Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Pentru români, satul natal reprezintă un Betleem personal”

„Pentru români, satul natal reprezintă un Betleem personal”

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a împlinit luni, 22 iulie 2019, vârsta de 68 de ani. Cu această ocazie, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, a vorbit în cadrul unui interviu difuzat de Radio TRINITAS, realizat de părintele Teodor Gradinaciuc, consilier patriarhal, despre legăturile de suflet și grija pe care Preafericirea Sa o are față de satul său natal, Dobrești, comuna Bara, județul Timiș. Acest interviu, prezentat în „Ziarul Lumina”, punctează lucrarea constantă a Patriarhului României față de lumea satului românesc, influența pe care satul şi valorile perene ale acestuia au avut-o asupra formării Preafericirii Sale, și ne arată de ce anul 2019 a fost dedicat în Patriarhia Română satului românesc, în mod concret, preoților, primarilor, învățătorilor și locuitorilor harnici de la sate.

Aș vrea să ne întoarcem în timp, în urmă cu 68 de ani, când din localitatea Do­brești pornea la drumul vieții Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. V-aș ruga să ne spuneți care credeți că sunt trăsăturile principale ale unei vieți de om care, iată, dintr-un sat până atunci neștiut, ca unul dintre miile de sate ale României, a ajuns să îndeplinească cea mai înaltă funcție de slujire în Biserica noastră.

Pentru fiecare persoană satul în care s-a născut reprezintă un Betleem sfânt, un Betleem personal, un reper care îl însoțește toată viața. Sâmbătă l-am sărbătorit pe Sfântul și Slăvitul Proroc Ilie. El este cunoscut și după numele cetății în care s-a născut, Tesva, de unde și numele de Ilie Tesviteanul. Mântuitorul Însuși, deși este Dumnezeu necuprins, dincolo de timp şi spațiu, totuși, ca Fiul al Omului a purtat numele satului în care a crescut, Nazaret. Şi concetăţenii Lui Îl cunoșteau după numele satului acesta. El însuşi Se recunoaşte astfel în grădina de dincolo de pârâul Cedrilor când, întrebând ostaşii şi slujitorii arhiereilor, care au venit înarmaţi, împreună cu Iuda vânzătorul, „Pe cine căutaţi?”, la răspunsul acestora „Pe Iisus Nazarineanul”, Mântuitorul Hristos repetat le-a răspuns: „Eu sunt! V-am spus că Eu sunt” (Ioan 18, 3-7). Mai mult decât atât, Mântuitorul poartă numele satului Său în eternitate. Ştim că pe crucea Răstignirii, dar şi a Învierii Sale stă scris „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor” şi ne amintim faptul că în dimineaţa Învierii, femeile purtătoare de mir au fost întrebate de doi îngeri - fiinţe spirituale nemuritoare - „Pe Cine căutaţi? Pe Iisus Nazarineanul? Nu este aici, ci a înviat precum a zis mai înainte”. Deci, suntem legați pentru totdeauna de spațiul în care ne-am născut, ne-am format și am crescut.

Din punct de vedere biologic, s-a demonstrat științific că există o legătură foarte strânsă între zona în care o persoană s-a plămădit, s-a format, a crescut și persoana respectivă. Într-adevăr, acum 68 de ani, Dobreștiul era un sat, deși modest, totuşi era prosper, având 127 de familii în vremurile cele mai bune, iar în perioada industrializării din perioada comunistă, ca foarte multe alte sate ale ţării, s-a depopulat. Acum zece ani mai avea aproximativ 15-16 familii. Însă faptul că Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, arătând toată recunoștința și grija sa părintească pentru locurile natale, a restaurat biserica satului și a fondat în anii 2002-2003, pe pământurile familiei, mănăstirea închinată Sfântului Slăvit Proroc Ilie, al cărui nume l-a primit la Botez, Sfintei Cuvioase Parascheva, sub a cărei ocrotire a crescut, întrucât biserica satului a avut dintotdeauna acest hram, și Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, care mai târziu i-a fost model, de ctitor şi apărător al credinţei, a însemnat pentru satul Dobreşti începutul unei noi perioade de speranţă şi înnoire.

