Moştenirea Bizanţului în Apusul creştin

Bizanţul a influenţat lumea apuseană mai mult decât ne închipuim noi astăzi, dar pentru a vorbi despre o astfel de influenţă trebuie să afirmăm în primul rând despărţirea între cele două lumi, cea răsăriteană şi cea apuseană. Imperiul de Răsărit, în centrul căruia se afla Constantinopolul, reprezentând noua capitală a Imperiului, se va dezvolta în altă direcţie, fiind avantajat de factori politici, economici şi culturali. Dacă cele două lumi au în comun cele trei caracteristici esenţiale ale Imperiului Roman: statalitatea romană, cultura greacă şi creştinismul, Imperiul Roman de Răsărit are o caracteristică în plus, despre care nu s-a vorbit în ultimul timp, şi anume cea orientală, pe care o regăsim cu greu în lumea occidentală. Despre toate acestea - într-un interviu cu Adrian Carabă, asistent la catedra de Istorie a Bizanţului de la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Domnule asistent, care sunt factorii care au contribuit la crearea diferenţelor între cele două imperii?

E cunoscut astăzi faptul că, odată cu Romulus Augustulus în 476, Imperiul Roman de Apus cădea şi se despărţea din punct de vedere politic de Imperiul de Răsărit. Un factor de divizare a celor două lumi a fost uitarea limbilor celeilalte de către fiecare dintre ele. Grecii au început să vorbească din ce în ce mai puţin limba latină începând cu secolul al VII-lea, iar latinii - limba greacă încă de prin secolul al V-lea. Să ne aducem aminte că Boethius a încercat câteva traduceri în limba latină din operele greceşti, rămase fără ecou, iar Augustin, în „De civitate Dei“, ne dă câteva informaţii despre cultura bizantină, grecească şi, în cele din urmă, despre filosofia bizantină, dar nu era un vorbitor de limbă greacă. Astfel, cele două lumi se despart şi cultural, nu numai politic, dar această despărţire nu este totală, pentru că Bizanţul a iradiat înspre Apus atât politic, cât şi cultural, chiar dacă această influenţă nu s-a simţit în părţile cele mai vestice ale Imperiului de Apus. Astfel avem câteva canale de difuzare a culturii bizantine în Apus. Imediat după domnia lui Iustinian, Ravenna a devenit exarhat bizantin dăinuind până în 751.

Ce reprezenta această unitate politică întemeiată de bizantini?

Este o formaţiune statală, o unitate administrativă, condusă de un exarhus - general al armatei bizantine, iar primul exarh al Ravennei a fost chiar generalul Narses al împăratului Iustinian. Astfel, putem spune că acest exarhat este o lume bizantină în cea latină. Această formaţiune a supravieţuit până în 751, deci până la jumătatea secolului al VIII-lea. Un alt canal a fost sudul Italiei, care a rămas sub influenţă bizantină până în secolul al XII-lea şi care era numit, de obicei, „Magna Grecia“, un loc unde întâlnim deseori vorbitori de limbă greacă şi depozitări ale culturii greceşti şi bizantine. O altă parte a lumii apusene care stă sub influenţa bizantină este Sicilia, care rămâne în posesie bizantină până în secolul al IX-lea, când este cucerită de normanzi.

Cum a repercutat influenţa culturală bizantină asupra Italiei?

După cucerirea ei de către normanzi, între limbile oficiale apare, în continuare, greaca, alături de latină şi arabă. Între vestiţii cancelari ai Siciliei, sub normanzi întâlnim personalităţi precum Eugen Emirul şi Henricus Aristipus, buni vorbitori de limbă greacă, ultimul fiind traducător în limba latină a două dialoguri ale lui Platon: Phaedon şi Menon. Apusul nu cunoştea filosofia lui Platon, beneficiind, într-o traducere latină, doar de o parte din Timaios. Iată, în secolul al XII-lea, sub regele normand Roger al II-lea, sunt tradu-se în limba latină două dialoguri ale lui Platon. Acest rege a întreţinut legături prieteneşti cu Manuel I Comnenul, din partea căruia primeşte o lucrare în manuscris intitulată astăzi Almagest sau forma latinizată a titlului arab al operei lui Claudiu Ptolemeus Sintaxa matematică. Sub Roger al II-lea, această lucrare s-a tradus şi în latină.

