Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Prin definiţie arta este un teritoriu laic al sacrului“

„Prin definiţie arta este un teritoriu laic al sacrului“

Un articol de: George Aniculoaie - 06 Apr, 2009

„Cultura este un domeniu sacru al spiritului. Arta este de mare demnitate. Marea artă autentică nu poate să fie imorală. Astăzi, moralitatea artei o împinge la o tendinţă vicioasă. Arta autentică este bună prin definiţie, frumosul nu e rău, implică binele. Este o coincidenţă a valorilor: adevărul, binele şi frumosul, ele nu sunt în ostilitate, sunt feţe ale adevărului. Frumosul este aceeaşi faţă a adevărului. Marile valori nu sunt ostile, ci diferite, şi pe fond sunt unite.“ „Dumnezeu, în Sfânta Liturghie, vorbeşte personal cu fiecare. Dar eu pot să fiu acolo şi să nu vorbesc, să nu răspund. Dumnezeu stă la uşă şi bate, în permanenţă. E tulburător când spune: «Iată, eu stau la uşă şi bat», deci asta înseamnă că în permanenţă Dumnezeu aşteaptă să-I deschidem uşa.“ Un interviu cu Octavian Barbosa, critic de artă şi scriitor.

V-a atras dintotdeauna tema religiozităţii în artă. Ce spune criticul Octavian Barbosa despre împletirea dintre artă, religiozitate şi credinţa artistului în actul artistic?

Credinţa în Dumnezeu e un garant al credinţei în sine, al vocaţiei. Adică dacă crezi în Dumnezeu ai deja garantul identităţii tale; cine nu crede în Dumnezeu nu crede nici în sine. E falsă credinţa în sine, e o iluzie, îngâmfare, e în afara credinţei. Iar cultura contemporană trece prin faza aceasta de încântare de sine şi în acelaşi timp de autodemitere. Lumea se plânge că se citeşte mai puţin, dar din ce şi cum se scrie în aşa numita avangardă mai deştept este publicul care n-o receptează. Atunci când propagi mereu că totul e la îndemână, te îndepărtezi de sens.

Omenirea a ajuns într-un stadiu care presupune ori mântuirea supremă, ori un salt ontologic foarte mare. Dezvoltarea tehnologică, mai ales cibernetică, nu înseamnă să imiţi la calculator realizarea pictorului din pensulă. Sunt alte planuri. Tehnologia avansată eliberează omul de blestemul muncii fizice, cea care îi dă nişte încercări extraordinare spiritului. Oricum, munca fizică este extenuantă, omul este făcut pentru contemplaţie, meditaţie, iar munca fizică îl împiedică, este povara cunoaşterii.

E adevărat că prin internet găseşti informaţia repede, dar afli numai cunoştinţe, pasiunea şi dificultăţile pe care le întâlneşti atunci când citeşti o carte; efortul cunoaşterii este foarte mare, decât atunci când primeşti totul gata. Tot efortul pe care îl faci parcurgând bibliografia este un parcurs al spiritualităţii, al inteligenţei, care este foarte interesant, miraculos, pas cu pas, decât să primeşti doar concluzia. Aici e încercarea pe care o are spiritul. Debarasându-se de efortul fizic, el trebuie să mediteze, adică să adâncească lucrul bun, să ajungă într-un stadiu superior al rugăciunii, ori intră într-un alt sclavaj, al mediatizării, gură-cască la televizor.

„Singurătatea adevărată umană este comunitară“

De ce mass-media, care are un rol bun în sine, totuşi este considerată mai mult un duşman al artei?

Tendinţele de mediatizare acreditează ideea că aceasta ar fi tendinţa generală, mijloacele de comunicare sunt mai la îndemâna omului lipsit de educaţie, care cade mai repede în capcana satisfacţiilor uşoare, ridiculizând meditaţia, tăcerea, singurătatea, ca să triumfe gregaritatea. Or gregaritatea este un stadiu inferior al fiinţei, nu numai de prostie, degradează fiinţa neajutorată. Or, în epoca modernă, datorită civilizaţiei şi culturii, se prezervă singurătatea spirituală, creatoare, meditativă, nu mai e frică omului să fie singur, se poate dispensa. Singurătatea adevărată umană este comunitară. În mănăstiri sunt comunităţi de singuratici, fiecare cu individualitatea lui, cu meditaţiile lui; or în iubire, în comunicarea cu Dumnezeu, suntem singuri.

Oamenii s-au îndepărtat de artă pentru că n-au fost niciodată aproape de ea, nu au simţit nevoia, iar mijloacele de comunicare în masă peturbă. Prostul gust este mult mai agresiv şi acaparează în întregime ecranul, pentru că este mai general, nu presupune un rafinament interior, o viaţă interioară.

