Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Procesul lui Iisus

Procesul lui Iisus

Un articol de: Augustin Păunoiu - 16 Apr, 2009

Desfăşurat acum 2.000 de ani în Iudeea, provincie romană locuită de evrei şi guvernată de o dictatură teocratică evreiască, procesul lui Iisus este cel mai cunoscut din istoria omenirii. Nici un alt proces nu a pătruns mai adânc în conştiinţa oamenilor, n-a emoţionat mai multe inimi. Condamnat pe nedrept la moarte mai întâi pentru presupusa vină de a Se numi pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, iar mai apoi pentru culpa inventată de a Se fi substituit autorităţii romane, deşi Hristos afirmase clar că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, Iisus este executat în urma unui act juridic care nu respectă prescripţiile în materie de drept existente la vremea aceea. Despre capetele de acuzare aduse Mântuitorului, despre principalii actori ai învinuirii lui Hristos şi modul cum a perceput poporul pe Iisus ne-a vorbit părintele Adrian Gabor, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, catedra de Istorie Bisericească Universală.

Cum a fost Iisus perceput de oamenii de rând din sânul poporului Israel? Care era mesajul Lui faţă de ei?

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, născut din veci din Tatăl şi în timpul istoriei mântuirii din seminţia lui David, a fost socotit în general, de către oamenii simpli ai acelor vremuri din Israel, drept un mare prooroc, în faptă şi în cuvânt, mai mare decât Înaintemergătorul Său, Ioan Botezătorul. Iisus a vorbit şi a lucrat în numele, cu autoritatea şi cu puterea lui Dumnezeu, a mărturisit dumnezeirea şi misiunea Sa mesianică în faţa apostolilor şi a oamenilor. Evanghelia, vestea cea bună, propovăduită de El, a fost un mesaj religios-moral, şi nu unul social-politic. Ideea centrală a predicii Lui era împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerurilor. El a înnoit şi a înnobilat religios-moral Legea Vechiului Testament şi a creat o nouă religie, cu o nouă morală. Iisus le-a descoperit conaţionalilor, şi prin ei şi nouă, celor de astăzi, valoarea sufletului, pe care a pus un preţ nou şi infinit. De aceea, mântuirea constituie datoria şi fericirea cea mai mare. Prin acestea, credinţa şi cultul au fost moralizate, spiritualizate şi valorificate în gradul cel mai înalt. Evanghelia ne descoperă şi pe semenul nostru, de a cărui mântuire suntem cu toţii responsabili, căci El este Fratele nostru, iar temeiul raporturilor dintre oameni îl reprezintă iubirea de Dumnezeu, ca Tată, şi iubirea de oameni, ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai noştri.

Propovăduirea lui Iisus, desfăşurată pe parcursul a cel mult trei ani, nu a întârziat să-i neliniştească, în special, pe farisei şi pe saduchei. Primii erau iritaţi de libertatea lui Iisus faţă de Tora, iar ceilalţi doreau să evite tulburările suspecte, ca urmare a propagandei mesianice. Împărăţia lui Dumnezeu propovăduită de Iisus corespundea însă cu dorinţa zeloţilor de a fi fiii Dumnezeului ceresc în împărăţia veşnică, cum constata şi regretatul Mircea Eliade.

Curios este faptul că şi din rândul unor partide religioase s-au găsit oameni care să discute cu Hristos, să-I ceară sfat şi care I-au înţeles misiunea Sa de pe pământ. Aceştia au fost Nicodim, Iosif din Arimateea, care se va îngriji de Trupul Lui după moarte, farisei cunoscuţi, membri ai Sinedriului iudaic. Iisus era apreciat şi de rabinul Gamaliel, profesorul lui Saul din Tars, viitorul Apostol al neamurilor, Pavel. Contestatarii mesajului Mântuitorului erau, în principal, irodienii, apropiaţi de farisei, fariseii, cu un număr mare de membri şi mai mare de simpatizanţi, cărturarii şi saducheii. Hristos a avut faţă de toţi acelaşi mesaj, dar nu a pregetat să-i critice în momentele deosebite ale predicii Sale.

