Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Rostul artistului, esenţial în sănătatea societăţii

Rostul artistului, esenţial în sănătatea societăţii

Un articol de: Loreta Popa - 13 Feb, 2013

Rolul actorului în societatea actuală este acela al unui apostol atât la nivelul cuvântului, cât şi al faptei, al trăirilor spirituale pe care încearcă să le trezească în cei care îl ascultă şi privesc. Dialogul cu actorul şi profesorul George Ivaşcu ne descoperă că, într-o lume în care din păcate busola nu mai arată neapărat corect nordul, atitudinea unui om este esenţială pentru destinul său şi al celor din jurul lui. Cuvintele celui de pe scenă sunt purtătoare de lumină şi de har, prin ele multe suflete se regăsesc pe sine şi drumul spre scopul suprem al existenţei.

Ca profesor, sunteţi în contact permanent cu studenţii dumneavoastră. Cum se raportează ei la spectacolul lumii?

A avea atitudine înseamnă în primul rând a avea repere, a avea modele, a avea valori, a crede în ele şi evident a te lupta pentru acele valori, acele repere şi modele în care crezi. Când vorbim de studenţi, e logic ca ei să aibă atitudine, pentru că sunt într-un proces de căutare, un proces de afirmare, într-o nevoie a personalităţii lor de a se face remarcată. Mai ales că atunci când e vorba de talent, el trebuie pus în prim-plan şi de aceea atitudinea, atunci când este constructivă, atunci când este pozitivă, atunci când încearcă să pună în valoare frumuseţe, emoţie şi aşa mai departe, este absolut necesară. Din fericire nu mi se întâmplă să existe spirite rebele, pentru că eu nu sunt un profesor distant, depărtat de problemele şi nevoile studenţilor, ci unul care întotdeauna se apropie de ei încercând să le descopere şi să-i ajute să-şi folosească, să-şi pună în valoare talentul, personalitatea şi de asta nu mi s-a întâmplat să am parte de atitudini rebele.

Care este, în opinia dumneavoastră, rostul artistului?

Întotdeauna artistul, prin opera lui, este un om care traduce într-un fel realitatea. O traduce prin culori, prin sunete, prin emoţii în cazul nostru, mă gândesc la arta actorului, atunci răspunsul favorabil întotdeauna cred că este când în spaţiul artei sale, că el se numeşte ramă, tablou, că se numeşte pian, artistul este un combatant, în sensul că percepe realitatea, percepe condiţia umană şi are în prim-plan omul. Atunci tot ce înseamnă vibraţii, tot ce înseamnă nevoia omului de a se exprima într-un fel sau altul, artistul trebuie să traducă prin opera lui. Cred că rostul artistului este esenţial în sănătatea societăţii în care trăieşte şi mai ales a comunităţii. Până la urmă, dacă este un artist de valoare, şi nu unul dintre cei care fac play-backuri, ca să zic aşa, automat devine formator de opinie, lider. Bazat pe principii, bazat pe valori, nu artist făcut la apelul de noapte. Din păcate, uneori sunt mai mediatizaţi cei care se dezbracă de principii, ca să folosesc termenul în plenitudinea sensului. Apropo de artiştii care apar în tot felul de cancaniade, aş da un citat din Pirandello: „Să-i îmbrăcăm pe cei goi!“ Uneori realitatea este mai cruntă decât imaginaţia, artiştii sunt mai atenţi în a crea frumosul şi a cultiva acest lucru, apropo de ce spuneam, că misiunea noastră este să-i îmbrăcăm pe cei goi, în sensul de a le umple sufletele de emoţii, vibraţii, gânduri, iar asta face ca într-o lume în care din păcate busola nu mai arată neapărat corect nordul, oamenii să fie mai atenţi doar la destinul propriu, şi nu la cel de breaslă. Intervine un soi de gândire de genul, şi nu e neapărat în sens constructiv ceea ce spun eu, „eu îmi văd de treaba mea, în fond ce-mi pasă mie“, ceea ce nu e cea mai bună atitudine, că tot vorbim de ea.

Sunt oamenii de azi mai pesimişti decât cei de ieri?