Legăturile Constantinopolului cu lumea apuseană au fost şi de natură economică, iar locuitorii Pisei sau Genovei au avut relaţii economice strânse cu Constantinopolul, începând cu secolul al XI-lea. Unii dintre vestiţii pisani, cum ar fi Burgundiu din Pisa şi fraţii Leon Tuscus şi Hugo Eterianus, au fost buni cunoscători de greacă. Eterianus a încercat să traducă în greacă un tratat propriu, scris în latină. Veneţienii sunt alţi latini prezenţi în Constantinopol şi care au chiar un cartier de-a lungul Cornului de Aur, numărul lor fiind estimat la 20.000 de locuitori, în timp ce în secolul al XI-lea Constantinopolul avea aproximativ un milion. Un alt canal de întâlnire îl reprezintă Cruciadele, papalitatea, încercările de unire şi, bineînţeles, o formă indirectă: cultura arabă musulmană, care ea însăşi este influenţată de cultura bizantină datorită traducătorilor creştini nestorieni din Persia.

Cultura orientală şi Renaşterea occidentală

Care sunt modalităţile pătrunderii filosofiei greceşti în Apus?

Lumea occidentală cunoaşte o parte din filosofia lui Aristotel prin intermediul traducerilor cărturarilor evrei, care lucrau la rândul lor asupra unor traduceri ale autorilor arabi. La rândul lor, aceştia cunoşteau filosofia lui Platon şi Aristotel prin intermediul unor traducători creştini nestorieni, neiubiţi în Imperiul Bizantin şi care se retrăseseră în Imperiul Persan, unde se bucurau de o mai mare libertate. Printre reprezentanţii vechii şcoli din Edessa se numără Hunyan ibn Ishac şi Ishac bin Hunayn, tată şi fiu care au făcut cunoscute lumii arabe Organonul şi alte lucrări ale lui Aristotel, sub influenţa cărora se află întreaga filosofie şi teologie islamică. Iată, printr-un filon indirect, lumea occidentală face cunoştinţă cu filosofia grecească. Bizanţul nu a fost doar un depozitar al operelor antichităţii, chiar dacă i se poate reproşa faptul că nu a creat în filosofie un curent, el rămânând fidel interpretărilor clasice aşa cum a făcut şi în teologie, rămânând fidel Bisericii şi Părinţilor. Reînnodarea concretă vine prin intermediul Cruciadelor şi, mai târziu, prin încercările de unire. În secolul al XIII-lea are loc un prim Sinod unionist la Lyon, în 1274, unde ar fi trebuit să participe şi Thoma DâAquino, dacă nu ar fi murit pe drum. Acesta nu a ştiut niciodată greceşte, în schimb a fost un bun cunoscător al lui Aristotel, chiar dacă pe baza traducerilor corupte făcute din limba arabă de învăţaţii evrei. Şi-a dat seama că este nevoie de o traducere nouă a lui Aristotel în latină, astfel încât l-a rugat pe prietenul său, arhiepiscopul de Corint, Wilhelm von Morbeke, să se ocupe de traducerea Organonului şi a altor lucrări ale lui Aristotel. Astfel pătrunde Aristotel, în secolul al XII-lea, în lumea latină într-o formă mult mai corectă, mai apropiată de originalul grecesc.

Când are loc, în mod concret, dialogul la un nivel mai profund al celor două culturi?

