Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Nevoia de festivism ține de o lume care e străină de folclor”

„Nevoia de festivism ține de o lume care e străină de folclor”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 26 Mai, 2019

Una dintre cele mai interesante zone etnografice din Moldova este cea intitulată generic Colinele Tutovei. Un areal geografic situat în estul României, cu așezări mici, cu căi de comunicație greu accesibile, dar în care cercetătorii au găsit, în decursul timpului, rezerve nealterate ale mărcilor noastre identitare - legende, folclor, costume, dar și un pronunțat „sentiment al istoriei”. Despre modul în care s-a rostogolit timpul peste lumea rurală, despre „falsificatorii de folclor” și despre speranța că ne putem întoarce spre rădăcini, într-un interviu cu un cercetător cum azi puțini ne-au mai rămas - profesorul vasluian Dan Ravaru, unul dintre cei mai prolifici și mai pasionați folcloriști români. 

În ce împrejurări v-ați concentrat activitatea pe domeniul etnografic, al căutării folclorului, domnule Dan Ravaru?

Trebuie să-i fiu recunoscător profesorului Vasile Adăscăliței (1929-2007) (n.r., folclorist și eseist român). Dânsul m-a impresionat, ca profesor, din anul I de facultate, și am avut multe discuții. Era foarte apropiat de studenți. Așa am fost atras la Cercul de folclor al facultății, împreună cu alți colegi. Și de-aici interesul pentru folclor, pentru satul românesc, pe care, să vă spun sincer, eu nu-l cunoșteam. Dar m-am apropiat de sat venind, cumva, „din margine”, din afară. Și, față de cei care îl văd din interior, poate îl văd mai bine.

Când ați început dumneavoastră activitatea, etnografia, în Moldova, era deja conturată, prin eforturile profesorului Ion Chelcea, de la Iași, și ale altor etnografi. Care era situația în județul Vaslui atunci, în privința cercetărilor în teren?

În perioada interbelică, când s-au făcut cele mai serioase studii asupra satului românesc, prin Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, s-au desfășurat cercetări în Bucovina, Maramureș, mai puțin în zona noastră, cu excepția comunei din care provenea Victor Ion Popa, care, pe lângă activitatea literară, a fost și atras de folclor și de sociologie, fiind în primele echipe ale lui Gusti.

Dar o tradiție a cercetării folclorice, în județul Vaslui, era foarte veche. În 1872, la Huși, fusese tipărită culegerea de folclor „Cântece populare de pre Valea Prutului”, a lui N. A. Caranfil. Era printre primele lucrări, după cea tipărită de Vasile Alecsandri. Apoi, la Bârlad, a apărut revista „Ion Creangă”, care alături de revista „Șezătoarea”, de la Fălticeni, era printre primele reviste de folclor din țară. Deci, o tradiție în această direcție exista, doar că se luase un fel de pauză. Cercetătorii au considerat că e mai bine să se ducă tot pe unde a fost Gusti, sub pretextul că văd ce s-a mai întâmplat între timp, cum a evoluat situația, dar, de fapt, ei mergeau la sigur. Iar județul Vas­lui a fost neglijat de etnografi și folcloriști. Și se crease ideea asta că Vasluiul n-are folclor.

Deci încă ați găsit „teren fertil” acolo.

Nu vreau să-mi arog nu știu ce merite, însă, în 1979, când m-am angajat la centru (n.r., Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradi­ționale Vaslui), am adus și peste 20 de benzi de folclor, culese și înregistrate împreună cu prima mea soție, Silvia Chiper, care a fost poate chiar mai pasionată ca mine în privința culegerii de folclor. În albumele care s-au editat acum, la centru, din arhiva „Vasile Adăscăliței”, există și folclor cules de Dan Ravaru și Silvia Chiper.

Dar cei de la centru nu erau obișnuiți cu așa ceva. Eu venisem cu zestrea mea de benzi de magnetofon cu folclor și, într-o zi, observ un coleg că ia o bandă din acelea. Și-mi spune că vrea să înregistreze muzică de cor pentru nu știu ce spectacol. Ideea că pe benzi exista folclor nu interesa pe nimeni.

Ați început să culegeți folclor pe când erați profesor în satul Puiești. Cum vă amintiți primele deplasări în teren?