Preafericitul Părinte Daniel, ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, vreme de aproape 18 ani, a lucrat cu atâta spor în ogorul Domnului și datorită protecției și mijlocirilor Sfintei Cuvioase Parascheva și, de asemenea, sub protecția Sfântului Ștefan cel Mare, întrucât acest voievod, ctitor de locașuri sfinte, a fost un model pentru Patriarhul României, care din grija pentru satul românesc a inițiat la Iași, și a continuat și aici, în Muntenia, un program numit „Nici un sat fără biserică”. În felul acesta, peste 300 de biserici rurale sunt legate de numele Patriarhului Daniel. Această inițiativă a urmărit ca în fiecare sat să existe o biserică și o casă parohială, plecând de la concluzia evidentă, subliniată în mod repetat de Patriarhul României, că acolo unde nu este un preot, sau preotul nu locuiește permanent în sat, există mult mai multe probleme sociale, mai puțină întrajutorare între oameni, mai puțină evlavie, mai puțin respect, mai multă deznădejde, mai multe divorţuri.

După înființarea mănăstirii din Dobrești, situația satului s-a schimbat. A început iarăși un proces de prosperitate, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie acolo unde a fost ridicată o mănăstire. Satele din jurul mănăstirilor au prosperat și economic, și cultural, şi educațional, pentru că mănăstirile au fost întotdeauna un factor de progres social și au provocat locuitorii satelor din jur la o dezvoltare a gospodăriilor după modelul gospodăriilor acestor mănăstiri, care au reprezentat o locomotivă pentru credincioşii din jur şi pentru pelerini.

 S-au îmbunătățit drumurile, care au fost asfaltate, și lucrul acesta a determinat pe mulți oameni care s-au născut în Dobrești și care nu mai ţineau legătura cu satul de multă vreme să-și repare casele părintești, transformându-le în case de vacanță. Alte familii, chiar de tineri, s-au restabilit definitiv aici și lucrul acesta se datorează exclusiv inițiativei Părintelui Patriarh de a arăta recunoștință locului căruia îi datorează formarea spirituală şi intelectuală din anii de copilărie, cunoscând faptul că satul a fost întotdeauna păstrătorul valorilor fundamentale ale civilizației creștine: omenia, întrajutorarea, solidaritatea, compasiunea, bucuria, atât în momentele de fericire, cât și în cele de încercare. Această recunoștință s-a manifestat prin repararea, odată cu întemeierea mănăstirii, a „casei învățătorului” în care a și locuit în copilărie Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, tatăl său fiind învățătorul satului Dobrești. A restaurat și școala în care a urmat primele patru clase primare. De această casă, pe care am avut ocazia să o vizitez, este legată formarea duhovnicească a Preafericirii Sale, întrucât pe fereastra camerei în care locuia copilul Dan Ilie se vedea crucea de pe turla Bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Dobrești. Lucrul acesta a însemnat foarte mult, știind că, după ce te pregătești pentru școală, dormi sub ocrotirea Sfintei Cruci, a crucii de pe turla bisericii în care ai fost botezat.

Cineva care a vizitat Do­breștiul observa la un moment dat că locuința în care a locuit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în anii copilăriei era cumva providențial așezată la jumătatea distanței dintre biserică și școala satului.

De aici și preocuparea Preafericitului pentru o pregătire teologică personală de excepție, iar mai târziu, când a devenit Arhipăstor al Bisericii, grija pentru promovarea unui învățământ de calitate, atât cel teologic, cât și cel profan, sprijinind multe inițiative legate de formarea tinerelor generații. Mă refer, de pildă, la insistențele Preafericirii Sale de reintroducere a religiei ca disciplină obligatorie în învățământul de stat, iar mai târziu la aceste proiecte naționale de mare succes, „Hristos împăr­tășit copiilor” și „Alege școala!”, care sunt în desfășurare de mai bine de 12 ani și care au implicat deja câteva sute de mii de copii şi tineri din țara noastră, având ca prim scop evitarea abandonului școlar, dar și o formare completă și complexă a tinerilor prin organizarea de concursuri, de pelerinaje, de tabere școlare etc. Proiectele au angajat un număr impresionant de tineri cu rezultate la fel de impresionante. De asemenea, prin această vecinătate a şcolii şi bisericii încă din primii ani de viaţă se explică grija și atracția pe care a simțit-o de copil pentru Biserică, pentru slujirea Bisericii. Toți foștii colegi, cei din Dobrești, cei de la Lugoj, de la Liceul „Coriolan Brediceanu”, mai târziu colegii teologi, mărturisesc faptul că preocuparea aproape permanentă a tânărului Dan Ilie Ciobotea o constituiau lectura, pregătirea temeinică a lecțiilor, cântarea la strană, pregătirea bisericii pentru slujbă prin aprinderea candelelor şi lumânărilor, pregătirea cădelniţei, iar odată cu adolescenţa, învăţarea limbilor străine, dar și rugăciunea și citirea textelor sacre. Încă din tinerețe a avut şansa de a se bucura de profesori cu o solidă pregătire profesională. Citea texte ale Părinților Bisericii în latină sau în franceză, lucru care a contat foarte mult pentru formarea sa ulterioară ca teolog profund și ca mare păstor al Bisericii.