Reîntâlnirea propriu-zisă va avea loc în timpul Renaşterii italiene, dar aceasta are, şi ea, două etape. Dacă în secolul al XIV-lea, Petrarca sau Bocaccio erau doar iubitori de cultură greacă, nereuşind să înveţe limba grecească, lor dedicându-li-se chiar prima traducere din Homer a Iliadei şi Odiseei de către Pilatus, mai târziu, prin şcoala înfiinţată de acelaşi Pilatus (un grec vorbitor de latină) la Florenţa, în 1361, limba greacă devine preocuparea principală a cărturarilor apuseni. Înflorirea acestei şcoli are loc cu urmaşul lui Pilatus, Manuel Chrysolaras, care din 1396 deţine funcţia de profesor la această şcoală şi care va reuşi să capaciteze foarte mulţi dintre cărturarii apuseni. Acest Manuel Chrysolaras era un latinofon (cel care gândeşte în spiritul latinilor), fiind un convertit la catolicism. El apare într-o perioadă în care influenţa limbii latine se face prezentă în Bizanţ. Secolul al XIV-lea este unul al întâlnirilor şi influenţelor reciproce. Primii bizantini învaţă limba latină: Maxim Planudes şi fraţii Dimitrie şi Prohor Kydones. Cei doi îl traduc pentru prima dată în greacă pe Thoma DâAquino, sub influenţa căruia va sta şi împăra-tul Ioan al VI-lea Cantacuzino, care va scrie împotriva Islamului.

Dreptul roman codificat de basileii greci

În ce măsură a fost dezvoltat dreptul roman în Bizanţ şi cum a fost receptat în Apus?

În ceea ce priveşte dreptul roman, Bizanţul a cunoscut două mari Codificări. Prima este în timpul lui Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, şi a doua în timpul lui Iustinian I. Codex Teodosianus, care îngloba mai vechii codici Gregorianus şi Hermogenianus, a apărut după opt ani de lucru în 438. A avut o influenţă atât de mare asupra Occidentului, încât în secolul al VI-lea apare aşa-numita Lex Romana Vizigotorum, care nu este altceva decât o prescurtare a Codexului lui Teodosie. Această Lege Romană a Vizigoţilor este numită şi Breviarul lui Alaric al II-lea (Breviarum Alariciarum) şi a avut o influenţă foarte mare asupra Evului Mediu timpuriu în Occident, în special asupra lui Carol cel Mare. Nu Codex Iustinianus l-a influenţat pe Carol cel Mare, ci Codex Teodosianus. Codex Iustinianus a fost cunoscut mult mai târziu, în secolul al XII-lea, în special prin profesorii de la Universitatea din Bologna, care i-au dat un nume valabil şi astăzi: Corpus Iuris Civilis sau Corpul de Drept Civil.

În secolul al XII-lea exista în Constantinopol un spital cu mai multe specialităţi medicale

Şcoala bizantină a fost mai puţin celebră decât şcoala arabă, dar ambele au influenţat şcoala de medicină latină. La sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea, apare în Italia, la Salerno, o şcoală de medicină. O tradiţie vorbea despre patru profesori de medicină de limbă latină, greacă, arabă şi ebraică. Nu ştim exact dacă vor fi existat patru profesori de medicină, dar în secolul al XII-lea, Roger de Salerno, aflat la aceeaşi şcoală, este influenţat de tratatele medicilor bizantini Etius şi Alexandru din Trales, din secolul al VI-lea, şi de Pavel de Eghina, din secolul al VII-lea, celebru pentru metodele sale chirugicale care i-au influenţat inclusiv pe arabi. În secolul al XII-lea exista în Constantinopol un spital cu varii specialităţi medicale, fiecare specialitate având salonul său. În acest spital funcţionau în calitate de medici chiar şi femei. Bineînţeles că nu este o caracteristică pentru întreg Imperiul, dar acest spital, care îngloba şi o şcoală, se ghida după mai vechile manuale bizantine ale autorilor menţionaţi anterior şi a reprezentat un loc de progres în diagnosticarea bolnavilor.

Bunele maniere bizantine, privite cu ochi răi în Apus

Bunele maniere au reprezentat o formă a schimbului cultural?

