Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Orice națiune care se respectă duce o politică de promovare a limbii”

„Orice națiune care se respectă duce o politică de promovare a limbii”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 09 Dec, 2018

S-a vorbit mult pe parcursul acestui an despre eforturile depuse pentru întregirea țării la 1 decembrie 1918. Uneori pasional, alteori foarte tehnic, dar de cele mai multe ori cu argumente de ordin istoric. Însă cu prea puține ocazii s-a rostit apăsat că, în 1919, la fixarea granițelor României au cântărit enorm argumentele de ordin lingvistic. Despre rolul Academiei Române în fundamentarea statului nou format, despre contribuția regalității la dezvoltarea culturii românești, dar mai ales despre munca lingviștilor și lexicografilor la lucrări de proiecție națională, cum au fost și rămân Dicționarul Academiei Române (Dicționarul Tezaur) și Atlasul lingvistic am discutat cu Gabriela Haja, cercetător științific și coordonator al Departamentului de lexicologie și lexicografie de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași, și cu prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel, cercetător științific în cadrul Departamentului de dialectologie şi sociolingvistică al aceluiași institut.

Când începe și sub ce auspicii relația dintre Academia Română și regalitate?

Gabriela Haja: Relația începe încă de la înființarea Academiei. Pentru că s-a întâmplat ca proclamarea lui Carol I să fie în 30 martie 1866 (n.r. - data la care a fost publicată Proclamația către popor, prin care Locotenența domnească recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu numele de Carol I), iar pe 1 aprilie 1866 s-a înființat Societatea Literară Academică. Practic, acela a fost actul de înființare al Academiei Române. Și, încă de la început, Casa Regală a fost protectoarea acestei instituții. Înființarea Academiei nu a fost doar un act cultural, ci și unul politic. Scopul instituției era să fundamenteze statul român nou format pe baze știin­țifice și să-l protejeze prin realizarea unei istorii a României, a unei gramatici normative, prin stabilirea ortografiei, prin redactarea dicționarului care, se spunea în mod repetat, avea să cuprindă toate cuvintele limbii române.

Stelian Dumistrăcel: Deci, un dicționar istoric și tezaur. Urma să cuprindă tot ce însemna devenirea noastră, cultura materială, spiritualitatea românească, după modelele celor din străinătate. Scriitorul francez C.F. Volney spunea că „cea dintâi carte a unei naţiuni este dicţionarul limbii sale”. Un dicționar de tipul acesta nu este un act științific oarecare, este un act politic, o manifestare a atașamentului pentru un concept, conceptul de națiune. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Academia a dat un stipendium unui lingvist german, Gustav Weigand, să vadă cum se prezintă teritoriul de limbă română. Atlasul realizat de el, despre teritoriul lingvistic al daco-românei s-a publicat în 1909. Pe baza hărții realizate de el în 1909, s-au trasat hotarele României Mari, după încheierea Primului Război Mondial. Istoricii îl citează pe Emmanuel de Martonne, geograf, membru de onoare al Academiei Române, care a sprijinit ideea hotarelor acestora, dar materialul documentar era de la Weigand, din 1909. Și au mai fost și alte argumente culturale în favoarea fixării acestor granițe. Se vorbea, atunci, de principiul naționalităților, al lui Woodrow Wilson. Și ni se punea întrebarea: „Pe ce criteriu consi­derați voi că puteți constitui un stat național? Aveți un trecut, aveți o istorie sau aveți o am­biție?” Și delegația română a dus trei documente foarte importante: această hartă a lui Weigand, care însemna limba comună și care era opera unui lingvist german, deci nu puteam fi acuzați de subiectivitate, colecția revistei „Convorbiri Literare”, care oglindea cultura și literatura din toate provinciile românești, și colecția în 10 volume Proverbele românilor. Au fost foarte convingătoare aceste documente pentru ideea de limbă comună, de cultură materială și de cultură spirituală – toți gândesc și vorbesc la fel. Deci, iată implicarea Academiei Române în acte de mare responsabilitate culturală și istorică.

Ce a însemnat patronajul regalității pentru știința și cultura română?