Preasfinția Voastră, în via­ța noastră mai toți suntem călători și ne-am strămutat măcar o dată dintr-un loc în altul. Când cineva părăsește localitatea natală și pleacă dintr-un loc în altul, ce lasă în urmă și ce ia cu el?

Încercând să oferi un răspuns unei astfel de întrebări ești pus în fața unor situații total diferite. Generația Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca și generația mea, a fost una care avea în mod clar definită noțiunea de casă părintească, de localitate natală. Era o societate stabilă. Oamenii locuiau generații după generații în același spațiu. Rareori, prin căsătorie plecau în alte locuri. Sigur, modernitatea a venit cu această strămutare a familiilor, a unora dintre membrii familiilor, iar socialismul cu colectivizarea agriculturii, cu industrializarea masivă, a creat un haos social de neînchipuit. Dacă întrebăm oameni care au copilărit în anii 1970-1980, vom constata că nu au această noțiune de casă părintească. Au locuit cu părinții fie într-un oraș minier, mai apoi în unul industrial sau unde au fost trimiși de către autoritățile comuniste, fie unde au găsit un loc în care puteau să-și câștige o exis­tență mai îndestulătoare.

Dar lucrul acesta, din punct de vedere afectiv, al statorniciei, faţă de un loc şi faţă de o comunitate, al raportării la valorile fundamentale ale umanității, a provocat schimbări care au afectat mult echilibrul sufletesc al oamenilor. De aceea, un om care a fost statornic legat de satul său, când pleacă de acolo ia cu sine şi valorile acelui sat. Adeseori, îl ascultăm cu încântare pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel recitând tot felul de texte populare în versuri din satul natal și din zona în care a trăit: colinde, pricesne, balade, până şi textele unor descântece care, sigur, deşi nu sunt acceptate şi promovate de Biserică, aveau totuşi o anumită rezonanță, cel puțin potrivit textului, creștină.

Acestor lucruri li se adaugă calitatea oamenilor între care ai trăit în copilărie, oameni foarte atenți la detalii, mai mult decât oamenii şcoliţi ai societății de astăzi. Când un copil plângea, când un copil era preocupat, stresat de o anumită problemă, oamenii de la țară aveau timpul şi răbdarea să se oprească, să-l întrebe, să-i spună un cuvânt de încurajare, să-l îndrume în situații diverse. Exista o solidaritate a satului, care din păcate nici la sat nu a mai supraviețuit în aceeași măsură. Satul a fost definitoriu pentru formarea tuturor marilor personalități ale națiunii române: cărturari, scriitori, compozitori, oameni politici, avocați, oameni de stat, generali și ofițeri. Toți oamenii aceștia au preluat câte ceva din lumea satului, pentru că majoritatea erau originari de la sat. Până nu demult, potrivit unor statistici făcute la Academia Română, majoritatea membrilor Academiei Române erau originari din mediul rural. Peste tot, dacă luăm orice dicționar al perso­na­li­tăților din România, general sau pe judeţe, vom vedea că majoritatea este născută şi formată în lumea statornică şi modestă a satului românesc. Este lesne de înţeles că între opera unui mare scriitor născut la țară și a unuia născut la oraș există o mare diferență în ceea ce privește tematica, abordarea, zbuciumul sufletesc. Opera celui dintâi e plină de bucuria, farmecul şi frumuseţea naturii satului, a celui de-al doilea de zgomotul oraşului, de atmosfera de plumb a zonelor industriale, de scârţâitul roţilor de tramvai şi a macazurilor. Toată această capacitate a Patriarhului României de a fi Arhipăstorul Bisericii Ortodoxe Române răspunzând tuturor obligațiilor care decurg din această demnitate supremă în Biserica noastră și până la capacitatea dânsului de a se apropia de problemele cele mai subtile ale vieții oamenilor simpli se datorează tocmai formării lui în lumea satului românesc.

