Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Spiritualitatea ortodoxă este una a urcuşului“

„Spiritualitatea ortodoxă este una a urcuşului“

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 12 Apr, 2013

Oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră, spunea un mitropolit rus contemporan. Lumină, înţelegere adâncă, nevorbită, o aşezare sufletească mai bună sunt darurile pe care ni le pune înainte autorul lucrării Scara, Sfântul Ioan, cel prăznuit în a patra duminică din Postul Paştilor. Arhidiaconul Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate a Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, ne desluşeşte câteva din înţelesurile acestui timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Părinte profesor, dacă pri­me­le duminici ale Postului Ma­re se disting ca o peri­oa­dă dogmatică, cele închina­te Sfântului Ioan Scărarul şi Mariei Egipteanca permit de­finirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vor­bi­ţi-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.

Într-adevăr, începând cu Du­minica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a ur­cu­şu­lui duhovnicesc al Postului Ma­re. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află şi la începutul a­ces­tuia, în pomul din grădina Ra­iului de unde strămoşii noştri au fost izgoniţi. Ea se va afla şi la sfârşitul Postului Mare în des­­chiderea Raiului de către Dom­nul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. În­ce­pând de acum, din această du­mi­nică, Biserica ne propune tu­tu­­ror credincioşilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire do­uă mari figuri din tradiţia mo­­nahală a vieţii noastre. Bi­se­rica vrea să spună credincio­şi­lor ei că Sfântul şi Marele Post în general trebuie să fie pri­vit ca o perioadă du­hov­ni­ceas­că de tip monahal pentru toţi creş­tinii. De altfel, Postul Ma­re, aşa cum spun şi cân­tă­ri­le, trebuia să fie zeciuiala, a ze­ce­a parte din an, 40 de zile e­chi­valentul aproximativ al ce­lor 365 de zile ale anului, în ca­re creştinii trebuie să trăiască a­semenea în­ge­rilor, să aibă o via­ţă du­hov­ni­cească asemenea mo­nahilor. Renunţare nu numai asupra ali­mentaţiei, dar şi a tuturor afectelor şi plă­ce­rilor pătimaşe ale trupului, ca oa­menii să se concentreze pe iden­titatea lor spirituală şi du­hov­nicească. În acest fel, mona­his­mul a fost în istoria şi este în tradiţia ortodoxă reperul şi fa­­rul du­hov­ni­cesc după care cre­dincioşii sunt îndemnaţi să-şi potrivească viaţa şi să şi-o în­drep­te în itine­rarul lor pământesc şi ceresc. Biserica ne oferă deci două figu­ri de oameni du­hov­niceşti, un bărbat desă­vâr­şit şi o femeie desăvârşită, un nou Adam într-un fel şi o nouă E­vă du­hov­nicească. Un nou A­dam în persoana Sfân­tului Ioan Scărarul, ma­re­le ascet de la poalele Muntelui Si­nai, iar apoi chipul de po­că­in­ţă şi de desăvârşire du­hov­ni­ceas­că tot din zona Orien­tului în persoana Cu­vi­oa­sei Maria E­­gipteanca. Lucrul acesta este pro­fund semnificativ în viaţa noas­tră, a credincio­şilor, şi ne a­du­ce aminte de faptul că toţi creş­tinii sunt chemaţi în a­ceas­tă perioadă nu numai să par­ti­ci­­pe, să străbată o cursă du­hov­nicească de 40 de zile a Sfân­tului şi Marelui Post, dar a­ceastă cursă nu se des­făşoară doar în timp, orizontal, ci se des­făşoară şi pe verticală, este o ascensiune, un urcuş du­hov­ni­cesc. Este un urcuş prin care ei sunt chemaţi să se d­e­păr­te­ze, să se rupă de cele ale pă­mân­tului şi să se unească cu re­a­lităţile duhovniceşti, cereşti şi veşnice, renunţând la lucru­ri­le vremelnice şi trecătoare ale a­cestei vieţi, asemenea mona­hi­lor, în cele din urmă.