„Folclor literar de pe Valea Tutovei” se numește lucrarea, având, desigur, în centru, zona Puieștilor. Da, am prins un moment propice pentru studiu, am mai întâlnit păstrători de folclor autentic. Există influența aceasta a mijloacelor mass-media. A început cu gramofonul, a continuat cu radioul, acum televizorul și, se pare, și in­ter­netul a pătruns foarte puternic în sat. Toate aceste mijloace au popularizat „hituri” folclorice, in­ter­preți care s-au impus, dar, în același timp, au dus la distrugerea folclorului propriu-zis, la marginalizarea folclorului adevărat. Fiindcă fiecare interpret care, până atunci, cânta la nuntă, cânta în fa­milie, renunța la acest obicei; pu­neau radioul să cânte. S-a restrâns, astfel, cultivarea folclorului autentic. Pentru că, evident, folclorul nu a apărut ca să fie cântat pe scenă, ci din sentimente, în familie, în grupuri sociale; acolo s-a cul­tivat. Or, în perioada 1974-1976, perioada intensă în care am făcut culegere de folclor pe Valea Tutovei, am mers sat cu sat, casă cu casă și am găsit folclor autentic, care nu a fost influențat. Autentic este acel folclor care cultivă motivele specifice - înstrăinarea, durerile familiei (moartea), haiducia - și care se încadrează în legile fundamentale ale folclorului: oralitate, anonimat (aici este marea problemă contemporană).

Însă, revenind, acolo am cules o serie de piese care anul trecut, în Anul Centenar, au și fost valorificate în albumele publicate de centru. Am întâlnit mulți partici­panți la Primul Război Mondial; în 1975 încă mai trăiau. Unul dintre cântecele culese atunci este „Măi soldate, roșior”. Pe plan național este cunoscută varianta „Măi, soldate, vânător”. Variantele pe care le-am cules eu din jurul Bârladului conțin cuvântul „roșior”, pentru că majoritatea bărbaților făcuseră armata la roșiori; în Bârlad erau două regimente de roșiori. Ăsta este un element care arată autenticitatea, faptul că nu-i din altă parte cântecul. 

Rezistența prin folclor,în perioada comunistă 

Pentru că tot ați pomenit de perioada comunistă, de transformările sociale de atunci, cum i-ați simțit dumneavoastră pe oamenii cu care ați intrat în contact?

În perioada în care am cules eu folclor, lucrurile se mai luminaseră. Oamenii trecuseră de foametea din 1946, de epoca aceea cumplită a colectivizării. Au fost perioade atât de grele, încât oamenii au vrut să le uite pur și simplu. În folclor s-au reflectat aceste lucruri; a existat acel folclor de fațadă: „O babă se duce la primar și vede acolo tabloul lui Stalin. Și-o întreabă primarul dacă știe cine este cel din tablou. «Nu știu, maică». «Ei, mătușă, ăsta-i cel care ne-o salvat pi noi din nemți». «Aa, zice mătușa, păi poati ni scapî șî di ruși»”. Astea erau frag­mente din umorul care circula și prin care își mai vărsau oamenii oful. Un fel de rezistență prin folclor.

Am vorbit despre zona Puieștilor, dar, de fapt, orizontul cercetărilor dumneavoastră era mult mai larg, vizând întreaga zonă a Colinelor Tutovei. Prin ce se caracterizează această regiune din punct de vedere folcloric?

Trebuie să pornim de la geografie, fiindcă zona aceasta are o configurație aparte. Comunicația dintr-o parte în alta se face mai greu, văile de apă fiind înguste, localitățile mai mici. De asemenea, s-a păstrat „răzășia”, ideea de „sat răzășesc”, „mândria răză­șească”. Din acest motiv, oamenii au fost mai aplecați spre legendă, spre trecut, au respins unele modernizări. De aceea, Colinele Tutovei rămân o zonă etnografică importantă atât prin costum, prin instalațiile țărănești (n.r. - unelte complexe folosite în gospodăriile rurale, ca piuă, război de țesut, moară de apă etc.), cât și printr-o legătură mai strânsă cu trecutul.

Aici satele, după cum povesteau bătrânii, se întemeiau în câte o pădure; zona era intens împădurită. Și în primul an reușeau numai să răzuiască coaja copacilor (de aici avem nume de localități - Laza, de la „a lăzui”), care se uscau, apoi semănau porumb între copacii ăștia uscați, pe urmă reușeau să taie copacii și se forma satul. De exemplu, în satul Avră­mești exista o întreagă tradiție despre întemeietorul satului.

În Colinele Tutovei există un sentiment al istoriei, pe care, din păcate, îl ignorăm, așa cum ignorăm și folclorul autentic, care a început să se restrângă din ce în ce mai mult în perioada noastră, din cauza „falsificatorilor de folclor”. Vedeți, dacă falsifici bani, te arestează. Dacă furi versurile cuiva, ești acuzat de plagiat. Dar, dacă falsifici folclor, nu-ți face nimeni nimic. Din contră, îți dă bani.

Ați avut norocul să faceți cercetări și în vetrele de olărit vechi ale Vasluiului - la Brădești, la Dumești, la Vinderei. Cel de la Brădești era unul foarte special, din câte am aflat.