Conflictul dintre autorităţile Templului şi Hristos

Cum s-a ajuns la conflictul dintre autorităţile Templului şi Hristos? Era necesar ca acest conflict să se încheie cu eliminarea lui Iisus? Comentaţi spusa arhiereului: „mai bine să piară un om pentru popor decât tot neamul“.

Deşi Mântuitorul Iisus Hristos nu avea studii la vreo şcoală rabinică, învăţătura pe care o transmitea era superioară aceleia a rabinilor sau a persoanelor consacrate de la Templu, chiar faţă de cea a marelui preot, care avea un alt mesaj. Toţi aceştia au fost iritaţi atunci când mulţimea exclama: „Niciodată nu a vorbit un om cum vorbeşte Acest Om“ (Ioan 7, 46). Criticile aduse de către Hristos partidelor politico-religioase au dus la izbucnirea acestui conflict de autoritate. Să nu uităm că în textul pericopei evanghelice a Deniei de luni seara se aminteşte că Iisus i-a mustrat pe irodienii care au venit la El să-L ispitească cu banul dajdiei, pentru că erau foarte uimiţi de cuvântul Lui. Ei I-au spus: „Tu eşti într-adevăr prooroc pentru că nu te uiţi la faţa omului“. Întrebarea lor vicleană, dacă se cuvine să dăm dajdie Cezarului, a primit un răspuns pe măsură. De asemenea, „vai-urile“ exprimate în Evanghelie la adresa fariseilor sunt mai mult acuze ale formalismului credinţei lor.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că Hristos a avut trei ucenici din rândul partidei zeloţilor: Simon Zelotul sau Cananeanul, Iuda Iscarioteanul (termenul „iscariotean“ arată că era membru al partidei sicarilor, adică purtător de cuţit) şi Natanael. Toate partidele politice aveau ceva în comun. Majoritatea aştepta un Mesia războinic, în primul rând zeloţii, care voiau să scape de autoritatea romană. Saducheii aşteptau şi ei venirea lui Mesia, dar doreau ca Acesta să vină cât mai târziu, pentru a nu pierde avantajele materiale din Sinedriu sau de la Templu. Zeloţii doreau să-L folosească pe Mântuitorul ca un conducător cu autoritate al răzvrătirii împotriva romanilor. Arhiereul în funcţie, Caiafa, a fost cel care s-a ante-pronunţat în cazul lui Iisus, aşa cum vedem în Evanghelia de la Ioan. Cu câteva săptămâni mai înainte de răstignirea lui Hristos a avut loc convocarea unei şedinţe a Sinedriului, în timpul căreia el a vorbit despre oportunitatea condamnării lui Iisus la moarte.

După cum am amintit, zeloţii au încercat să se folosească de imaginea publică pe care Iisus o avea în rândul poporului, dar au fost manipulaţi de fostul mare preot Anna (din Hanania, cu înţelesul „Iahve este îndurător“) şi de ginerele acestuia, Caiafa (poreclă fără o semnificaţie sigură). Revenind la poziţia saducheilor, trebuie menţionat că aceştia constituiau cel mai puternic partid politico-religios, nu atât pentru faptul că erau numeroşi, ci ca urmare a rolului sacerdotal avut la Templu. Cei mai mulţi membri şi simpatizanţi îi aveau fariseii. Marele preot, Anna, era saducheu. Acesta era un evreu, născut în Alexandria, pe care Irod Antipa îl aduce în Ierusalim, în anul 6 d.Hr., şi îl numeşte mare preot, dobândind funcţia de preşedinte al Sinedriului, cea mai importantă instituţie politico-religioasă a evreilor. Anna, deşi nu mai era mare preot din anul 15 d.Hr., a reuşit totuşi să fie omul din umbră care a condus Sinedriul, beneficiind de toate avantajele materiale care decurgeau din funcţia deţinută. Anna avea interese economice la Templu, mai mult de patru din punctele de comercializare aflate în zonă, nominalizate în Evanghelii cu termenul de tarabe, unde se vindeau porumbei, miei şi unde erau prezenţi şi schimbătorii de bani, îi aparţineau. El a fost primul afectat de atitudinea Mântuitorului, Care, atunci când a intrat în Templu, a dărâmat tarabele comercianţilor şi ale zarafilor. Pe de altă parte, Caiafa, al cărui nume real era Iosephus, la instigarea socrului său, Anna, a condus întreg procesul religios al lui Iisus înainte, dar, prin manipulare, şi pe cel politic, după trimiterea Marelui Inculpat la Pilat.