Stelian Dumistrăcel: A fost pentru toată lumea semnul modernizării țării. În 1875 s-a înființat Societatea Română Regală de Geografie, după modelul englezesc, sub semnul, patronajul și sprijinul Casei Regale. Așa a apărut Marele dicționar geografic al României. Un dicționar uriaș, în patru volume, pentru toate numele de localități din România. Deci, dicționarele, atlasele ling­vistice, toate au fost puse sub patronajul Casei Regale, încă de la început. Sau Revista Fundațiilor Regale, apărută în 1934. Publicau cei mai buni oameni de litere și de artă, de la Brătescu-Voinești, Goga, Blaga, până la Petru Comarnescu, cu responsabilitate asupra conținutului și orientării. Fundațiile Regale, de asemenea, au sprijinit operele de mare însemnătate. Iată ce spune Sextil Pușcariu în prefața Atlasului lingvistic român I, vol. I, din 1938: „Prin întregirea României după marele război, limba noastră trecea printr-una din cele mai mari prefaceri din cursul întregii sale dezvoltări. Limba din Țara Veche și mai ales limba Capitalei pătrundea triumfătoare în provinciile nouă; ici și colo se petrecea și fenomenul invers: intrau în limbă cuvinte și expresii din Ardeal. Procesul acesta deo­sebit de interesant din punct de vedere lingvistic trebuia surprins în toiul desfășurării; în afară de aceea, limba trebuia fixată pe hărți îna­inte de a-și pierde cele mai interesante din provincialismele sale”. Asta făcea Atlasul lingvistic, arăta unitatea limbii. Nu se mai spune șogor, ci se spune cumnat; nu se mai spune văr dulce, ci se spune văr drept.

Dicționarul Tezaur, o muncă sisifică a lingviștilor români

Una dintre cele mai importante contribuții ale regelui Carol I la proiectul cultural al viitoarei națiuni a fost propunerea făcută Academiei de a întocmi Dicționarul Tezaur. Cum a fost pusă în practică această propunere?

Gabriela Haja: Au fost mai multe încercări de alcătuire a dicționarului. Prima a aparținut unor specialiști latiniști, August Treboniu Laurian și Ioan C. Massim. Ei au reușit, în câțiva ani, să ducă la bun sfârșit primul dicționar al Academiei – Dicțio­narul limbei române, în două volume. Primul volum cuprindea cuvintele moștenite din latină, scopul era să demonstreze „fără rest” latinitatea limbii române, și al doilea volum, cuvinte de alte origini și cuvinte cu etimologie „înduioasă/îndoioasă”, cum spuneau ei. Acest dicționar este o operă în felul său, însă i s-a reproșat excesiva politică lingvistică de latinizare a limbii române. Așa că a fost respins de către comisia Academiei. Dar are niște merite speciale, anume că autorii au gândit pentru prima oară să folosească etimologia multiplă, spre exemplu.

Stelian Dumistrăcel: A fost respins, dar figurează în bibliografia Dicționarului Academiei și este folosit tot timpul. Un ling­vist belgian, mai târziu, a spus că „româna este un paradis al împrumuturilor”. Ei, latiniștii, văzuseră deja că limba română are cuvinte de diferite origini, ceea ce se cheamă etimologie multiplă. Spre exemplu, figura în dicționarul lor cuvântul pistolar, care nu exista nicăieri. Dar ei au spus că un agent care poartă pistol este pistolar, cum de la plug derivă cuvântul plugar.

Cine a continuat munca începută de latiniști?

