Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Mărăști, misiune îndeplinită!

Mărăști, misiune îndeplinită!

Un articol de: Ziarul Lumina - 23 Iul, 2017

Prima adevărată și deplină victorie românească pe frontul Primului Război Mondial a venit în urma luptei de la Mărăști, care s-a dat între 9 şi 19 iulie 1917. Se împlinesc 100 de ani de la această bătălie. Ea, ca și cele de la Mărășești și Oituz, a dovedit că ostașii Armatei Române nu numai că s-au putut compara cu militarii marilor armate ale lumii, dar și că au fost o stâncă de nepătruns pentru forțele Puterilor Centrale, pentru că aici li s-au frânt dușmanilor aripile și au fost stopați în intenția lor de a se îndrepta spre Orient. Interviul cu muzeograful Valeria Bălescu de la Muzeul Militar Național „Ferdinand I” din București ne vorbește despre modul exemplar în care Armata Română s-a bătut la Mărăști pentru neam și țară.

Doamnă muzeograf ­Bălescu, lupta de la Mărăști a fost prima din marile bătălii des­fășurate pe teritoriul României în timpul campaniei din 1917. Cum s-a des­fă­șurat ea și ce con­se­­cințe a avut în economia războiului?

Înscrisă în ansamblul marii conflagrații mondiale de la începutul secolului XX, Bătălia de la Mărăști avea să constituie pentru România un moment decisiv în lungul șir al luptelor pentru înfăptuirea unității statale, deziderat pentru care generații de-a rândul au luptat și au nădăjduit. Astfel, la 9/22 iulie 1917, pe un „timp urât, posomorât, cu ploaie fină...”, la „Porțile Modovei”, în zona de front a Armatei a 2-a române începea ofensiva din vara anului 1917 printr-un puternic atac de artilerie care pregătea ruperea frontului în „sectorul ofensiv”, cuprins între punctele Poiana Încărcătoarea și Răcoasa, sector în al cărui centru tactic se afla satul Mărăști, cel care a dat și numele bătăliei.

Bătălia de pe frontul Armatei a 2-a române se împărțea în două. Era frontul defensiv, adică de apărare, și frontul ofensiv. Ce însemna aceasta? Până la cota numită „711 Poiana Încărcătoarea”, frontul Armatei a 2-a române se întindea pe o distanță de 35 km. Ne imaginăm o linie în diagonală, care pornea din nord, de la Măgura Cașin, mai exact de la Arșița Mocanului, de la cota 1176, și mergea până la Răcoasa. Dușmanul avea multe întărituri, multe redute, niște înălțimi, niște puncte strategice foarte bine întărite, cu cazemate, cu tranșee, cu tăpșane pentru grenadieri, cu lăcașuri pentru tunuri. Erau niște „adevărate centre inexpugnabile”, ne spune istoricul Constantin Chirițescu, care a scris foarte frumos despre Primul Război Mondial. Satul Mărăști avea cota 500 și se situa în centrul ofensiv. În centrul defensiv era Corpul II Armată și avea misiunea de a ține ocupat dușmanul pentru a nu putea să-și aducă trupele aici și să lupte unde Armata Română își prevăzuse atacul principal. Atacul principal a fost prevăzut între cota 536 și cota 500. În centrul acestui front ofensiv se afla satul Mărăști, de unde a venit și denumirea bătăliei. Comandantul Armatei a 2-a române, generalul Alexandru Averescu, vizionar și cu încrederea în victoria luptei care începea, nota în jurnalul său: „În fine, ziua mult așteptată începe. Zi mare, căci este în joc reputația Armatei, sau cel puțin a valorii soldatului nostru. Nu cred în nimicirea dușmanului, nu cred în ajungerea la Râmnicu Sărat, mai ales pe direcția Nămoloasa; dimpotrivă, mă tem de o teribilă înfrângere în acea parte, după un ușor prim succes. Am însă ferma încredere în succesul trupelor noastre pe frontul Armatei mele. Sunt convins că acțiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie și pentru țară, de mândrie. Ne măsurăm în condiții aproape egale cu aproape cei mai buni soldați din lume. Sunt convins că vom învinge”. În ajunul declanșării marilor bătălii de la Porțile Moldovei, aici se afla o mare concentrare de forțe. În dispozitiv se aflau nouă armate, dintre care cinci ale Antantei (două române și trei ruse) și trei ale Puterilor Centrale (una germană, una austro-ungară și una bulgară), cărora li se adăugau o parte din Armata a 7-a austro-ungară și un grup de forțe de valoarea unei armate. În total, era un efectiv de apro­ximativ 800.000 de com­ba­tanți în primele poziții și 1.000.000 de rezerve în zonele de etape, la unitățile de pază sau aflate în curs de reorganizare. Artileria română destinată a bombarda întăriturile dușmanului a deschis focul duminică, 9 iulie, la ora 12:00, și l-a continuat până ziua următoare ca dezorganizarea completă a întăriturilor primei linii germane să fie terminată. După aceste două zile, în care focul artileriei Armatei a 2-a române și a Corpului 8 din Armata a 4-a rusă a distrus în mare parte fortificațiile Grupului Gerok, în zorii zilei de 11 iulie a pornit atacul infanteriei. Trupele române, urmând instrucțiunile primite, și în ciuda terenului extrem de accidentat, cu mare avânt au pornit ofensiva care a luat prin surprindere pe inamic (Divizia 218 germană), și în mare parte l-a silit să se retragă în dezordine. Efectul pozitiv al artileriei și infanteriei române se releva cu atât mai mult, cu cât bravii ostași români constataseră că inamicul transformase Mărăștiul într-un nod fortificat de rezistență, făcându-l aproape de necucerit. Bilanțul zilei era unul fericit: fusese eliberat satul Mărăști, chiar dacă era o ruină, iar capturile în materiale și prizonieri erau numeroase.