Presupuse culpe religioase şi o vină politică inventată

Care sunt etapele procesului lui Hristos?

Procesul Mântuitorului are două aspecte: unul pe linie religioasă, o judecată a unor presupuse culpe religioase, şi unul pe linie politică, o vină politică inventată. Mai întâi, la judecata lui Caiafa, Mântuitorului I s-a adus o vină religioasă, blasfemia, pentru că S-a intitulat Fiu al lui Dumnezeu. Pedeapsa pentru aceasta, după prescripţiile Legii, era lapidarea, uciderea cu pietre, dar ei nu puteau să pună în practică hotărârea Sinedriului, întrucât reprezentantul autorităţii romane, Ponţiu Pilat, deţinea puterea absolută. Atunci L-au deferit romanilor, schimbându-i presupusa vină de natură religioasă într-una de natură politică: „Am auzit că instigă lumea să nu se plătească dajdie Cezarului. Or, noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul. Dacă nu ne asculţi pe noi, eşti împotriva Cezarului“. Şantajat fiind, Pilat a pronunţat o condamnare politică. Hristos nu era cetăţean roman şi, prin urmare, în cazul Lui nu se putea aplica pedeapsa cu moartea prin tăierea capului, ci prin răstignire, pedeapsa cea mai umilitoare din câte puteau exista în codul roman. Procesul lui Hristos nu a fost unul clasic, ci unul „extra ordinem“. În primul caz, acela clasic, procesul trebuia judecat de un pretor la Cezareea sau în altă localitate, iar dacă era un proces „extra ordinem“ era nevoie să fie judecat în palatul din Cezareea Palestinei, de către Ponţiu Pilat. Toate aceste formalităţi au fost încălcate. Judecata a fost foarte rapidă, nu a durat mai mult de 14-15 ore de la audierea lui Iisus de către Anna până la condamnarea definitivă de către Ponţiu Pilat.

Care sunt actorii principali în acest proces?

După Evangheliile canonice, dar şi după surse apocrife, se pare că patru ar fi fost actorii principali care au condus, în anumite momente, procesul care a produs multe Pătimiri Învăţătorului, în această Săptămână a Sfintelor Pătimiri. În primul rând, îl avem pe Anna, fost mare preot (6-15 d.Hr.), care a luat primul interogatoriu, Caiafa (18-36 d.Hr., când a fost destituit de Vitelius, guvernatorul Siriei), cel care a insistat asupra culpelor religioase şi în special asupra învinuirii că Iisus S-a considerat Dumnezeu, fapt socotit blasfemie, în urma căruia arhiereul şi-a sfâşiat hainele sale. Nu este vorba de veş-mintele sfinţite, pe care le îmbrăca o singură dată pe an şi care se aflau în custodia fortăreţei Antonia, păzită de romani. Arhiereul folosea aceste veşminte o singură dată pe an şi nu le deţinea personal, pentru că erau simbolul puterii religioase şi politice, putând provoca din cauza lor o răscoală sau o răzvrătire în sânul poporului.

Cine a fost Ponţiu Pilat?