Gabriela Haja: Bogdan Petriceicu Hasdeu. Și el, cu mintea lui enciclopedică și cu forța lui de gândire, s-a apucat de unul singur. A tratat monografic fiecare intrare, cu citate foarte largi, cu comentarii de mentalitate, de istoria culturii, de istorie. În 1884 s-a decis, iar în 1897 avea două volume care cuprindeau litera A și începutul literei B, până la cuvântul bărbat. Încât și-au dat seama cu toții, inclusiv autorul, că în acest ritm nu se va încheia niciodată lucrarea. Așa că imediat după aceea a fost invitat profesorul ieșean Alexandru Phili­ppide să încerce să facă Dicțio­narul. El a alcătuit o echipă, a făcut programul de redactare, a inițiat lucrul pe bază de corpus, adică pe baza unei colecții de texte. Și avea în vedere întâi și întâi textele vechi bisericești, textele cronicarilor, documentele, limba literaturii populare, pe lângă limba literaturii. De asemenea, avea în vedere și manualele, și actele juridice, dar și toate dicționarele referitoare la limba română, inclusiv cele bilingve apărute până atunci; deci, toate registrele stilistice. În cinci ani a renunțat la proiect, deși ar fi putut să-l ducă până la capăt. Pentru că a reușit să facă o treime de dicționar în trei ani. Primii doi ani au fost de documentare, de fișare. Ambiția lui era să termine întâi redactarea integrală a Dicțio­narului și apoi să înceapă publicarea. Asta a fost, de fapt, problema care a declanșat criza. Erau presiuni inclusiv din partea Casei Regale, care, din 1884, dădea 6.000 de lei din aur pentru realizarea Dicționarului.

Stelian Dumistrăcel: Ca în orice societate se cerea produsul - publicarea Dicționarului. Dar, revenind la Hasdeu, ca să dau un singur exemplu, cuvântul ban ocupă vreo 12 pagini. Vorbește despre fiecare împrejurare a folosirii cuvântului. Era un enciclopedist și trata lucrurile într-o manieră antropologică. S-au publicat aceste încercări ale lui și sunt niște pagini fermecătoare. De pildă, în cazul numelui Toma Alimoș, Hasdeu este primul care a spus că acest Toma este al lui moș. El a rezolvat această problemă.

„Lucrul la un dicționar nu se încheie niciodată, câtă vreme trăiește o limbă”

Ce etape au urmat apoi în realizarea Dicționarului Tezaur?

Gabriela Haja: Philippide a predat Academiei fișierul în care adunase vreo 5.000 de fișe. La sfârșitul anului 1905, responsabilitatea lucrării i-a fost încre­dințată lui Sextil Pușcariu. Și el a avut o seamă de colaboratori, specialiști clujeni, și a rămas coordonatorul Dicționarului până la moarte. A reușit să publice cam jumătate din Dicționar, de la litera A până la cuvântul lojniță.

Stelian Dumistrăcel: Universitatea Daciei Superioare, așa cum se numea la început, s-a înființat, la Cluj, deloc întâmplător, imediat după Unire, în noiembrie 1919. Pușcariu a fost primul rector și a creat Muzeul Limbii Române, pentru Dicționarul Tezaur și pentru Atlasul lingvistic. A lucrat cu una dintre cele mai bune echipe care s-au putut imagina; toți erau mari specialiști în filologie română. Am comparat articole din Dicționarul Tezaur și pot spune că Pușcariu a preluat modelul dicționarului german Deutsches Wörterbuch, al Fraților Grimm. O echipă aparte a lucrat pentru Atlas. Sever Pop și Emil Petrovici au făcut anchete sistematice pentru cunoașterea graiurilor din toate provinciile românești. Și au publicat aceste lucrări excepționale pentru istoria limbii române, finanțate de Academie pentru știința și cultura națională. După Pușcariu a fost un moment de răscruce, în anii 1949-1950, când s-a încercat să se facă un dicționar pentru muncitori, unul pentru graiurile ­populare. S-a revenit, în 1958, la vechiul program al Dicțio­narului Academiei Române, din care fuseseră în proiectul anterior, comunist, scoși mitropoliții, cronicarii, boierii. Comuniștii doreau numai o limbă contemporană, pe care o folosesc oamenii zi de zi, din care să fie scoși toți cei care reprezentau cultura românească.

În prezent, în ce etapă se află Dicționarul?

Gabriela Haja: În 2010 a fost lansată ultima parte, adică s-a încheiat prima ediție a Dicționa­rului Tezaur. Și, din 2010, ne-am gândit că, fiind atât de neunitară prima ediție, redactată vreme de un secol, trebuie să actualizăm volumele din seria veche (prima parte a alfabetului). Însă, între timp, se conturează tot mai mult trecerea la o a doua ediție, realizată cu alte mijloace și redactată în format electronic, ca bază de date, ceea ce este un pas foarte mare în maniera de lucru. În prezent, de exemplu, ieșenii lucrează la documentarea pentru litera C, care este cea mai bogată lexical în limba română, adică sunt cel puțin 23.000 de intrări. La București se vor redacta din nou literele A și B, iar la Cluj literele de la F la J. Un dicționar se construiește greu. Dicționarul Fraților Grimm a fost făcut în 98 de ani. Realizarea fiecărei ediții a Dicționa­rului Academiei Franceze a durat decenii. Ei au ajuns acum la ediția a IX-a, începută în 1986, și încă mai lucrează. Lucrul la un dicționar nu se încheie niciodată, câtă vreme trăiește o limbă.