Cafeaua nebăută

Când a fost dat atacul decisiv?

Încă din data de 10 iulie, românii noștri se aflau staționați pe Dealul Dragoș. Constantin Chirițescu ne spune că atacul a pornit în dimineața de 11 iulie, la confluența pârâielor Limpejoara, Alba și Vârlanu. Ostașii noștri erau în această zonă deluroasă, iar dușmanul era pe platoul satului Mărăști. Inamicul îi putea observa foarte ușor. De aceea, românii au aplicat o anume tactică, folosind o strategie corespunzătoare locului. În primul rând, comandanții și-au fixat ceasurile pentru a avea toți aceeași oră. Apoi au dat dispoziția ca la ora 1:00 noaptea ostașii români să coboare toate aceste dealuri și să vină în valea Limpejoarei și să pornească de aici, la ora 4:00, pentru a lua prin surprindere dușmanul. Au stabilit că la ora 5:00 o rachetă va da semnalul de începere a atacului, ca să surprindă dușmanul. Și chiar așa s-a întâmplat.

Constantin Chirițescu ne spune că la ora 4:00 dimineața soldații români au trecut prin valea Limpejoarei. Între Poiana Încărcătoarea și Răcoasa erau aproximativ 16 km care trebuiau apărați. Au coborât deci în valea Limpejoarei, iar apoi, în sclipiri de baionetă, spune istoricul militar, cu ajutorul localnicilor care cunoșteau locurile, au început să se urce pe versanți. La ora 5:00, când racheta a dat semnalul, în strigăte de „Ura!”, au urcat pe versanți și au luat prin surprindere dușmanii. Aceștia nu s-au așteptat. Ei credeau că o să-i vadă când vor trece, însă românii au trecut târâș și i-au luat prin surprindere. Este un element foarte important în război elementul-surpriză. Duș­manii s-au speriat, au fugit, n-au mai apucat să tragă, unii ridicau mâinile și se predau, alții au apucat să fugă. Așa, foarte ușor i-au urmărit, încât pe la ora 10:00 erau prin zona Câmpuri. Cronica consemnează: comandantul german a plecat cu capul descoperit, n-a apucat nici șapca să și-o ia, cu haina atârnată în cui, iar ceștile de cafea erau pe jumătate pline, ceea ce înseamnă că s-au grăbit în fuga lor să plece.
Românii au luat foarte mulți prizonieri, foarte mult material de război, ceea ce a crescut spiritul combativ al trupelor române. Au fost entuziasmați că în sfârșit dușmanul poate fi cucerit. Mai târziu, un corespondent de la `The Times~ i-a luat un interviu unui prizonier, întrebându-l: „Ce părere aveți, pe unde sunt forțele Puterilor Centrale?” Aici, în zonă, lupta Divizia 218 germană; făcea parte dintr-un grup, care la rândul lui, împreună cu Armata Austro-Ungară, constituia Grupul de armată „Arhiducele Iosif”. Mai la sud, cu Grupul Mackensen, erau coman­dați chiar de kaiserul Wilhelm al II-lea. Prizonierul îi răspunde: „Dacă românii înaintează cu această viteză, iar ai noștri se ­retrag cu repeziciunea cu care au fugit, acum se pare că vor fi aproape de Budapesta!”

