Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu O agora de rememorare a ființei naționale

O agora de rememorare a ființei naționale

Un articol de: Pr. Ciprian Bâra - 04 Mai, 2019

Muzeul Satului este o sinteză a trecutului. Un teritoriu al memoriei unde sunt adunate multă istorie și geografie și care ne oferă șansa de a-l regăsi. Aici se descifrează toate liniile tradiției noastre care ajung până în contemporaneitate, afirmă doamna Aurelia Cosma, cercetător etnolog în cadrul acestei instituții muzeale. Aceasta ne-a oferit câteva repere istorice despre sinteza satului românesc, proiectat în centrul Capitalei, redescoperind, totodată, autenticitatea satului românesc de altădată din povestea caselor şi a obiectelor regăsite aici.

Punctaţi, vă rog, câteva repere istorice, inclusiv felul cum a fost receptată iniţiativa lui Dimitrie Gusti de a înfiinţa un muzeu al satului românesc.

Secolul trecut a fost marcat de evenimente înscrise cu litere de aur în istoria, cultura, civilizația acestui neam. În anul 1936, la București se înființa Muzeul Satului Românesc, la Târgu Jiu prindea contur cea mai reprezentativă lucrare a lui Constantin Brâncuși, iar filosoful-poet Lucian Blaga încheia lucrarea „Spațiul mioritic”. Aceste evenimente au stat la baza surselor de inspirație pentru generațiile viitoare.

În general, proiecte de mare succes au fost cele care au constituit punctul de plecare în organizarea, dezvoltarea și valorificarea unui patrimoniu. Un astfel de proiect de succes a fost Muzeul Satului Românesc, inițiat și susținut de iluștrii reprezentanți ai Şcolii Sociologice de la București, întemeiată şi coordonată de profesorul Dimitrie Gusti. În echipa care l-a înconjurat pe Dimitrie Gusti s-au alăturat ani la rând generații și generații de specialiști care nu au făcut decât să păstreze, cum spunea Noica, „într-un spirit” tot ce a fost valoros în trecut pentru acest neam al nostru, de la Carpați, Dunăre și Marea Neagră.

Cum descrieți acest proiect al Muzeului Satului?

Muzeul Satului este o stare de spirit. Și câtă nevoie este de o stare de spirit, mai ales în vremurile noastre! De aceea, inițiativa Bisericii Ortodoxe Române și a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a dedica anul 2019 omagierii satului românesc este foarte importantă și plină de semnificație, deoarece preotul, primarul și profesorul (învățătorul) au constituit nucleul central în comunitatea tradițională, asigurând credința, educația şi instrucția, dar mai ales starea de spirit a acestui neam.

Proiectul de succes, Muzeul Satului Românesc, s-a continuat și se continuă și în zilele noastre prin alăturarea în 1980 a unui sat nou, adică a unei alte suprafețe dedicate completării cu monumente ce sunt valori de tezaur pentru patrimoniul cultural național.

Muzeul Satului este unic în lume. Este singurul muzeu în aer liber care se află în inima unui oraș, chiar Capitala țării. Dacă vii în el, simți că inima îți zvâcnește ca și cum ai trăi în satele Ardealului, Moldovei, Munteniei, Dobrogei, Banatului.

La Muzeul Satului, pe acest teritoriu al memoriei, sunt adunate multă istorie și geografie și mai palpită fostele vieți ale înaintașilor noștri, care, anonimi, au reușit cu mintea, cu mâna, cu sufletul să creeze valori de tezaur, de la cel mai mic obiect până la valorile de arhitectură vernaculară, care constituie de altfel baza acestui muzeu.

Muzeul Satului este și un răspuns liniștitor la strigătul de deznădejde al marelui scriitor Marin Preda, care în „Imposibila întoarcere” trăgea un semnal de alarmă și arăta cât de important este să fie adunat un tezaur atât de valoros. Muzeul Satului este o sinteză a trecutului și oferă șansa să-l regăsim. Aici se descifrează toate liniile tradiției noastre care ajung până în contemporaneitate.

Cum a fost organizat acest muzeu?

Ideea de organizare a Muzeului Satului a fost cu peste 150 de ani în urmă, când Alexandru Odobescu a spus că este foarte important să organizeze expoziții privind gospodăria tradițională. Au urmat apoi Tzigara Samurcaș, Spiru Haret, care au trecut la organizarea chiar de muzee și colecții, cum a fost Muzeul de Etnografie și Artă Națională, apoi de expoziții, care s-au organizat în țară și străinătate. Amintesc organizarea primului muzeu de etnografie la Cluj al lui Romulus Vuia.

Lucrarea formidabilă de sinteză a fost a lui Dimitrie Gusti. El a reușit aici, pe malul lacului Herăstrău, după 10 ani de muncă de cercetare cu echipele Şcolii Sociologice de la București, să ridice în mai puțin de două luni acest sat, care rămâne o carte de identitate națională.

La început, Muzeul Satului a fost unul sociologic, așa cum și-a dorit Gusti. La un moment dat, din cauza războiului și mai ales a refugiaților care au venit aici, patrimoniul muzeului era în pericol, distrugerea fiind iminentă. În 1948, a fost numit la conducerea Muzeului Satului prof. Gheorghe Focșa, care a făcut parte din echipele de cercetare ale profesorului Gusti, fiind timp de 30 de ani „primarul satului de la șosea”.

Ce ne puteți spune despre munca de cercetare monografică?