Această a doua ediție va fi accesibilă publicului larg?

Gabriela Haja: Negreșit. Este o situație de fapt că Dicțio­narul Academiei Române nu este accesibil online. Noi lucrăm, din 2003, la digitizarea lui. Am ajuns la o primă formă în 2010.

Stelian Dumistrăcel: Dar dicționarele nu pot fi accesibile tuturor. Sunt pentru diferite publicuri. Nu poți să pui la dispoziția publicului, în format tipărit, Dicționarul Academiei sub nici o formă. E vorba de rafturi întregi. Cum să consulți așa ceva? Dicționarul Academiei Române este pentru specialiști.

„Academia a fost înființată pentru toți românii”

Azi, la 100 de ani distanță de momentul întregitor al națiunii, putem spune că atât Dicționarul Tezaur, cât și Atlasele lingvistice au fost lucrări de proiecție națio­nală. De ce se aud atât de rar, acum, în Anul Centenar, aceste explicații de ordin lingvistic?

Stelian Dumistrăcel: Actualul președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, este printre puținii care au vorbit întotdeauna despre aceste lucruri. A fost, deci, o proiecție națională a marilor lucrări de responsabilitate națională. Noi, cercetătorii, suntem for­mați profesional, nu politic, și nu putem susține altceva decât ceea ce este adevărat. Nu e vorba de a aranja lucrurile, ci de a te supune realității, dar și de a le susține, de a avea puterea să le susții. Și asta facem și noi, cei de la Dialectologie, care ne preocupăm de graiurile populare și facem Atlasul lingvistic, ajuns la volumul al IV-lea, și mai ales colegii noștri, care se ocupă de dicționare. Noi elaborăm lucrări în colectiv, lucrări de importanță națională. De ce? Pentru că nu se știe niciodată. De ce a făcut Weigand anchetele? Au ajutat foarte mult. De ce a făcut Pușcariu Dicționarul și Atlasele? Asta-i zestrea poporului român. La început, Academia a făcut un pic de politică lingvistică latinistă. Dar de la Philippide n-a mai existat așa ceva. Însă una este politica lingvistică și altceva este poliția lingvistică. Orice națiune care se respectă duce o politică de promovare a limbii.

Gabriela Haja: Și vicepre­ședintele Bogdan Simionescu descrie mereu maniera în care au fost aleși membrii Socie­tății Academice, și apoi membrii Academiei Române, din toate provinciile româ­nești: și din Basarabia, și din Bucovina, și din Maramureș, și din Banat și din sudul Dunării. Și asta înainte de a se trasa granițele geopolitice, administrative. Poate că uneori felul în care sunt spuse aceste adevăruri deranjează. Numai că faptele sunt astea: Academia a fost înființată pentru toți românii, scopul ei era să proiecteze la nivel național valorile fundamentale - limbă, istorie, cultură, în genere, și știință, în timp. Cele două opere – Atlasul Ling­vistic și Dicționarul Tezaur sunt foarte strâns legate una de cealaltă. Și au rămas până în prezent în planul de cercetare fundamental al Academiei Române. Și, da, Academia a continuat să facă, în favoarea limbii și culturii române, politică lingvistică. Dar este obligatoriu să facă asta. Și ar trebui să aibă un cuvânt de spus în realizarea programelor școlare și a conținutului manualelor. Ceea ce se întâmplă în ­curricula școlară din ultimii ani este foarte grav. La liceele pedagogice nu se mai studiază gramatica limbii române. Or, la sfârșitul ciclului primar, elevul trebuie să scrie corect românește. De curând s-a propus și mă tem că se vor și impune testele grilă la limba română. Toate astea sunt rezultatele unei lipse de strategie și de gândire înțeleaptă.