în Principate, aduceau cu ei termeni şi pronunţii influenţate de faza nouă a latinei. În vocabularul latinei medievale (potrivit Dicţionarului lui Antonio Bartal, axat pe latina medievală (Lipsca, 1901)), fuseseră introduşi termeni româneşti ca urda, -ae, popa, -ae, vladica, -ae iar în Supplex ..., robota, -ae, regnicolaris etc. Cum era firesc, o realitate nouă cerea o exprimare adecvată, nouă. Dar pe cât de utile erau împrumuturile din latina medievală în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, pe atât de mari erau rezervele faţă de transmiterea unor sonorităţi ciudate, formate de cărturarii care visau re-crearea unei limbi aproape de formele originale revolute. Viaţa a făcut selecţia, şi limba latină târzie (medievală) a contribuit din plin la modernizarea limbajului ştiinţific-cultural, dar a impus limba populară ca sursă de inspiraţie şi modalitate de îmbogăţire. După această incursiune teoretică, am trecut la exemplificări, atât în legătură cu fondul, cât şi cu metodologia propusă. Se ştie că în perioada de început literatura şi limba latină au avut în ţările europene o existenţă paralelă cu literaturile şi limbile naţionale, ca de exemplu, în Franţa, Italia, până târziu, în secolul al XVI-lea.

„Prin limba latină s-au vehiculat cele mai importante date asupra poporului român“

Într-o vreme când limba latină era limba de comunicare internaţională în Apus, o serie de învăţaţi români s-au străduit să arate străinilor date esenţiale despre originea poporului român, latinitatea limbii române şi capacitatea de redactare a unor opere în română în toate domeniile, inclusiv opere în hexametri latini. Dar cum erau valorificate în manuale şi exegeze critice? După comentariile asupra scrierilor în limba patriei acestor autori, sunt citate şi scrierile lor în limba latină. Accentul cade însă pe operele în limba română ale autorilor investigaţi, chiar şi atunci când sunt mai puţin relevante, fiindcă publicul - din ce în ce mai puţin cunoscător al limbii - nu are acces direct la esenţa textelor în limba latină. Consider că abordarea scrierilor în limba latină într-un capitol aparte ar fi atât în avantajul autorilor - Olahus, Cantemir, Şincai -, cât şi al culturii noastre. Deci metodologia propusă - adică deschiderea unui capitol aparte, în care să fie grupate toate scrierile în limba latină, începând din secolele IV-VI, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea - poate contribui la valorificarea şi redimensionarea literaturii şi culturii noastre, scrisă în limba latină. Aceasta cu atât mai mult cu cât suntem o ţară de origine şi cultură romanică.

Prin limba latină (limba de circulaţie internaţională) s-au vehiculat cele mai importante date asupra poporului român, a limbii sale, s-au redactat petiţii şi s-au purtat polemici aspre cu adversarii continuităţii noastre în Dacia. Fără îndoială că nu toate aceste scrieri au depăşit exigenţele marilor comunicări. Un lucru e sigur: au ţinut trează conştiinţa originii limbii şi poporului român. Şi mai ales au contribuit la modernizarea limbajului ştiinţific, realizând traduceri, împrumutând termeni din latină, germană, italiană şi franceză, selectând termenii populari. Aşa cum arată academicianul David Prodan, în prefaţa unui manual al Şcolii Ardelene, atunci, traducerea nu era doar un act de comunicare, sub presiunea progresului ştiinţelor şi artelor, ci şi, de multe ori, un act de creaţie.

„Momentul mare pentru mine a fost întâlnirea cu Iuliu Maniu, în 1942“

Ce s-a întâmplat, după război, când a venit comunismul? De fapt, care a fost traseul dvs în perioada războiului? Ce s-a întâmplat cu refugiaţii din Ardeal la Bucureşti, cum a fost cazul dvs?

În 1940, eu eram ostaş. Zona Bihorului era înconjurată ca o cetate de cazemate. Conducătorii militari şi politici au zis atunci să facem un zid nu numai din betoane, ci şi din oameni, care, fiind ai locului, îşi vor apăra pământul natal. M-am retras cu trupele româneşti dar mi-am zis că, fiind un tânăr care are rădăcinile acolo, nu pot să plec, trebuie să rămân. Nu credeam că, la vârsta de 22 de ani, cât aveam atunci, puteam să fiu atât de însemnat. Am predat, împreună cu alţi ţărani, armamentul şi m-am dus acasă. N-au trecut două ore de la sosirea mea că a venit cineva şi-mi spune că maghiarii întreabă de mine. Noaptea, am auzit nişte împuşcături, care venea dinspre locuinţa părinţilor mei. Erau cei din trupele hortiste, care, ca să o determine pe mama să spună unde sunt, au pus-o cu spatele la zid şi au ameninţat-o c-o împuşcă. Mama, săraca, ce ştia, şi-a luat cartea ei de rugăciune şi le-a spus: împuşcaţi-mă, dacă vreţi, că veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu. Nici nu avea ce să le spună, că nu ştia exact unde sunt. M-am refugiat atunci la Arad, unde am început colaborarea la ziarul Ardealul, ziarul refugiaţilor ardeleni. În paralel cu activitatea de presă la Ardealul, eu continuam să mă documentez cu ceea ce apărea nou în domeniul meu. Am colindat ţinutul, am făcut nişte cercetări şi am publicat o carte, Plugarii condeieri din Banat.

Am ajuns, în cele din urmă, să fiu mobilizat din nou, să fac armata în interiorul ţării. Între timp, eu am fost atât pe frontul de est, cât şi pe cel de vest. Celor mai tineri, care au avut stagiu pe front, li se cerea să intre în continuare ca soldaţi sau ca ofiţeri sau să fie mobilizaţi în interior.

În perioada aceea, momentul mare pentru mine a fost întâlnirea cu Iuliu Maniu, în Bucureşti, în 1942. Eu m-am considerat atunci un soldat în slujba refugiaţilor din Transilvania, pe care trebuia să-i ajut să aibă o locuinţă, să-şi facă rost de o slujbă şi aşa mai departe. Duminica ne întâlneam la Muzeul Satului. De notat că, la Muzeul Satului, alături de tineri şi ţărani, apăreau cei mai mari intelectuali ai ţării: profesori, scriitori, artişti. Se demonstra acolo solidaritatea românească. Asta s-a întâmplat în perioada 1942-1944, până la 23 august...