Să revenim la religiozitatea artei...

Eu cred că arta este teritoriul laic al sacrului. Nu orice fel de artă, doar adevărata artă. Prin definiţie, arta este un teritoriu laic al sacrului. Aceasta nu înseamnă că nu are răspundere, că nu poate face orice. Cultura este un domeniu sacru al spiritului. Arta este de mare demnitate. Marea artă autentică nu poate să fie imorală. Astăzi, moralitatea artei o împinge la o tendinţă vicioasă. Arta autentică este bună prin definiţie, frumosul nu e rău, implică binele. Este o coincidenţă a valorilor: adevărul, binele şi frumosul, ele nu sunt în ostilitate, sunt feţe ale adevărului. Frumosul este aceeaşi faţă a adevărului. Marile valori nu sunt ostile, ci diferite, şi pe fond sunt unite.

Există un adevăr al marii arte, nu e falsă. Cea falsă nu este realizată artistic, din cauza aceasta toate curentele mincinoase în artă au pledat şi au stat împotriva ordinii raţionale a lucrurilor. Dadaismul şi marile curente susţin destrăbălarea conceptuală. Libertatea pentru ei este destrăbălare, dar libertatea are rigorile ei implicite, nu este anarhie. Există o rigoare a adevărului, o consecvenţă. Pornografia este în afara artei, dar se dă drept artă. Adam era gol şi nu se ruşina. Dar după cum e tratat nudul în cultura modernă nu mai reprezintă consecvenţa cu sine a fiinţei umane, este ceea ce se cheamă destrăbălare, lipsă de rigoare.

„Dumnezeu, în Sfânta Liturghie, vorbeşte personal cu fiecare“

S-a vehiculat printre criticii de artă ideea că Sfânta Liturghie este doar un spectacol, dumneavoastră ce părere aveţi?

Nu sunt de acord. Dacă intrăm în manifestarea exterioară, reluând modul în care monahii, singuraticii îşi manifestă în exterior extazul interior, rugăciunea, şi noi, imitându-i pe aceştia, inducem, declanşăm invers, plecând de la manifestarea lui exterioară, starea interioară la care au ajuns ei. Toate lucrurile, în special muzica care se cântă la Liturghie, induc, pentru cel care nu are starea la care a putut să ajungă în solitudine, şansa de a o retrăi fiecare la nivelul lui. Pentru cel de afară pare spectacol, dar pentru cel care a intrat în joc este trăire autentică. Iar arta modernă nu e de vină. Este un simptom. Aceasta este problema omului de cultură. Îl accepţi şi spui că este şi necesar, nu numai inerent.

Noi, laicii, nu subliniem destul taina care e statuată în creştinism. Dumnezeu, în Sfânta Liturghie, vorbeşte personal cu fiecare. Personal, în adevărata comunicare, vorbeşte cu fiecare, cu toţi odată şi deodată cu fiecare. Dar eu pot să fiu acolo şi să nu vorbesc, să nu răspund. Dumnezeu stă la uşă şi bate, în permanenţă. Uneori mă gândesc că spunem în rugăciune „Doamne, întoarce-Ţi faţa către noi“; Dumnezeu se uită la noi, noi nu ne uităm la El, nu-I răspundem. E tulburător când spune: „Iată, eu stau la uşă şi bat“, deci asta înseamnă că în permanenţă Dumnezeu aşteaptă să-I deschidem uşa. Prezenţa divină este peste tot.

Nunta este o taină între bărbat şi femeie, la fiecare este la fel şi altfel, adică este personal, de aceea i se zice taină, este consfinţit secretul legăturii lor. Comuniunea intimă este sanctificată ca atare, nu este publică, aşa cum face aşa-numita libertate, să ştim totul la vedere, oamenii nu stau în meditaţie, nu se ascund, nu stau în secret numai când fac crime sau lucruri urâte, ci şi în momentul marilor bucurii. În meditaţie sunt singuri, în gândire, în iubire, în scris, în creaţie, în comunicare interumană oamenii sunt singuri. Comunicarea dintre bărbat şi femeie este secretă, e o taină profundă, nu e o comunicare publică. Dar asta nu înseamnă că ascundem ceva, e o comoară, ceva cu totul special, care nu intră la regimul comun decât respectând comunitatea.

Care a fost legătura între artă şi credinţă în decursul istoriei?

Tot timpul a fost o legătură, mai explicită sau mai inexplicită, dar marea artă în Biserică a apărut. În dezvoltarea sa istorică, arta a fost considerată un fenomen sacru, de neînţeles, miraculos. Şi când cânta ciobanul în frunză era privit ca o minune de oricine. Arta era privită sacru. Şi arta populară, la toate popoarele, s-a dezvoltat ca o comunicare cu absolutul fiinţei, degradarea a apărut mult mai târziu, când a început un asalt al pornografiei, care nu este artă, ci o batjocură a culturii.