Cu timpul, Muzeul Satului a devenit o agora de rememorare a ființei naționale prin elementele de continuitate pe care ni le oferă datina, cântecul, jocul, rostirea bogată, meșteșugul, tradițiile, credințele, ritualurile. Este locul unde totdeauna s-a întâmplat, se întâmplă și cu siguranță se va întâmpla ceva în planul cercetării științifice, al educației şi în plan spiritual. La început, cercetările s-au desfășurat în campanii cu specialiști de marcă. Au fost Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, arhitectul de început al Muzeului Satului, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Mihai Pop, Gheorghe Focșa, cărora li s-au adăugat pe parcurs multe generații de cercetători care au realizat acest sat-sinteză. În etapa sa de început, Muzeul Satului dispunea de 4,5 ha de teren. Pe acest teren au fost amplasate 33 de complexuri autentice, transferate din satele cercetate.

Campaniile de cercetări monografice au început în 1925. Prima campanie care a avut loc la Goicea Mică din județul Dolj, unde s-a realizat primul chestionar sociologic. A urmat, în 1926, Rușețu din județul Buzău, în 1927, în Vrancea, unde s-a realizat prima monografie sociologică, iar în 1928, la Fundu Moldovei, în Bucovina, unde se realizează prima expoziție cu obiectele făcute din cercetări. Acestor mari specialiști li s-au adăugat echipe studențești, mărindu-se numărul membrilor şi sprijinindu-se astfel descifrarea tuturor elementelor care compuneau viața unei comunități tradiționale.

Vorbiți-ne despre începuturile caselor în Muzeul Satului.

Casele din muzeu au fost alese pe baza cercetărilor şi campaniilor amănunţite: echipe mixte descifrau, împreună cu primarul și cu învățătorul satului, vizitau, descopereau, vedeau relația profundă care există între oameni, între om și natură, și mai ales descopereau, pe baza cercetărilor făcute, care ar fi cea mai reprezentativă și accesibilă casă pentru a fi achiziţionată şi transferată în muzeu. Cercetările au fost extraordinar de selective. Majoritatea monumentelor din Muzeul Satului sunt replici, dar s-a ținut seama de specificitatea acestora. De la început, nu au fost doar case, ci au fost și gospodării, cu anexele respective, și instalații de tehnică populară, s-a încercat o refacere în mic a hărții României.

Și Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material acest muzeu, demersul profesorului Gusti și al Şcolii Sociologice. În 1936, s-au adus aici multe din monumentele pe care le descoperim și astăzi și în care trona, evident, centrul spiritual al comunității, biserica de la Dragomirești din Maramureș de la 1722.

În structura vernaculară a Muzeului Satului nu se află numai case sau gospodării, ci și construcții comunitare, instalații de tehnică populară, troițe, mori şi mori de vânt. Se află patru biserici, pentru că biserica a ocupat, dintotdeauna, în viața comunității locul central. Locaşul de cult al comunităţilor a dat nu doar starea de spirit, ci a fost şi factor de comuniune și coeziune. În preajma marilor sărbători creştine se desfăşoară tradiţii creştine populare specifice, rugi, sau târguri.

Care este povestea caselor din muzeu?

În interiorul oricărei case sau gospodării este o poveste de bucurie, unde au avut loc o naștere, o căsătorie. Sunt reflectate o ocupație, o stare socială de agricultor, de crescător de animale, de pescar, de vânător. Toate gospodăriile ilustrează starea socială a țăranilor pauperi, dar și a oamenilor mai înstăriți, cum este casa de la Grănicereasca, Bis­trița-Năsăud, sau casa de viticultori de la Curteni, din județul ­Vaslui. Prin expoziția sa, Muzeul Satului permite să se vadă evo­luția în timp a arhitecturii. Este o dinamică a vieții. Vedem case din lemn, ceea ce înseamnă că suntem mai ales în zona de munte, unde lemnul (pădurea) era în spatele fiecărui sat. Avem casele care sunt construite din nuiele împletite, din pământ sau chiar din cărămidă.

În povestea caselor, vedem parcă trecând ulițele satului. Intrând într-o casă, parcă o vezi cu ochii minții pe bunica stând în preajma sobei și povestind nepoților cum a fost viața de dinainte, parcă vezi femeia care frământa pâinea sau cosea și țesea, înfrumusețând casa. Parcă vezi pe gospodar care tocmai s-a întors de la munca câmpului sau din transhumanță și se bucură de aducerea belșugului în gospodărie. Toate sunt reflectate printr-un inventar bogat de obiecte, utile şi foarte frumoase. Dimitrie Gusti și-a dorit ca acest muzeu să nu fie doar frumos, ci să reflecte real viața oamenilor care au trăit la munte, la câmpie, la deal, la deltă, pentru a putea vedea că „omul sfinţeşte locul”. Este o pagină de istorie, de cultură și de civilizație.

Oportunitatea oferită de Muzeul Satului este aceea că într-un timp scurt reuşeşti să te reproiectezi în urmă cu sute de ani și să redescoperi autenticitatea satului românesc, prin arhitectură, organizarea interiorului, costume tradiționale, obiecte din industria casnică, fiecare în parte încărcate de duh. Să nu uităm colțul cu vatra și colțul icoanei. În orice casă, crucea era pe casă, la poartă, sau chiar în toate construcțiile care trebuiau să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Omul credincios, cu Dumnezeu în suflet și în minte, a știut să creeze obiecte și lucruri care au devenit stări de spirit. Românul are acest dar al frumosului, pornind de la icoană și până la ultimul obiect care oferă personalitate casei şi gospodăriei sale. La țăranul român, frumosul face parte din firesc. Omul era frumos, fiind un creștin adevărat, gândindu-se permanent că viața lui trebuie să și-o înfrumusețeze raportându-se la preceptele creştine.