Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Satele româneşti ar trebui cultivate ca mod de locuire“

„Satele româneşti ar trebui cultivate ca mod de locuire“

Un articol de: Oana Rusu - 22 Apr, 2009

Profesorul Octavian Groza din cadrul Departamentului de Geografie Umană al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, specialist în Geografie umană, dezvoltare regională şi amenajarea teritoriului, cartografie asistată de ordinator, statistică teritorială şi analiză spaţială, susţine că pământul oferă suficiente resurse, însă este necesară o bună distribuţie a resurselor tehnologice, a resurselor informaţionale, de „know-how“ etc. Când vorbeşte despre locuire şi viitorul comunităţilor umane, Octavian Groza previzionează că se va depăşi faza „civilizaţiei industriale“ şi că va câştiga tot mai mult loc conceptul de „dezvoltare durabilă“.

Comunităţile umane se formau acolo unde se găseau resurse naturale, acum sunt preferate centre care oferă resursele tehnologie. Cum vedeţi viitorul aşezărilor umane?

Aici este vorba despre ceea ce s-a numit „dezvoltare durabilă“. Noi încă trăim ultimele zvâcniri ale „civilizaţiei industriale“, care avea nevoie de resurse extraordinar de concentrate, şi tehnologic şi mai ales spaţial, locuri în care se găsea petrol bun şi ieftin, cărbune bun, minereuri de fier, forţă de muncă ş.a.m.d. şi trecem către o societate postindustrială care a devenit conştientă de faptul că vechea paradigmă nu mai este valabilă, nu mai este „sustenabilă“, dar nu resursele, ci paradigma nu mai este sustenabilă. S-a lansat ideea de dezvoltare durabilă astfel încât să se asigure bunăstarea generaţiilor actuale fără a pune în pericol generaţiile viitoare, în linii mari. Dezvoltarea durabilă înseamnă reîntoarcerea omului şi a comunităţii către matricea locală, către ceea ce are, în primul rând sub nas, astfel că se speră la o creştere a responsabilităţii comunităţilor, care, până acum, primeau resursele transformate la mii de kilometri, chiar dacă uneori erau luate de sub nasul lor, în primă formă. Acum se speră că, dacă se va produce energie în plan local, prin apă, vânt, biomasă, dacă oamenii vor învăţa să îşi utilizeze peisajul, puţinele resurse care sunt acolo, şi gradul de responsabilitate al comunităţilor va creşte, iar presiunea asupra naturii va mai scădea.

„Oamenii se vor muta în afara marilor oraşe şi vor lucra la calculator“

Oamenii din oraşe se vor întoarce către sat?

Asta se întâmplă deja, într-un fel sau altul, uneori poate lua forme aberante, e ceea ce se cheamă periurbanizare sau rurbanizare, este extinderea oraşului în spaţiul rural, şi se strică orice echilibru între sat şi oraş, în acest context nu este de mirare că politicile europene acordă o atenţie deosebită studiilor privind diferenţele între sat şi oraş. În afară de aceste forme aberante, mai sunt şi forme mai respectuoase faţă de resurse, de spaţiu, faţă de noi înşine. Un exemplu este „telemunca“. De acasă, din faţa unui calculator, se pot scrie texte pentru o editură, dar se poate manevra şi o maşină din fabrică şi nu se mai consumă benzină pentru deplasarea la locul de muncă. Replierea, retragerea oamenilor din infernul marilor oraşe se poate face echilibrat, prin educaţie pe termen lung, pornind de la grădiniţe, dar şi politic voluntar, în aşa fel încât să se permită extinderea sau periurbanizarea, dar într-un mod controlat. Totul este relativ, trăim vremuri interesante, dar chinezii spun „Să ne ferească Dumnezeu să trăim vremuri interesante“.

Am vorbit de resursele naturale, de tehnologie. Ce rol are factorul cultural?

Am amintit de transformare, de schimbare de paradigmă. Ce era civilizaţia industrială? Era masivitate, centralism, standardizare, maximizare, iar promotorul principal era statul „providenţă“, tipul de stat naţional lăsat moştenire de francezi cu Revoluţia lor. Acum, în sistemul educaţional din România, este promovată mai puţin identitatea naţională şi mai mult cea europeană. În acelaşi timp, încercăm să ne redescoperim identităţile locale, regionale, care au fost negate pe vremea comunismului, sau în general pe vremea unui stat naţional. Nu trebuia să fii identificat ca moldovean, oltean, vasluian, trebuia să fii român cu identitatea românească sau franţuzească, bulgărească, nemţească etc. Nu exista aşa ceva acum 200 de ani. Acum avem o identitate europeană, dar se acordă atenţie şi identităţii locale. Are loc acum o fărâmiţare a ceea ce noi credeam că este stabil şi clar pentru totdeauna, ca statul, naţiunea, ne ducem acum către local, care înseamnă şi minoritate de diferite tipuri, totul se fărâmiţează şi probabil că se va recompune.