Merită amintite şi anumite practici sau maniere introduse în Occident începând cu secolul al X-lea. Împăratul Otto al II-lea, căsătorindu-se cu Teofano, prinţesă bizantină, a adus efectiv, la curtea sa din Aachen, o întreagă pleiadă de cărturari şi preoţi bizantini. Teofano, prin manierele sale, a reuşit să scandalizeze lumea occidentală şi una dintre ele ar fi faptul că obişnuia să se spele în fiecare zi. O călugăriţă, după moartea lui Teofano, mimând un gest profetic, spunea că Teofano este în iad tocmai pentru faptul de a fi făcut baie zilnic. Verişoara acestei Teofano, Maria Arghira, a introdus în Occident furculiţa, cu cele două braţe, şi l-a scandalizat pe ascetul italian Petrus Damiani prin acest fapt. Sunt fapte minore, dar care denotă un mare nivel de civilizaţie al bizantinilor. Eleonore de Aquitagne, regina Franţei, în secolul al XII-lea, însoţind armata franceză prin lumea bizantină şi cea arabă, introduce un număr de practici învăţate tocmai acolo. Gondola veneţiană îşi are originea în bizantinul „contura“, până şi termenul de cadastru vine de la termenul grec „katastihion“.

Secolul al XV-lea, spre deosebire de secolul al XIII-lea, adună la un loc bizantini şi latini cunoscători ai limbilor celorlalţi. Sinodul de la Ferrara-Florenţa, deşi nu a reuşit să producă unirea, nu a eşuat în privinţa influenţei bizantine asupra lumii occidentale. La acest sinod se află Visarion al Niceii, care se va converti la catolicism şi va deveni cardinal, fiind pe punctul de a ajunge chiar şi papă. De asemenea, participă Isidor de Kiev, Ghenadie Scholarul - vorbitori de limbă latină, iar între aceştia, şi profesorul lor, Gheorghios Ghemistos Plethon. Nu ştim în ce măsură acesta cunoştea latina, deşi a scris o lucrare despre diferenţele dintre filosofia lui Platon şi Aristotel, care ar fi fost adresată lumii occidentale. Este greu de spus acest lucru pentru că foarte puţini dintre intelectualii occidentali cunoşteau greceşte. A reuşit însă să trezească interesul pentru filosofia lui Platon. Pentru prima dată, un filosof platonician vorbea despre Platon lumii occidentale, lume care îl numea pe Platon philosophus absconditus (filosoful necunoscut), având la îndemână doar cele două traduceri amintite.

Bessarion al Niceii, candidat la scaunul papal

Cum descrieţi Academia Platonică, întemeiată la Florenţa?

Cosimo de Medici, care oferise găzduirea acestui Sinod, după ce a izbucnit ciuma din Ferrara, s-a lăsat influenţat de Plethon, după mărturia prietenului său, Marsilio Ficino, şi va întemeia mai târziu Academia Platonică din Florenţa. Nu se cunoaşte sigur dacă a fost o academie în adevăratul sens al cuvântului. Cert este că această Academie a produs pentru prima dată traducerea integrală a lui Platon în limba latină, făcută de către fiul medicului personal al lui Cosimo, Marsilio Ficino. Acesta conducea Academia la 18 ani. Această Academie va iradia întreaga gândire a lui Platon în Europa Occidentală şi, timp de un secol, atât în Italia, cât şi în Franţa, se va pune problema cine este mai potrivit pentru teologie: Platon sau Aristotel. Problema fusese ridicată de Plethon încă din 1439 prin acel tratat. Şi alţi autori bizantini, precum Theodor de Gaza sau Gheorghe de Trapezunt, cunoscători ai limbii latine, au activat în Occident după căderea Constantinopolului şi au făcut în aşa fel încât cultura bizantină să poată continua dincolo de graniţele Imperiului Bizantin.

Bessarion al Niceii este primul care organizează o colecţie de texte greceşti pe cheltuiala proprie şi care formează cunoscuta Bibliotecă Marciana de astăzi, de la Vatican. El însuşi plătea copişti pentru a-i trimite în Italia textele copiate. Dacă nu ar fi existat acea dispută între familiile italiene care puneau de secole pe scaunul pontifical papii, nu ar fi ajuns Alexandru al VI-lea Borgia papă, ci Bessarion, şi altfel ar fi arătat relaţiile dintre Occident şi Răsărit, chiar şi după căderea Constantinopolului.

Au existat influenţe liturgice răsăritene în cultul Bisericii Apusene?

