Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Teatrul trebuie să rămână un loc de întâlnire al adevărului“

„Teatrul trebuie să rămână un loc de întâlnire al adevărului“

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 22 Mai, 2013

Prin zecile de roluri de teatru şi film pe care le-a interpretat în cei aproape 50 de ani de carieră, actorul Dorel Vişan a învăţat să înţeleagă tot atâtea temperamente, personalităţi, cât şi patimi, dureri sau neputinţe. Îl ţine în pace o legătură profundă cu Dumnezeu, considerând că şansa omului spre luminare este reîntoarcerea lui către sine, către ceea ce este dumnezeiesc în el. Un interviu despre teatrul astăzi, despre adevărata libertate şi despre valorile fundamentale care înnobilează omul.

Domnule Dorel Vişan, care mai este rolul teatrului în zi­le­le noastre? În forma aceea ca­re să ne creeze convinge­rea pe care ne-o descria Eu­gen Io­nesco, că „nu mă duc la tea­tru ca să primesc răs­pun­suri la întrebările mele, ci ca să-mi pun noi în­tre­bări“?

Cred că Eugen Ionescu avea drep­tate şi cred că teatrul aşa tre­­buie să fie. Sau cel puţin pen­­tru asta a fost făcut, pentru ca oamenii să poată dialoga cu ei înşişi şi cu semenii lor. A­ces­ta este teatrul care se făcea o­da­tă şi scoala care îi învăţa pe stu­denţii de la teatru cum să in­tri şi cum să te descurci în co­t­loanele sufletului, pentru că su­fletul omului este un univers foar­te ciudat şi tainic. Şi sufletul său, şi omul însuşi, este o con­tinuă întrebare. Şi atunci, şi teatrul care se ocupă de om tre­buie să aibă în vedere acest lu­cru. În credinţa mea, teatrul a fost şi trebuie să rămână un loc de întâlnire al adevărului, ca un loc de consfătuire a omului cu el însuşi şi ca un loc unde se predau învăţături pentru do­mo­­lirea patimilor. Numai că tea­trul nou, aşa-zis modern şi ul­traexperimental, nu-l mai fa­ce pe om să-şi domolească pati­mi­le, ci în general îi răscoleşte pa­ti­mi­le. Din cauza aceasta m-am în­de­părtat de el, din cauza aceas­ta nu mă pot împăca cu artiştii şi cu teatrul de felul acesta, pen­tru că îşi pierde sensul, îşi pier­de menirea şi mesajul, îşi pier­de funcţia lui educativă şi ziditoare!

Dar nu toate piesele sunt a­şa, mai sunt totuşi şi ex­cep­ţii. Până la urmă, de ce se în­tâmplă asta?

Nu piesele sunt aşa, aşa le fa­cem noi, pentru că majorita­tea pieselor au fost scrise atât de bine, încât nu se mai pot rescrie. Trebuie să le lăsăm aşa cum le-a scris Shakespeare, cum le-au scris Goethe sau Ca­ra­gi­ale şi toţi marii gânditori ai lu­mii. Este o manie acum în rân­dul regizorilor, şi mai ales în rândul regizorilor tineri ca­re, în general, sunt instruiţi în­tr-o şcoală a superficialităţii. Eu nu împărtăşesc deloc vorba a­ceea că asta cere publicul. Du­pă părerea mea, este o mare i­nep­ţie. Publicul nu cere nimic ni­ciodată, publicul găseşte. Şi a­tunci trebuie să găsească ceea ce îl luminează, şi nu ceea ce îl întunecă.

Este o manie de a face ceva ce nu s-a mai făcut, or, a face ce nu s-a mai făcut nu se poate fa­ce, pentru că totul s-a mai fă­cut o dată. De multe ori spun. Ca să plantezi ceapă, trebuie să imiţi pe cineva şi trebuie să pui ceapa cu verdele în sus. A­ce­laşi lucru e şi în teatru. Tre­buie să pui ideile cu rădăcina în jos, pentru ca să se dezvolte, să crească şi să transmită un me­saj.

Desigur, dacă rădăcina este la Dumnezeu, nu trebuie să te mai ocupi de ea, că are cine să se ocupe, trebuie doar să-I asculţi îndemnul. Că aşa a fost fă­cut omul, ca o încoronare a lu­crării lui Dumnezeu, iar Dum­nezeu l-a făcut pentru si­ne, ca să coopereze cu El şi l-a tri­mis pe pământ să-I continue lu­crarea. Or, omul nu continuă lu­crarea lui Dumnezeu, ci şi-a con­struit o lucrare proprie, ră­tă­cită, o lucrare care nu mai con­ţine dumnezeire. Şi refu­zân­­d dumnezeirea, omul se re­fu­ză pe sine însuşi, pentru că fă­ră Dumnezeu omul nu mai es­te nimic.

Aţi spus la un moment dat ca omul nu mai seamănă cu Dumnezeu. Dar de ce s-a în­tâm­plat lucrul acesta şi ce-i de făcut?

Omul nu mai seamănă cu Dum­nezeu, pentru că şi-a refu­zat dumnezeirea pentru liber­ta­­tea pe care nu a înţeles-o. Libertatea impune un sa­mar, impune o responsabili­ta­te.