Cum se modifică tipul de locuire în prezent?

Locuirea se modifică în sensul bun. Tonul în locuire îl dă arhitectura, iar în arhitectură s-a abandonat, după o critică virulentă, funcţionalismul din anii â50-â60-â70, care a condus la „cuştile de iepuri“ în care locuim acum, spaţii pătrate unde trebuie doar să dormim şi să mâncăm pentru ca să putem munci. În prezent, curentul principal în arhitectură este cel postmodern, care încearcă să se întoarcă asupra trecutului şi să preia ceea ce ne identifică pe noi sau pe grupul din care facem parte. În străinătate, faţă de România, este foarte vizibil acest lucru.

Există o „arhitectură românească“ sau una cu specific local, regional?

E aproape imposibil de găsit, în momentul de faţă, un arhitect care să îmbine, la proiectul unei case, linii moderne cu elemente tradiţionale. Chiar dacă s-ar găsi un arhitect care să se apropie de acest stil, nu s-ar găsi un inginer care să respecte proiectul.

Reîntoarcerea în trecut este reîntoarcerea la ceea ce oamenii au verificat vreme de secole, în privinţa materialelor de contrucţie, precum schelele din bambus din Asia, chirpicii care se găsesc prin expoziţii pe Champs Elysee, chirpicii fiind amestecul de lut cu paie, mai sunt casele din lemn care sunt din ce în ce mai răspândite. Acestea creează, e drept, o presiune asupra pădurilor, dar mult mai mică decât fumul şi cimentul care ies din fabrici şi care distrug pădurile.

Se trece la sisteme de încălzire tradiţionale, fie la cele bazate pe energii noi, regenerabile, iar în acest domeniu Germania face un progres extraordinar.

„Nu vor dispărea satele noastre într-un viitor apropiat“

Marile aglomerări urbane se vor mai disipa?

La scară mondială e greu de făcut astfel de prognoze. Multe dintre ţările din lumea a treia trăiesc din agricultură, care este afectată, prin Organizaţia Mondială a Comerţului, fiind supusă unei presiuni extraordinare din cauza produselor agricole venite din nord, care sunt foarte ieftine, cu preţuri de dumping. Sute de milioane de ţărani dau faliment şi se înghesuie în oraşe, creează „bidonville-uri“, „favelas“, cu nişte probleme de nerezolvat până acum.

Sunt nuanţe, de la caz la caz. Într-un stat atât de rural cum este România sunt alte opţiuni decât cele din Belgia sau Marea Britanie. Uneori e suficient să rămâi destul de mult în urmă ca să fii primul. Este ceea ce se întâmplă acum, agricultura noastră este una dintre cele mai ecologice, din cauză că nu avem mijloace. Oamenii reuşesc cât de cât să îşi menţină traiul, dar, din păcate, nu îşi pot ţine copiii la şcoală. Dacă ar fi plătiţi pentru agricultura ecologică ar putea să îşi trimită şi copiii la şcoală.

Nu vor dispărea satele noastre într-un viitor apropiat. Ele ar trebui să fie cultivate ca mod de locuire; sunt disipate, bine repartizate pe suprafaţă, nu creează tensiuni foarte mari în spaţiu, cu condiţia să se accepte un minimum cultural necesar. Oamenii de la ţară îşi doresc destul de puţine, îşi doresc în primul rând să fie liniştiţi, sunt obişnuiţi cu greutăţile, cu cumpătarea mai ales, ceea ce lipseşte civilizaţiei urbane. Este un alt mod de a defini confortul. Pentru noi confort înseamnă să te trezeşti dimineaţa într-o cameră deja încălzită. La ţară, dacă e frig, se face focul, oamenii mai pot aştepta până se încălzeşte camera. În acest mod funcţionează şi casele din Germania, cele care se fac acum. Este o redefinire a confortului aşa cum îl prezintă societatea modernă.

Lumea s-a educat în vreun fel?

Este o diferenţă între progres şi dezvoltare. Dezvoltarea se poate atinge foarte repede. Până în 2013 trebuie să absorbim de patru ori suma pe care am plătit-o flămânzind între â77 şi â89, pe timpul lui Ceauşescu. În cinci ani sunt 30 de miliarde de euro! Iar noi am absorbit cam 10 milioane de dolari. Sunt bani nerambursabili; cu contribuţia noastră ar trebui să fie aproape 50 de miliarde în total cu care s-ar putea construi tot ce trebuie, instalaţii de apă, autostrăzi, drumuri, şcoli, spitale, totul, şi atunci am fi un stat dezvoltat. Problema este dacă în mintea oamenilor se întâmplă progresul care este, de fapt, o luptă a persoanei cu inerţia culturală pe care o are, ceea ce nu se poate face decât în timp, prin ceea ce se cheamă modernizarea târâş, cu oameni care se duc şi văd cum este în Germania, în Spania, în Italia şi revin şcoliţi, cu o altă viziune.