Se ştie că limba greacă a reprezentat limba liturgică din Roma în primele trei secole şi, chiar dacă nu vorbim de o influenţă bizantină acum, totuşi termeni şi elemente ritualice ale spaţiului de limbă greacă se regăsesc, într-o formă asemănătoare, şi în limbajul liturgic latin. Prezenţa unor pasaje în Liturghia romană, care par foarte familiare credinciosului bizantin, se explică prin fondul comun siriaco-ebraic, care se regăseşte în ambele Liturghii. Bizanţul, având această componentă orientală, este influenţat direct de lumea creştină siriacă, în timp ce Apusul cunoaşte ceva mai târziu această lume, atât prin intermediul papilor sirieni şi greci din secolele al VII-lea şi al VIII-lea, cât şi prin intermediul fugarilor veniţi în Italia pentru a scăpa de persecuţia islamică.

Rămânând la chestiunea liturgică, există savanţi care înclină să creadă că Imnul Acatist, a cărui paternitate este încă dezbătută şi a cărei formă melodică iniţială ne este necunoscută, ar fi influenţat la nivelul limbajului o parte din imnografia şi poezia latină, cum ar fi, spre exemplu, textul imnului Dies Irae sau cel al cântecului Stabat Mater (sequentia), atribuit de unii lui Iacopone da Todi (†1306). Chiar şi astăzi, în Vinerea Mare, se poate auzi cântat în bisericile romano-catolice „Sanctus immortalis, miserere nobis“, care nu este altceva decât forma latină a celei greceşti „Haghios athanatos eleison hemas“ (Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pe noi). Tot de influenţă bizantină şi pusă pe seama papei Sergius I (687-701), unul dintre papii de origine greacă, este cântarea „Ave Maria gratia plaena“, care, se crede, la început era cântată chiar în forma grecească. Chiar Carol cel Mare, auzind pe membrii unei ambasade bizantine cântând în limba greacă imnuri religioase, a poruncit ca acestea să fie imediat traduse în limba latină. Dar se pare că, şi din punct de vedere muzical, există o influenţă a melosului bizantin asupra celui latin, dacă ne referim doar la muzica gregoriană. Numită astfel după papa Grigorie cel Mare (590-604), care petrecuse timp de şase ani în Constantinopol ca apokrisiar (astăzi echivalentul nunţiului papal) al papei Pelagius II (579-590) fără să reuşească să înveţe greceşte, muzica gregoriană nu pare, după unii cercetătorii, decât o prelucrare în spirit apusean, propriu melosului latin, a muzicii bisericeşti bizantine, existente în secolul al VI-lea. Chiar dacă această chestiune rămâne controversată, asemănarea dintre muzica psaltică de astăzi şi cea gregoriană nu poate fi negată.

Pelerinajul constituie o formă de apropiere între cele două culturi

Spiritualitatea monahală răsăriteană a atras întotdeauna pe omul apusean. Pelerinajele unor creştini latini din secolele al IV-lea şi al V-lea la Locurile Sfinte sunt momentele principale ale întâlnirii dintre Occident şi Orient în plan duhovnicesc, fiind de notorietate astăzi. Sudul Italiei şi Sicilia au cunoscut întotdeauna monahismul bizantin, constituit după regulile Sfântului Vasile cel Mare, numit în Occident bazilian. Mulţi dintre aceşti monahi bazilieni au emigrat spre nord între secolele al IX-lea şi al XI-lea, din cauza invaziilor arabilor. Admiraţi pentru evlavie, ei au fost primiţi cu bucurie de confraţii lor apuseni, convieţuind cu aceştia şi influenţându-se reciproc. Astfel, Sfântul Nil cel Tânăr, născut într-o familie grecească din Calabria şi trăitor în secolul al X-lea, s-a retras la Monte Cassino, unde stareţ pe vremea aceea încă era un grec, convieţuind cu călugării latini şi compunând imnuri dedicate Sfântului Benedict. La Roma existau, în Mănăstirea „Sfântul Bonifacius şi Alexius“, călugări bazilieni şi benedictini, fiecare urmând pravilei sale, dar sub supravegherea unui stareţ grec.