Pentru că trebuia serbat cu Li­turghie, i s-a închinat o du­­minică specială, Du­mi­ni­ca a patra din Postul Ma­re, numită şi  „Duminica scă­rii, a urcuşului către Dum­nezeu“. Autorul lucrării Sca­ra este socotit drept „le­gi­u­itorul ascezei“ şi „făptui­to­­rul“ prin excelenţă. Care es­te importanţa Sfântului Ioan Scă­ra­rul în spiritua­li­ta­­tea ortodoxă?

Sfântul Ioan Scărarul este o fi­gură centrală a spiritualităţii or­todoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu ştim foarte mul­te lucruri, cât şi prin opera sa. Ştim doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poa­le­le Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bă­trâ­neţe, egumen fiind, să şi conducă mănăstirea unde a int­rat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoa­re şi fascinantă lucrare care i-a a­tras pe credincioşii ortodocşi din toate timpurile şi a cărei o­ri­gi­na­li­ta­te stă mai puţin în con­ţinut, pentru că Sfântul Ioan Scă­ra­rul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a în­tre­gii experienţe du­hovniceşti a mo­nahismului egiptean, pales­ti­­nian şi sinaitic, importantă pen­tru modul de sistematizare şi organizare a experienţei du­hovniceşti.

Felul în care a ştiut să or­ches­­treze toate temele acestea ale vieţii duhovniceşti într-o ar­hi­tectură unică într-un fel a per­mis ca spiritualitatea orto­do­­xă să se definească de la el în­coace ca o spiritualitate a ur­cu­şului, a scării. Sigur că în a­ceas­tă scară a luat ca model pe Moi­se în primul rând şi Mun­te­le Sinai, la poalele căruia s-a ne­voit. Deci, viaţa creştină apare ca un urcuş. Viaţa creş­ti­nă ase­mă­nată unui munte care se ur­că în etape. O Scară în 30 de trep­t­e după cei 30 de ani ai vie­ţii Mântuitorului, deci, în a­ce­laşi timp, un urcuş du­hov­ni­cesc a­semenea lui Moise, dar şi o ma­turizare a omului duhov­­n­i­­cesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Sca­ra mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numeşte şi Tăbliţe du­hovniceşti, în sensul că Sfân­tul Ioan Scărarul, care a urcat Mun­tele Sinai asemenea lui Moi­se şi s-a întâlnit cu Dum­nezeu, ca şi el, se întoarce cu noi tăbliţe duhovniceşti pe care aş­terne în scris experienţa du­hov­nicească a urcuşului său spre Dumnezeu.

Din vechi timpuri, părinţii din mănăstirile noastre, din Mol­dova mai ales, au copiat, au tălmăcit şi au pus la în­de­mâna obştilor monahale Sca­ra. De la strălucitul mi­tro­­polit Varlaam, apoi Ve­ni­a­min Costache până la pă­rin­tele Stăniloae avem nu­me­­roase ediţii ale acestei cărţi. Care este noutatea pe ca­re această lucrare o aduce în lite­ra­tura bisericească?

Da, cercetătorii au scos la i­vea­lă o Scară a lui Varlaam ti­pă­rită după o variantă sla­vo­nă. Scara a preocupat marile per­sonalităţi ale vieţii ortodoxe ro­mâneşti, atestând un interes pro­fund al teologiei asupra a­ces­tui monument de viaţă du­hov­nicească. A fost pus la dis­po­­ziţia credincioşilor în mai mul­te variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rân­dul monahilor, acest lucru es­te specific lor, ci şi în rândul mi­re­nilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în bise­rică la Cea­suri, este deci o lectură o­bli­gatorie în Postul Mare. Mo­na­hii ştiau după regulile ca­noa­n­elor că nici un sfânt nu poa­te fi prăznuit în această pe­ri­­oadă pentru că nu se face o Li­turghie deplină în cursul săp­tămânii, decât sâm­bătă sau du­minică, şi întrucât săr­bă­toa­rea lui, ca şi a Sfintei Maria E­gip­teanca, cade în a­cest interval special şi nu se poa­te prăznui cu Li­turghie, a­tunci au ţinut nea­pă­rat să-i prăz­nuiască şi în du­mi­­nicile acestea.