Preasfinția Voastră, ați amintit ceva mai devreme de faptul că în lumea satului tinerii erau ocrotiți, îndrumați și protejați în drumul lor pe care apucau să pornească. Care credeți că este mesajul pe care acest parcurs al vieții Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de la tânărul din Dobrești până la Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, îl dă pentru tinerii de astăzi?

În primul rând, este un mesaj de curaj, de îndrăzneală, de perseverenţă şi statornicie. Din păcate, pentru că vorbim de două lumi diferite: lumea în care s-a format Patriarhul şi generaţia sa şi lumea de astăzi a tinerilor. Tinerii din lumea satului de astăzi trăiesc o dramă și parcă toate împrejurările le sunt împotrivă. Generațiile din anii 1950, 1960, 1970 se bucurau de colective de profesori cu o pregătire temeinică, profesori care erau formați de intelectuali educați la rândul lor în perioada interbelică. Idealul profesional de a fi dascăl, de a fi îndrumător al tinerei generații se confunda cu idealul de viață al unui cadru didactic. Profesorii, învățătorii nu aveau altă preocupare. Familia, bunăstarea lor economică erau în majoritatea cazurilor un lucru secundar. Cel dintâi deziderat era acela de a-și împlini misiunea de dascăl, de profesor. De aceea, noi în Biserică vorbim de multe ori de slujirea Altarului și de slujirea catedrei. Dintr-o anumită perspectivă, amândouă sunt la fel de sacre pentru că ambele se referă la formarea duhovnicească, la progresul spiritual, sufletesc, al oamenilor, indiferent de vârstă. Astăzi, la țară, școlile trec printr-o criză extraordinară. Sunt școli comasate, clase comasate, în care elevi de vârste diferite fac orele în același spațiu, profesori suplinitori, profesori navetiști, profesori care predau discipline cu totul diferite de pregătirea lor.

Lumea tinerilor din satul românesc din vremea copilăriei şi tinereţii Preafericitului era cu totul alta. Era hora satului, erau serbările școlare, se organizau festivi­tăți cu caracter cultural, patriotic, popular, care aveau o eficiență extraordinară în formarea unei conștiințe complexe a tânărului. Astăzi, aceste lucruri au dispărut. Oamenii stau pe internet, pe Facebook, pe telefon, sunt izolați unul de altul, chiar dacă stau alături, nu se mai formează în această atmosferă de frățietate, prietenie şi comuniune. Și noțiunea de gene­rație aproape că dispare. Sunt oameni care stau patru ani într-un liceu, termină studiile și nu își cunosc colegii pe nume pentru că nu au stat de vorbă unii cu alţii, nu au călătorit împreună, nu au fost la horă sau la biserică împreună, ci au stat în universul lor egoist, izolați din pricina tehnologiei care îi înrobește într-o manieră foarte păguboasă din punct de vedere sufletesc și nu numai.

De aceea, pilda vieții Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca a multor altor personalități din țara noastră formate în lumea modestă, în lumea simplă și săracă a satului, este un motiv de încurajare pentru tinerii de la țară, cărora li se pare că orizontul se termină chiar lângă gardul casei lor. Prin muncă, prin studiu, prin perseve­rență, prin permanentă raportare la un ideal, pot să-și depășească aceste condiții și să devină perso­nalități la fel de luminoase și de folositoare Bisericii şi națiunii, așa cum este Preafericitul nostru Părinte ­Patriarh Daniel.

Dorim din toată inima Părintelui nostru Patriarh Daniel viață îndelungată și aceeași râvnă pentru slujirea Bisericii și a poporului și îi suntem recunoscători pentru faptul că a dedicat acest an satului românesc, preoților, învățătorilor și primarilor gospodari, bogăţiilor spirituale perene ale acestuia și pentru toate programele şi proiectele dedicate promovării şi emancipării lumii satului românesc contemporan.