În povestea icoanei, artistul adevărat a pus din sensibilitatea lui interioară, pregătirea, gradul de trăire lăuntrică. Însă icoana nu poate fi schimbată, sunt nişte rigori, starea icoanei este unică. Este o originalitate interioară. Pot imita modul de manifestare exterioară a rugăciunii, dar la un artist adevărat se simte altă trăire. Sunt nuanţe, se vede, se simte, pe când imitatorul nu transmite nimic.

„Mesajul creştin al Mioriţei constă în acceptarea forţei destinului“

Sunt mulţi care ironizează Mioriţa. De ce? Are Mioriţa un mesaj creştin?

Nu ştiu ce minunăţie este. Ciobanul care discută cu mioriţa nu e fricos, nu e laş, a acceptat regula duelului, nu se bate cu cineva care îi este inferior moralmente. Chiar dacă este mai tare, mai puternic, totuşi erau doi uneltitori. El a putut să evalueze şi a hotărât că e mai bine să moară eroic, să se supună, nu să se bată, pentru că ei sunt nedrepţi, sunt răi şi nu se bate cu cineva care îi este inferior moral. Îi spune mioriţei să-i zică mamei nu că l-au omorât, ci că s-a însurat cu o prinţesă, cu o fiică de împărat. Să-i facă o bucurie. Vă daţi seama ce măreaţă este ţinuta ciobanului mioritic. Regula duelului spune să nu te baţi cu omul care îţi este inferior, un cavaler nu se bătea cu unul care nu era cavaler, pentru că nu avea instrucţie. Numai oamenii egali se pot bate, acesta este cavalerismul.

Mesajul creştin al Mioriţei constă în acceptarea forţei destinului, nu se putea bate cu un om rău, i-a întors spatele. Ţi-a dat o palmă, dă-i şi celălalt obraz. Dacă celălalt e de bună credinţă, nu mai continuă să dea, se cutremură, dacă este diabolic până în măduva oaselor, nu mai ai ce face. Nu oferi de frică, ci în momentul acela vrei să-i arăţi că nu-i eşti duşman, atunci îl debusolezi, pentru că el are o imagine falsă despre tine, iar tu, dezarmându-te, el se cutremură.

Complexul lui Cain

Ce înseamnă complexul lui Cain? Pe ce bază îl susţineţi?

Revoluţia dă peste cap lucrurile; primul revoluţionar îl socotesc pe Cain. El a vrut să schimbe statutul ontologic. În primul rând a fost indiscret. În timpul jertfei el nu s-a preocupat de rugăciunea sa, ci de felul cum e primită rugăciunea lui Abel. În acel moment el nu s-a mai rugat, ci l-a supravegheat pe fratele său. El nici nu avea voie să se gândească, să vadă, ci trebuia să fie pătruns de rugăciunea lui. Era problema lui Dumnezeu şi a lui Abel sau a lui cu Dumnezeu. Cain a vrut să răstoarne ordinea, de aceea îl numesc complexul lui Cain. În primul rând, el nu s-a rugat şi cred mai mult că pentru aceasta a fost pedepsit. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Abel pentru că n-a fost preocupat cum îi răspunde Dumnezeu lui Cain, n-a avut preocuparea aceasta. Cain este primul indiscret, şi omenirea prin el pierde indiscreţia, intimitatea umană, relaţia tainică.

Nu întâmplător timpurile moderne au apărut şi s-au statuat programatic prin Descartes, el spune, cu foarte multă ironie, că „bunul simţ este lucrul cel mai răspândit şi cel mai echitabil împărţit în lume, pentru că nimeni nu se plânge că l-ar avea“. Or, acum, în epoca modernă, este la modă, aproape zici că există un fel de apariţie a ne-bunului simţ. Bunul simţ şi politeţea sunt ridiculizate. Politeţea nu este ipocrizie decât pentru cine nu ştie ce este cu adevărat; politeţea este respectul pentru celălalt.

Criza actuală...

Este impasul belşugului strict material, se vede foarte clar că nu numai banul contează, el este simbol, de fapt nu e nimic. Această mitologie a banului crează un impas al belşugului, nu al mizeriei, dar este mizerie morală. Starea actuală a omenirii este un impas de belşug. Când este mai rău, în ultima clipă, harul intervine, Dumnezeu întotdeauna intervine. Nu suntem noi în ascultare şi ieşim mereu, dar când facem un extremism al refuzului intervine Dumnezeu şi spune că „e destul, vă pierdeţi cu totul dacă mergeţi aşa“, şi atunci vine iluminarea, ca la Sfântul Apostol Pavel. Viitorul artei este şi viitorul omului. E îngrijorător viitorul omenirii prin această debandadă artistică. Nu mai sunt mari artişti, scriitori sau compozitori în lume. Undeva, sufletul lumii e bolnav. Poate din cauza păcatului; e un cult al păcatului. Arta modernă îmi dă de multe ori impresia unor exerciţii pentru infern, parcă vrea să pregătească omenirea pentru infern. În loc să fie premonitoare, este un exerciţiu pentru decăderea fiinţei umane, este una din marile capcane ale diavolului. Până acum, arta, explicit, era legată şi intim de credinţă. Nu întâmplător s-a dezvoltat în temple.