Când nu te mai poţi salva istoric, rămâne doar rezistenţa prin Duh

Scara Sfântului Ioan, pe lân­gă varianta tipărită, şi-a gă­sit lo­cul şi în varianta pic­tu­­ra­lă, în fres­că, amintim aici celebra Sca­ră de la Mă­nă­stirea Su­ceviţa. Cum şi de ce credeţi că s-a ajuns la a­cest lucru?

Scara a fost foarte populară şi citită atât de către monahi, cât şi de credincioşi, aşa cum a­ra­tă şi manuscrisele păstrate la Academia Română, şi pe lân­gă aceasta, ea şi-a găsit o re­flec­­ta­re unică într-un fel prin re­pre­zentarea în culoare, prin pic­tură. Scara e reprezentată şi la Sfântul Munte, însă cele mai cu­noscute şi cele mai gra­n­di­oa­se reprezentări le găsim la mă­nă­stirile cu frescă exterioară din Moldova. Şi aici, re­pre­zen­ta­rea lor ascunde şi o lecţie de is­torie, pentru că dacă a­na­li­zăm Suceviţa în finalul listei de mă­năstiri pictate exterior şi o com­parăm cu Moldoviţa sau Vo­roneţ, de pildă, vedem că sca­­ra e reprezentată pe locul un­de în bisericile mai vechi din tim­pul lui Petru Rareş era pictat asediul Con­stan­ti­no­po­lului. Ceea ce înseamnă că în a­cea vreme, a lui Rareş, Mol­do­va aş­tep­ta o eliberare po­li­ti­că mira­cu­loasă, asemenea Con­stan­tinopolului salvat de ru­gă­ciu­nile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari şi per­sani. Dar la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţara îşi pierduse a­ces­te speranţe de realizare a unui tri­umf politic, şi atunci în locul a­celei scene a fost pusă sce­na ur­cuşului spre Dum­ne­zeu, a ur­cu­şului monahilor şi creş­tinilor spre cer. Într-un fel, cre­dincio­şii erau invitaţi să nu-şi mai fa­că speranţe în aceas­tă lume, con­diţiile erau vi­trege pentru po­porul român, şi să se concen­tre­­ze pe urcuşul du­hov­ni­cesc, spre stabilitatea a­ceas­ta interi­oa­r­ă în faţa istoriei atât de tulburi. Şi-au dat sea­ma că ţara şi po­porul din Mol­dova se apără şi cu armele, dar atunci când re­zistenţa aceasta nu mai este cu putinţă din cauza copleşirii duş­manului numeros, rezisten­ţa aceasta trebuie continuată pe cale du­hov­nicească. Şi a­tunci ceea ce nu mai pot să facă ca­valerii cu sabia trebuie să fa­că credincioşii prin rugăciune şi prin virtuţi. Cu alte cuvinte, să men­ţină identitatea creştină tran­sferând lucrurile din pla­nul acesta militar şi istoric în pla­nul luptei duhovniceşti în fa­ţa vitregiilor istorice. E o lec­ţie de istorie extraordinară, pen­tru că oamenii au identificat această reprezentare a Scă­rii cu imaginea urcuşului spre Dum­nezeu; neputând să fie vic­to­­rioşi întotdeauna în istorie, au înţeles că nu au aici cetate stă­tătoare, ci că drumul sau ca­lea spre cer e deschisă tot­deauna şi că această cale se câş­tigă prin post, prin ru­gă­ciu­ne, practicarea celor 30 de vir­tuţi pe care Sfântul Ioan le-a sis­te­ma­tizat în fai­moasa sa lu­cra­re.