În privința olăritului am dureri profunde, personale, fiindcă au existat multe centre vestite în Vaslui. Centrul de la Brădești era socotit al patrulea pe țară, ca importanță. Acolo existau 160 de cuptoare ale olarilor. Se producea ceramică neagră, printre altele. După perioada aceea cruntă a anilor â50, când se distrugea tot ce-i românesc, s-a trecut la revitalizarea tradițiilor. Dar la Brădești nu. Vă dau un exemplu. Toată lumea știe de ceramica nea­gră de la Marginea (jud. Suceava), ceramică de acest tip se producea și la Brădești. Ei, la Brădești, pre­șe­dintele CAP-ului, seara, când se puneau oalele la uscat, trecea cu bâta și le spărgea, ca să-i silească pe olari să vină să-și facă zilele de muncă la CAP. Aproape că li s-a interzis olarilor să mai facă ceva. S-a arat drumul scurt, spre Bârlad, pe care mergeau la târg, să-și ducă oalele. Așa că oamenii au plecat, s-au dus pe șan­tiere, s-au lăsat de olărit. Am mai găsit câte unul-doi. Ultimul a murit în urmă cu zece ani. Așa a dispărut o veche vatră de olărit. Piese de ceramică produse acolo se mai găsesc la muzeul din Bârlad.

Un alt centru a fost la Poiana Alexei. Și am mai găsit un olar, ultimul, la Codăești. Era olar evreu, un fapt singular. Roata acestui olar se păstrează în muzeul de la Tăcuta, sat vecin Codăeștilor.

„Folclorul ar trebui să rămână în sufletul fiecăruia” 

Nouă, românilor, ne place cam prea mult festivismul. Și cu fiecare prilej batem un pic monedă și pe folclor, costum național, obiceiuri sau tradiții. Dar cât de bine cunoaștem cultura tradi­țională, astfel încât să nu facem confuzii esen­țiale?

Folclorul, când e adus pe scenă, deja nu mai este autentic. Folclorul n-a fost festivist, a ținut de intimitatea persoanei. Nevoia de festivism ține de o lume care e străină de folclor, străină de tradiții.

Folclorul ar trebui să rămână în sufletul fiecăruia și să ne atașeze, cumva, și de pământ. Cel mai dureros lucru cu care ne confruntăm azi noi, românii, e depopularea țării. Care ține, pe undeva, și de ruperea tradițiilor. Expli­cația simplă e că mulți pleacă din cauza sărăciei. Dar bulgarii sunt mai săraci decât noi. Ei de ce nu pleacă din țara lor?

Am întâlnit, de curând, un electrician dintr-un sat vasluian, Hârșova, plecat în Germania de vreo 20-25 de ani. A venit la noi, la centru, și a spus: „Domnule, eu vreau să știu mai multe lucruri despre satul meu, să știu de unde vin”. Ei, omul acela voia să aibă o rădăcină. Dacă toți oamenii și-ar căuta rădăcinile, poate ar fi mai apropiați de țară și n-ar mai pleca. Și folclorul ar putea ajuta foarte mult.

La sârbi, spre exemplu, folclorul se studiază în liceu. La noi nici la facultate nu știu cât se mai studiază.

De ce e important pentru un popor să-și cunoască și să conștientizeze ce mărci identitare are?

O să vă dau un exemplu. A rulat mult într-o vreme un film care se chema „Salariul groazei”, după o nuvelă a unui autor francez. Și în care exista un personaj român. Subiectul e complicat, personajele mor pe rând și ultimul care moare este românul. Fiind într-o republică central-americană, vorbea în spaniolă cu cei din jur. Când începe să se simtă foarte rău și să-și dea seama că va muri curând, vorbește nemțește. În pragul morții vorbește în engleză și moare vorbind românește.

Există straturile acestea de influențe, dar există identitatea națională, fără de care nu exiști.

Ce am pierdut din spiritul comunităților rurale de altădată?

Comunitatea rurală era, practic, o familie, care avea niște legi și reguli de la care nu se abătea nimeni. Părinții aveau grijă de copii, copiii aveau grijă de părinți. Exista spiritul religios, adunat în jurul bisericii satului. Și existau norme morale.

Odată cu trecerea de la sat la oraș, s-au pierdut o serie de valori. În sat, exista respectul pentru bătrâni în prim plan. În orașele de tradiție, acolo unde educația exista de mai mult timp, prevala respectul pentru femeie. Or, cel plecat din sat la oraș pierdea respectul pentru bătrâni, dar nici nu avea respect pentru femeie.

Așa s-a creat un anumit tip de locuitor al orașului, lipsit de profunzimile trecutului. Spre exemplu eu, cercetător fiind, dacă voiam să văd un model vechi de scoarță, de covor, mer­geam într-un bloc. Preșul de șters picioarele, de la ușă, era, de fapt, o bucată de covor vechi. Iar dacă intram în casă, pe perete vedeam „Răpirea din serai”. Este un exemplu clar de pierdere a spiritului comunitar și de simț al valorilor.

Am totuși o doză de optimism și am adoptat deviza polonezului Lech Walesa - „Cu cât mai rău, cu atât mai bine”. Pentru că se poate naște reacția inversă, ca în cazul electricianului de la Hârșova, care, după ani de pribegie, a simțit nevoia să-și caute rădăcinile.