„E îngrijorător acest gust al dezordinii“

În ce constă teoria dumneavoastră că arta „premonitizează“? Vă rog să ne detaliaţi.

Arta este o profeţie laică. Omenirea se autodenunţă, autorevelează. Arta nu e o profeţie propriu-zisă, dar pe lângă măreţia secolului al XX-lea, toată debandada politică care a apărut şi-a făcut apariţia mai întâi sub forma dadaismului, a suprarealismului din artă. Nu explicit, ca figuraţie, dar demiterea inteligenţei prin dadaism, prin automatism, inerente, au fost statuate ca principii de creaţie.

Înainte de a se produce lucrurile în istoria curentă ele au fost într-un fel premonitorizate, vestite în artă. Toată debandada secolului trecut din istoria politică a apărut întâi în artă. Nu întâmplător s-a numit primul curent fovism, care a părut pentru spiritul secolului al XIX-lea, prin acordurile cromatice puternice, o sălbăticie. Pe urmă a apărut dadaismul. Dar toată debandada dintre curentele artistice, cred că a fost o luptă între curentele care afirmau raţionalitatea, gândirea coerentă a lumii, marea artă tradiţională şi iraţionalul, izbucnirile subconştiente ale conştiinţei, dar care se luminau mai târziu, deveau coerente, însă ele aveau aducerea în prim plan a raţionalului şi iraţionalului. Iraţionalul nu este antiraţional, nu este împotriva raţiunii, e o altă formă, ca şi negativul şi pozitivul.

Dadaismul nu e un lucru grav, dar când începi să faci politică din el îţi dai seama că, comunismul a făcut un dadaism, a dat lucrurile peste cap. Nu poţi condamna un simptom, dar cum ajung tendinţele în subconştientul colectiv este greu de definit. Dacă ai văzut că e un simptom de lepră, şi zici aşa este, hai să ne îmbolnăvim, asta e grav. E îngrijorător acest gust al dezordinii. A te ocupa de tine este împotriva mentalităţii partizane. Partizanatul Marx l-a statuat adevărul de clasă, adevărul de partid.

Ce a urmărit Marx?

Marx a vrut să schimbe radical fiinţa umană, susţinea că omul este rezultatul uneltelor, pentru a-l face unealtă. Noi care am trăit educaţia de politică comunistă ne dăm seama, acum, că a rodit educaţia partinică care se făcea acolo, că omul este reflex condiţionabil. Adică Pavlov, săracul, când a emis teoria reflexelor condiţionate cu animalul pe care îl predetermini prin mâncare, nu a ştiut că Marx o va aplica pe om. Prin învăţământul ideologic l-au transformat pe om în unealtă, să fie sclavul zăhărelului. Noi ne-am complăcut. Nici nu-i interesau pe ei sinceritatea, ci declaraţia. Să declari public că eşti de acord cu linia partidului. Erai implicat ca în „Demonii“ lui Dostoievski. Acolo e o premoniţie; când îi adună Stavroghin pe toţi ceilalţi ca să ştie de crimă, nu să o facă ei, devin solidari, nu mai puteau să denunţe, au participat, „lanţul lui Stavroghin“ i-a legat pe toţi. În timpul comunismului toată lumea trebuia public să declare că este de acord cu politica partidului, asta îi interesa, declaraţia publică. Adică să te obligi public că tu crezi, că eşti convins, dar nu neapărat să fii sincer.

Şi antiumanismul marxist susţine că omul este rezultatul dezvoltării relaţiilor de producţie sociale. N-avem conştiinţa omului pe care îl vrem, vom crea condiţiile exterioare, de aceea doreau ca şi prin artă să fie reproduse; au predeterminat conştiinţa de care aveau nevoie, conştiinţa omului unealtă. Tot comunismul este premonitizat în „Demonii“, este uluitoare toată această structură văzută de Dostoievski.

Comuniştii au distrus elita spirituală şi intelectuală a ţării în închisori şi i-au lăsat liberi pe cei care nu mai erau periculoşi, care s-au docilizat, s-au transformat, sau au mimat transformarea. Au mimat că nu le sunt duşmani, cum am făcut şi eu.