„Îngerii - lumină monahilor, călugării - lumină mirenilor“

Sfântul Ioan Scărarul apare în această duminică, şi nu nu­­mai, drept modelul mo­na­­hi­lor şi al ştiinţei du­hov­ni­ceşti în care suntem ini­ţi­aţi în timpul Postului Mare prin cateheza liturgică, prin re­­gulile postului şi typiko­nul slujbelor. Cum interpre­taţi caracterul acesta ascetic, de factură monahală, în­su­şit de oamenii din ce­ta­te?

E o caracteristică a Orto­do­xi­ei în ultimă instanţă, latura du­hovnicească şi amprenta mo­na­hală. Ortodoxia a îndrăgit în­­totdeauna monahii şi i-a pri­vit mereu ca oameni care îm­ping realizarea duhovnicească a creştinismului până la exi­gen­­ţele lui maximale. Orto­do­xia niciodată nu a căutat căile do­moale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers în­tot­deauna cu sfinţii, cu cei care au ales viaţa conformă cu E­van­ghelia, cu toate exigenţele ei. Şi atunci, mai cu seamă în Pos­tul Mare, creştinii sunt in­vi­­taţi de Triod, de toate slujbele şi de toate citirile să îşi aducă a­minte de cei care realizează idealul Împărăţiei lui Dum­nezeu pe calea cea mai radica­lă, mai exigentă. Este o invi­ta­ţie la neuitare prin faptul că ori­ce creştin este chemat să tră­­iască duhovniceşte în Îm­pă­ră­ţia ce­ru­lui chiar dacă vie­ţu­ieş­te în lume. Să fie în acelaşi timp în lume, dar şi dincolo de lu­me. Monahii sunt cei care au în­vă­ţat dintotdeauna să pri­veas­că lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleşiţi de grijile, de ob­se­­­siile, de patimile ei. Au în­vă­ţat arta detaşării duhovniceşti, ar­ta luminării, arta desă­vâr­şi­rii şi arta aceasta du­hov­ni­ceas­că a racordării la lumea de din­co­lo, şi nu numai la lumea a­ceas­­ta materială. Mai cu sea­mă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, toc­mai acum mesajul a­ces­ta monahal este mai de ac­tu­­alitate şi necesar, pentru a nu ne lăsa scu­fun­­daţi în secularism, adică de a face ca viaţa noastră să fie în lo­gica, în preocupările şi intere­se­­le acestei lumi. Iar orice du­mi­­nică şi orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi şi ne raportează la ordinea lui Dum­nezeu, dar monahismul ne a­rată cum putem face ca Îm­p­ă­ră­ţia lui Dumnezeu şi viaţa ce­reas­că să prindă contur în inte­ri­­o­rul nostru, în interiorul a­ces­tei lumi. Şi e frumos ce spu­ne Sfântul Ioan Scărarul, că „în­­gerii sunt lumină călu­gă­ri­lor, iar că­lu­gării trebuie să fie lu­mină mi­renilor şi celor din lu­me“. Ve­dem aici un fel de co­mu­nicare a luminii dumne­ze­ieşti, a virtuţii pe care monahul o primeşte din cer şi de la vie­ţu­itorii cerului şi pe care o tran­spu­ne în viaţă, iar lumina pe care o dobândeşte prin des­pă­ti­mi­re, prin virtuţi, prin ru­gă­ciu­ne e che­mat să o radieze asupra vie­ţii tuturor creştinilor. Mi­renii nu pot să îm­plinească toa­te e­xi­­­genţele vieţii monahale, dar tre­buie să ştie că există aceas­tă variantă de creştinism şi să se înveţe să primească din da­ru­­rile şi să se folosească din ru­gă­­ciunile, şi din postul, şi din via­ţa celor care aleg calea a­ceas­ta a crucii, calea cerului fă­ră nici un fel de compromisuri.