În retragerea lor foarte precipitată, mai mult alergau decât se retrăgeau. În acest fel s-a obținut această victorie majoră. Însă, în plină victorie, la 12 iulie, s-a primit ordin de la Marele Cartier General să se oprească ofensiva, pentru care se pregătise Armata Română și Antanta atât amar de vreme.

De ce se întâmplase așa? Pentru că rușii erau deja bolșevizați, iar armatele române erau intercalate cu armate rusești. În nord, de la Muntele Bodoran, în partea Bucovinei, lupta Armata a 9-a rusă. Apoi începea Armata a 2-a română, care făcea legătura spre vârful Momâia cu Corpul 8 din Armata a 4-a rusă, în continuare era Armata a 1-a română, care a luptat la Mărășești, iar lângă era Armata a 6-a rusă. Dar rușii s-au bolșevizat, guvernul lor a ordonat ca trupele rusești să se retragă, să nu mai participe la război, fiindcă deja soldații ruși nu mai ascultau de superiorii lor și plecau de pe front. Românii noștri au trebuit să acopere aceste goluri foarte mari, de aceea și sacrificiile au fost importante.

Averescu, un general de elită

Personajul principal al acestei lupte a fost un brav general român care nu s-a supus ordinelor. De ce?

Alexandru Averescu n-a vrut, însă, să oprească ofensiva. Pe lângă elanul ostașilor, trebuia să și obțină niște puncte strategice, prin care să reziste în fața dușmanului. Misiunea lui inițială era să ajungă până la râul Putna, la Carpații din zona Vrancei, în partea de vest, unde se intră în zona Covasna. La Măgura Cașin, înălțimile sunt și mai mari. Ajungem la Zboina Neagră, Muntele Războiului, unde unele vârfuri se ridică la cote de 1.200-1.400 m. Atunci chiar râul Putna era o latură strategică pentru zona de sud. La început, fără acordul Marelui Cartier General, s-a înaintat și în ziua de 12 iulie tot victorios. Până la sfârșit s-a obținut și acordul Cartierului General pentru a lupta și dobândi acele înălțimi strategice pentru stabilizarea frontului. Averescu a și fost acuzat de nerespectare a ordinului. În plus de asta, nu se împăca nici cu generalul Berthelot. Încă din toamna anului 1916, când generalul Berthelot vine și se întâlnește cu Averescu în zona Predeal, se antipatizează reciproc. Cu toate că Berthelot spune și el, în memoriile sale, că dacă ar fi primit un asemenea ordin, l-ar fi băgat în buzunar, ceea ce și Averescu, ca un bun tactician, a făcut. Averescu era foarte demn, fusese sergent în Războiul de Indepen­dență, la 1877, și nu-i plăcea să-i dea sfaturi oricine. Era un mare strateg. Generalul Scerbacev, care era comandatul Armatei Ruse de pe frontul român și adjunctul regelui Ferdinand, a spus și el, la un moment dat: „Românii trebuie să introducă disciplina pentru generali, iar noi printre soldați”. Cu alte cuvinte, îl acuza pe Averescu că nu a respectat ordinul primit. Practic, comandamentul român trebuia să respecte acest ordin pentru că era aliat cu Armata Rusă, iar șeful Armatei Ruse la acea vreme era Alexandru Kerenski, care era și șeful guvernului, și dăduse ordin ca să se încheie ofensiva rusă aici.
Până la urmă, românii n-au ascultat, s-au dus până la râul Putna și au atins obiectivul strategic, au eliberat 30 de sate, o suprafață de 500 km2. Această ofensivă a Armatei Române a fost importantă nu numai pentru că a avut acest obiectiv de ordin național și l-a îndeplinit, dar prin această luptă a determinat dușmanul să aducă rezervele aici și n-a mai avut loc ofensiva principală la Nămoloasa, cum era planificat, generând după aceea fragmentarea frontului dușman și dezorganizarea armatei Puterilor Centrale.

Ragoza și Berthelot sau despre retragere și combativitate

Desigur, la victorie și-au adus contribuția mai mulți comandați români. Despre cine este vorba?