Un alt actor important a fost Ponţiu Pilat, guvernatorul Iudeii, şi apoi regele Irod Antipa (4-39 d.Hr.), tetrarhul Galileii şi Pereii, unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Toţi aveau anumite interese faţă de poziţia pe care Hristos o deţinea în faţa poporului la acel moment. Mai puţin Pilat, care a fost un conducător şantajat de structurile iu-daice aflate împotriva lui Hristos. Ponţiu Pilat era originar din Sevil-la, căsătorit cu nepoata împăratului roman Tiberius (14-37 d.Hr.), Claudia Procula, şi a primit ca dar de nuntă calitatea de guvernator al provinciei Iudeea, în anul 26 d.Hr. Soţia lui, care intervine în timpul procesului, spunând „să nu-I facă nimic Dreptului Aceluia pentru că mult a pătimit pentru El în vis“, a fost canonizată de Biserica Coptă ca sfântă şi prăznuită de Biserica Greacă pe data de 27 octombrie. Ea ar fi transmis împăratului Tiberiu o notă informativă cu privi-re la cele întâmplate la Ierusalim, încât Tiberiu a cerut Senatului roman, după cum ne transmite avocatul Tertulian, în lucrarea sa Apologeticum, să-L treacă pe Hristos în Panteon. Senatul s-a opus acestei decizii (a se vedea Apologeticum, V, 2, traducerea din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 3, 1981, p. 46: „Astfel Tiberiu, în timpul căruia numele de creştin a apărut în lume, a supus Senatului faptele care i-au fost aduse la cunoştinţă din Siria - Palestina, fapte care descoperiseră adevărul despre divinitatea lui Iisus. Senatul, neverificând el însuşi acest adevăr, a votat împotrivă. Cezarul a rămas la părerea lui, ameninţând cu primejdia vieţii pe cei ce învinuiau pe creştini).

Se poate ca, în parte, această literatură apocrifă, reprezentată de Acta Pilati, să fie reală, chiar dacă este tardivă.

Al patrulea actor este Irod Antipa, tetrarhul Galileii şi al Pereii, un mai vechi doritor de a-L cunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos. Irod îl condamnase la moarte pe Ioan Botezătorul, care-l mustrase pe acesta pentru incest. El auzise de minunile săvârşite de Iisus şi dorea să vadă una dintre ele. Dus de la Ponţiu Pilat la Irod Antipa, de către gărzile romane, Iisus nu a scos nici un cuvânt în faţa ucigaşului Botezătorului.

Iisus, în timpul activităţii Sale, era supravegheat îndeaproape de irodieni, adepţii lui Irod şi apropiaţii fariseilor, care L-au somat, la un moment, dat pe Hristos, când Acesta se afla în Galileea, spunându-I că e urmărit de Irod şi trebuie să plece din părţile acelea. Răspunsul lui Hristos este consemnat în Evanghelia de la Luca: „Mergând spuneţi vulpii acesteia: «Iată alung demoni şi fac vindecări astăzi şi mâine, iar în a treia zi voi sfârşi. Însă şi astăzi, şi mâine, şi în ziua următoare merg, fiindcă nu este cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim (Luca 13, 31-33)»“. Irodienii au transmis cu siguranţă acest mesaj tetrarhului Galileii, curios să afle cine este proorocul care l-a înfruntat, după Ioan Botezătorul.

Cum a decurs procesul în cazul Mântuitorului

Sinedriul a fost convocat de Caiafa sau Anna, în grabă, nerespectându-se procedurile stabilite. De obicei, preşedintele conducea dezbaterile, plecând de la un act de acuzare, scribul din stânga nota tot ce se spunea împotriva acuzatului, iar cel din dreapta, tot ce era în favoarea lui. Se audiau, sub jurământ, martorii apărării şi apoi martorii acuzării. Urma cuvântul acuzatului, cuvântul apărării, cuvântul acuzării şi deliberarea. Achitarea se comunica imediat, dar sentinţa de condamnare se comunica a doua zi. În cazul procesului Mântuitorului, procedura nu s-a respectat. Sinedriul a fost convocat în grabă, noaptea. În mod cert, Caiafa încălca şi legea morală, nu numai pe cea civilă, căci, lipsit de demnitate personală şi conştiinţă naţională, el vrea să rămână o slugă plăcută romanilor; dorea, în acelaşi timp, să sfârşească judecata mai repede. Singura convingere a lui Caiafa, un om lipsit de scrupul, a fost aceea că Iisus trebuie ucis cât mai repede. Pentru că învăţătura Lui strica temeliile teocraţiei iudaice - Se numise pe Sine Fiul lui Dumnezeu, Rege şi Mesia. Ca Mesia ameninţa teocraţia iudaică, iar ca Rege ameninţa stăpânirea romană. Învinuirea lui Caiafa nu era lipsită nici de imaginaţie, nici de perspectivă. Îşi va asigura - cum spune regretatul părinte Emanuel Copăceanu - sprijinul autorităţii romane, iar condamnarea la moarte era o problemă de câteva ore. Lui i se părea drept şi legal tot ceea ce făcea. Negăsindu-I nici o vină, martorii au condus discuţiile spre acuza de blasfemie.