Asta îl face pe om să experimenteze un fel de libertate pe care nu o în­ţe­le­ge şi o consideră că e dreptul de a face ce vrei, or, nu! Libertatea e dreptul de a face ce trebuie.

Fără libertate nu se poate trăi, pentru că omul, ca şi crea­tor creat de Dumnezeu cu acest har (este singura fiinţă creată cu acest har), nu poate crea fă­ră trei puncte de sprijin: liber­ta­­tea, harul care i s-a dat şi ma­te­­ria lumească. Materie lu­meas­­că este, depinde cum o pre­lucrezi. Libertatea însă este nu numai în înţelegerea liber­tă­ţii spiritului, adică să am li­ber­­tatea de a crea, de a gândi, ci libertatea de a construi prin gân­dire şi prin trudă, şi prin su­ferinţă, de a construi pilde pen­tru ceilalţi oameni. Şi ca să con­struiesc o pildă trebuie să re­nunţ la alte lucruri. Li­ber­ta­tea este o continuă renunţare.

„Calea spre fericire se poate face numai prin părăsirea dorinţelor“

Din perspectiva dumnea­voas­­tră, care este legătura din­tre religie şi teatru?

Eu am spus întotdeauna că vor­bele care nu se pot spune în bi­serică nu se pot spune nici pe sce­nă sau dacă încerci să le spui pe scenă, atunci trebuie să le spui într-o formă în care să se înţeleagă, dar care să nu pro­ducă zgârâieturi în suflet, în minte sau în înţelegere. Deci religia şi teatrul au a­ce­eaşi ţintă: viaţa morală, viaţa zi­di­toa­re şi în ultimă instanţă fe­ri­ci­rea omului. Însă calea spre fe­ri­cire se poate face numai prin pă­răsirea dorinţelor, nu­mai prin părăsirea in­ten­ţi­i­lor tot tim­pul creatoare de plă­ceri. Tre­buie ca aceste lucruri să fie fă­cute măsurat, cu în­ţe­le­ge­re, şi, cât se poate, părăsite, pen­tru ca omul să-şi primească se­ni­nă­ta­tea, să-şi reprimească dum­ne­ze­irea, să se încarce din nou cu e­nergia divină, cu energia ier­tă­toa­re, ca să zic aşa, ca­re îl aduce îna­poi pe calea cea bună.

Domnule Vişan, cine îi pă­zeş­te pe paznici?

Pe paznici îi păzeşte propria lor conştiinţă care se peri­mea­ză şi se strică cu fiecare clipă, pe măsură ce înaintăm în lu­mea civilizată. Este titlul celei mai proaspete cărţi pe care am scos-o, o culegere de texte şi ar­ti­­cole, eseuri pe care le-am scris la revista lui Adrian Păunescu când era cu noi. Acesta este chiar titlul unui eseu publicat.

Eram după o carte de psalmi pe care am scris-o şi cu care am a­vut un mare succes in­ter­na­ţio­nal. Fiecare psalm e ca un fel de rugăciune, ca o cântare care a­coperă iubirea, ura, lacrima, fru­museţea, urâţenia ş.a.m.d. Şi având această şcoală intimă, am început cu articolele acestea pe care le-am scris la revis­ta „Flacăra“. Şi am început cu sim­plitate, căci noi artiştii asta tre­buie să căutăm, simplitatea. Tre­buie să ne întoarcem înapoi la mit, la taină. Şi-am scris despre oamenii de la mine din sat, unde am copilărit şi unde m-am format. Primul articol a fost despre un unchi care era foar­te apropiat de biserică, era prim curator la biserică şi stupar, era un om simplu, de o cu­ră­­ţenie sufletească şi de un e­xem­­plu extraordinar în sat. Pe mi­ne m-a impresionat, căci a­cest Petre a lui Romoniţă, că aşa îi zicea lumea, a cunoscut ju­decata cosmică, la care puţini oa­meni ajung, împăcarea între via­ţă şi moarte. El a ajuns la con­vingerea că moartea face par­te din viaţă, este o continua­re a vieţii, o formă de re­naş­tere a spiritului, a sufletului care merge mai departe pâ­nă ajunge în lumină, la Dum­ne­zeu. Şi în felul acesta, am scris peste 100 de articole despre lumea noastră, despre via­ţa noastră, despre neca­zu­ri­le noas­tre, despre adevărul ca­re tot mereu este dat la o parte să se facă loc minciunii, despre lu­mea care-i tot mai decăzută şi, a­şa cum spuneam, despre omul ca­re tot mai puţin se asea­mănă cu Dumnezeu. Îmi dau seama ce nevoie au oamenii, din ce în ce mai mult, să privească în ei, a­dică să se a­pro­pie de sufletul lor. E greşită vorba aceea că oa­me­nii caută mizeria vieţii. Nu e a­devărat, oamenii deja s-au să­tu­rat de ceea ce se întâmplă în ju­rul lor, s-au săturat de a­ceas­tă cădere umană, de această lip­să de demnitate.