A intervenit mult frica zilei de mâine şi foarte mulţi oameni trăiesc astfel. Aproape că opţiunea este „eu nu mă bag, mie nu-mi trebuie, dar ce să fac eu?“. Cineva spunea că atitudinea pozitivă naşte învingători, e foarte frumoasă ca definiţie, prin faptul că dacă viaţa este o cursă cu obstacole, ceea ce asta şi e, evident că pare mult mai simplu să te opreşti în faţa obstacolului, să plângi, dar pentru a reuşi să traversezi, ideal este să găseşti soluţia şi zâmbind să sari peste el pentru că nu este singurul. Dacă ar fi un singur obstacol în viaţă, ar fi simplu. Nu-mi place să fiu eu filosof, dar din experienţa acumulată şi evident prin felul meu de a fi, cred că la asta se referea. Nu ştiu dacă optimismul se poate învăţa, dar ar trebui să avem o disponibilitate spre optimism, se poate educa. Nu există o reţetă, pe unul îl face optimist primăvara, altuia îi place mirosul frunzelor arse toamna. Fiecare din noi trebuie să găsească acele repere care să-l facă să zâmbească. Ai o obligaţie morală, cum spunea cineva, să zâmbeşti în fiecare zi. E o gimnastică pe care merită să o faci. Eu zâmbesc când ştiu că pot să fac un lucru bun pentru celălalt, nu neapărat pentru mine. Îmi dă o mândrie personală, nu în sensul peiorativ, că am făcut un lucru bun. Nu aş putea spune că mă face să zâmbesc comedia, îmi place să fac comedie, dar pentru că-i văd pe ceilalţi râzând. Comedia fără ca partenerul să zâmbească nu mai e comedie.

Ce doriţi să realizaţi prin teatrul pe care-l jucaţi?

M-am încăpăţânat să construiesc la teatru poveşti. Poveşti cu oameni, despre oameni, spuse de oameni. Spun mereu că teatrul este cel mai ieftin cadou pe care şi-l poate face cineva. În 365 de zile merită să vii într-o sală de spectacol să vezi un actor care nu mimează stările, lacrima este autentică, emoţia este autentică. Acest lucru este cel mai frumos, pentru că oamenii simt nevoia mai nou să fie în comuniune, să existe împreună. Dovada frumuseţii teatrului este că în stânga ta stă un om, în dreapta altul, pe care poate nu-l cunoşti şi simţi că nu eşti singur într-o epocă a alienării. Oamenii vibrează la aceleaşi lucruri. Dacă rămâi doar tu, tot timpul doar tu în faţa televizorului, rişti o singurătate. Tehnologia a avansat, că toţi folosim telefoane mobile, computere şi din păcate nu este normal să fii legat numai de acest tip de comunicare. Oamenii simt nevoia să-şi părăsească singurătăţile cotidiene. Zilnic faci acelaşi lucru, te duci la aceeaşi oră la serviciu, te uiţi la acelaşi tip de emisiuni, ai aceleaşi ştiri pe computer. Uşor simţi nevoia să te întorci la poveşti. Atâta vreme cât omul are sentimente, cât omul este viu, va rămâne în forul lui intim, recunoscut sau nerecunoscut, un copil. El simte nevoia de poveşti. Iar teatrul este cel care spune poveşti. Oamenii sunt într-o căutare. Le doresc să nu fie neliniştiţi, întotdeauna să caute în ei ce este frumos, să se împrietenească cu oamenii care caută aceleaşi lucruri, adică frumosul. Viaţa e scurtă, este plină de obstacole. Tu trebuie să-ţi faci cât mai frumoasă trecerea asta pasageră prin lume, aşa că e bine să te împrieteneşti şi să comunici cu oamenii care caută acelaşi lucru.

Care este relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu?

Eu sunt un om cu credinţa lui Dumnezeu şi o fac fără să simt nevoia să mă înghesui sau să-mi dau coate. Îmi place foarte tare să merg la biserică atunci când este linişte. Împreună oamenii se roagă. Nu vin acolo pentru arta spectacolului. Eu cred că trebuie scos spectacolul din obiceiurile noastre, din înmormântări şi nunţi. Eu cred că trebuie să ne întoarcem la autenticele trăiri ale relaţiei simple şi sincere cu divinitatea, cu Dumnezeu, cu „Înger îngeraşul meu“. M-am bucurat şi îmi amintesc cu drag de bunica mea, pentru că ea m-a învăţat această rugăciune. Pentru mine asta este credinţa.