Procedura a fost încălcată şi, din relatările Sfintelor Evanghelii, dar şi din Evangheliile apocrife, aflăm mai multe amănunte: martorii apărării nu au fost audiaţi, şedinţele au avut loc noaptea, nu ziua, sentinţa nu este dată a doua zi, ci imediat după judecată. Juridic vorbind, Iisus era un peregrinus, adică un locuitor al Imperiului fără cetăţenie romană. Se afla, deci, la discreţia guvernatorului, primul şi unicul judecător al cauzei Lui şi, ca atare, nu I s-ar fi permis, ca în cazul Apostolului Pavel, să facă apel la instanţa judiciară supremă, la împărat.

Neexistând dreptul de apel, urma executarea imediată a sentinţei, dar respectându-se cele trei condiţii: să fie publică, să fie dată ziua, să nu fie zi de sărbătoare. Trebuie cunoscută şi practica romană, care nu cunoştea şedinţe pe timpul nopţii. Or, procesul lui Iisus este judecat noaptea, în mai puţin de cincisprezece ore, având loc patru şedinţe, cea de-a cincea fiind ţinută la palatul lui Irod.

Autoritatea romană nu avea nici o competenţă în sfera religioasă şi, prin urmare, nu putea să aplice o pedeapsă, fie cu moartea sau nu, pentru o vină religioasă. Atunci trebuia să I se schimbe vina într-una politică, acolo unde autoritatea romană avea competenţă şi putea să dea condamnarea supremă sau verdictul suprem.

Să nu uităm faptul că în limba aramaică, limba vorbită atunci, „qanya“ desemna trestia, iar cuvântul „zelot“ era redat prin termenul „qana“. Prin această amfibologie intenţionată, un joc de cuvinte, erau numiţi zeloţii. Aceasta dovedeşte pe deplin că învinuirea ce I se aducea lui Iisus era aceea de a fi răzvrătitor al poporului, de a fi zelot. Şi regele zelot al lui Israel trebuie să fie însoţit de un semn; de aceea I s-a dat o trestie ca sceptru.

Acuzaţia pe care I-au adus-o iudeii lui Iisus, aceea de a fi „regele iudeilor“, de a Se aşeza ca rege în locul Cezarului, este întoarsă de guvernatorul Ponţiu Pilat, ordonând să fie pusă pe Cruce o tăbliţă cu însemnele: „Iisus Nazarineanul regele iudeilor“.

Cum explicaţi schimbarea atitudinii poporului faţă de Hristos? Când Acesta a intrat în Ierusalim era aclamat ca împăratul lui Israel, fiind primit cu osanale, dar peste nu mai mult de cinci zile aceiaşi oameni strigau: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“.

În istoria lumii moderne, contemporane dar şi antice, au existat persoane care au manipulat masele. Primul care a încercat să manipuleze, mai întâi Sinedriul, controlat în majoritate de partidul saducheilor, a fost Anna, urmat de Caiafa, care a impus în mod dictatorial condamnarea Mântuitorului. S-au folosit pentru aceasta de zeloţii supăraţi de faptul că Hristos nu a acceptat să le fie conducător. Ei au agitat poporul să ceară eliberarea lui Baraba, care era un zelot, unul dintre liderii mişcării împotriva romanilor.