Vreau să-l aduc în discuție și pe generalul Constantin Cristescu, de pe frontul Armatei a 1-a române. El a fost un mare nedreptățit. În perioada refacerii trupelor române, el a fost subșef al Marelui Cartier General, aducându-și o contribuție majoră la organizarea armatei. Planul de acțiune al Armatei a 1-a române a fost întocmit de el, dar la 30 iulie este înlocuit - o mare nedreptate -, a avut niște neînțele­geri cu comandantul rus Ragoza, comandantul Armatei a 4-a ruse, cea care era la stânga Armatei a 2-a și făcea legătura cu Armata a 1-a română. Armata a 1-a română continua flancul stâng al Armatei a 4-a ruse și în contextul începerii luptelor de la Mărăști, generalul rus Alexandr Ragoza, care-și avea cartierul general undeva în zona Bârladului, la distanță de linia frontului, este luat în derâdere de generalul Berthelot, care spunea: „Mă mir că nu și-a dus trupele la Moghilev!”, pentru că era foarte departe de front ca să simtă pulsul luptelor. Într-o asemenea conjunctură, când generalul Cristescu insista să nu se retragă anumite forțe, dimpotrivă, generalul Ragoza, nefiind acolo direct, având în vedere și faptul că forțele ruse se retrăgeau foarte mult fără luptă, tot insista ca și Armata Română să se retragă de pe un aliniament strategic. În această conjunctură de ceartă, ca să soluționeze amiabil această problemă, a fost sacrificat generalul Constantin Cristescu și înlocuit cu generalul Ieremia Grigorescu. A încercat Ragoza să facă acest lucru și cu generalul Ieremia Grigorescu, dar nu i-a mers până la urmă, pentru că generalul Grigorescu a insistat că „nu se poate!” și s-au dat luptele groaznice de la Mărășești, și în final știm că Armata Română a biruit cu mari sacrificii.

Mai putem aminti și de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General, care sigur a avut o mare contribuție, și pe lângă el, de ce să nu vorbim și de generalul care atunci, dacă nu mă înșel, era maior, Ion Antonescu. El era șeful Biroului Operații.

Aceasta a fost în linii mari istoria luptelor de la Mărăști, care au durat între 9 și 19 iulie 1917 pe stil vechi.

O singură datorie

Aprecierile pentru trupele Armatei Române nu au întârziat să apară. Cum au primit victoria regele și aliații noștri?

Regele Ferdinand trimitea o telegramă cu aprecieri elogioase la adresa trupelor române și medalia cu Ordinul „Mihai Viteazul” pentru generalii Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu. Aducând la cu­noștința trupelor mesajul regelui, generalul Averescu spunea: „Majestatea Sa, Regele, trimite cu drag mândrul său salut regal bravelor regimente care prin voinicia lor neîntrecută s-au arătat la înălțimea încrederii ce pune în ele țara și suveranul”.

Aliații ruși, prin generalul Scerbacev, în telegrama trimisă generalului Averescu, spunea: „Mulțu­mesc călduros vitezelor voastre trupe și dumneavoastră înșivă pentru strălucitul succes. Sunt convins că sub comanda înțeleaptă și experimentată a dumneavoastră, glorioasa Armată a 2-a va dezvolta mai departe succesul cu același eroism”.

La fel, generalul Ragoza, comandantul Armatei a 4-a ruse, trimitea felicitări generalului Averescu, spunând printre altele: „Admirând bravura și activitatea excepțională a trupelor dumneavoastră, vă rog să primiți, domnule general, cele mai sincere felicitări din partea mea personal și a întregii Armate a 4-a ruse. Suntem mândri că avem un vecin atât de viteaz”.
Da, Bătălia de la Mărăști a repre­zentat cea mai eficientă operație ofensivă a Armatei Române din campania anului 1917, bucurându-se de aprecieri pe plan intern și internațional. Însă marea victorie își ceruse și obolul de sânge, jertfele ostașilor Armatei a 2-a române ridicându-se la 130 de ofițeri, dintre care 39 morți, 90 răniți și un dispărut, iar în rândul trupelor de ostași, 6.795, dintre care 2.085 morți, 4.200 răniți și 537 dispăruți.

Pentru respectarea memoriei acestor eroi care s-au jertfit pe plaiurile Vrancei și în ideea de a-și respecta promisiunea făcută la 9 iulie 1917, a fost constituită Societatea Mărăști, înființată la propunerea generalului Alexandru Averescu. Obiectivele urmărite de această societate constau în primul rând în comemorarea din generație în generație a Bătăliei de la Mărăști, apoi în ridicarea unui monument comemorativ și reconstruirea satului care în urma războiului devenise ruină. Ultimele două puncte din acest program au fost înfăptuite pe deplin. Ne revine și nouă datoria de a împlini primul punct, adică de a perpetua an de an comemorarea eroilor care și-au dat viața pentru victoria de la Mărăști. (Ionuț Marinescu și Augustin Păunoiu)