Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Tehnica a evoluat azi, dar nu și caracterul omului”

„Tehnica a evoluat azi, dar nu și caracterul omului”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 19 Ian, 2020

Născut în 1926, pro­fesorul Victor T. Năstase rămâne în istoria învăță­mântului universitar medical ieșean ca unul dintre cei mai buni specialiști în domeniul farmaciei, cu 192 de lucrări publicate pe probleme de poluarea mediului - apă, aer, sol, alimente, inclusiv medicamente. A fost decanul Facultății de Farmacie, facultate pe care, în vremurile tulburi de dinainte de 1989, a făcut-o să funcționeze la standardele cele mai înalte. A fost parte din echipa care a inventat Cicatrolul, un unguent produs și folosit și astăzi pentru cicatrizarea rănilor. Dincolo de viața profesională de excepție stă, însă, discretul Victor T. Năstase - intelectualul rafinat, distins, omul care-și înțelege timpul și care emană bunătate și înțelepciune. O personalitate care a traversat aproape un secol de istorie și care a avut îngăduința de a ni-l povesti și nouă.

Domnule profesor, deși sunt foarte meticuloasă în documentare, mărturisesc că am găsit foarte puține infor­mații despre biografia dumneavoastră. Cred că ați fost un om foarte discret.

Nu că n-am dorit să se știe despre activitatea mea, dar n-am vrut să ies în față, peste alții. Aveau carnete de partid. Și eu am fost membru de partid, dar destul de târziu, din mai multe motive: un motiv era că nu aveam o viță, o origine sănătoasă pentru comuniști, și-atunci am stat retras de privirile lor și mi-am văzut de viața mea profesională; apoi, după ce lucrurile s-au mai dres și nu s-a mai pus accentul pe „lupta de clasă”, pentru că trebuia să capăt aprobare pentru doctorat, am acceptat să devin membru de partid, ca să mă pot înscrie la doctorat.

În cel de-al Doilea Război Mondial era cât pe ce să ajungeți pe front. În ce împrejurări ați fost, totuși, demobilizat?

În perioada în care eram tânăr, exista organizația premilitară, care era obligatorie pentru tineri cu vârste între 16 și 19 ani. Făceai școală și, în paralel, făceai și pregătirea premilitară, o dată pe săptămână. Eu am început la Huși, la 16 ani, iar după un an ne-au luat să ne pregătească pentru front. Frontul era la Iași, noi ne aflam în zona operațională a armatei. Se prevedea o retragere a frontului către Focșani-Nămoloasa, unde se aranjase o linie de rezistență. Ne-au luat pentru ca tinerii să nu fie cumva prinși de sovietici, dar și pentru că armata noastră era decimată și era nevoie de soldați. Așa că ne-au urcat în bou-vagon și ne-au dus la Târgu Jiu. Acolo am stat o perioadă la o unitate militară, unde am fost pregătiți pentru front. Dar, venind 23 august 1944, s-au stricat planurile în ce ne privea. Altfel, am fi fost și noi sacrificați. Fiindcă eram tineri, aveam entuziasm, dar entuziasmul nu era destul. Am fost demobilizați și trimiși acasă. Așa am putut face ultimul an de liceu. În toamna lui 1944 s-au ridicat toate liniile de cale ferată de la Crasna la Huși, 28 de kilometri. Le-au pus în vagoane și le-au dus în Rusia. Hușii erau izolați total. De la mine de-acasă și până la Huși erau 55 de kilometri. Să mergi cu căruța 55 de kilometri era imposibil. Bârladul era la 27 de kilometri de localitatea mea natală. M-am mutat cu liceul la Bârlad și am terminat în 1945.

„Începutul comunismului a fost groaznic”

Viața dumneavoastră e cât o carte de istorie, pentru că ați trecut prin toate perioadele ultimului secol - v-ați născut în interbelic, ați trecut prin al Doilea Război Mondial, prin anii crunți ai comunismului. Când v-a fost cel mai greu?

Începutul comunismului a fost groaznic, cu ocupația sovietică, cu sărăcia mare de după război, cu lipsa aprecierii valorii oamenilor, cu distrugerea omului din punct de vedere economic și fizic, lichidarea tuturor celor care au condus România ani și ani înainte și care erau mari personalități, lichidarea elitei Armatei Române și lichidarea magistraturii. Procurorii erau luați din atelierele Nicolina și „calificați” într-un curs de șase luni. 

Era sărăcie mare, veniturile erau foarte scăzute. Ca asistent universitar, aveam un salariu de 520 de lei pe lună, care însemna prețul unei pălării. Erau cartele pentru cartofi, cartele pentru prosoape de șters pe față, cartele pentru încălțăminte. Aveai voie să cumperi doar o singură pereche de încălțări pe an. Pânza de americă se dădea pe cartelă, la metraj. Totul era limitat și cântărit. Pâinea, nu mai vorbesc, era drămuită. A fost o viață foarte grea.

Vedeți, omul ăsta are o homeostazie extraordinară și din punctul de vedere al factorilor meteorologici, dar și din punctul de vedere al factorilor de viață. S-a adaptat omul și în condițiile acelea. Și toate astea au durat cel puțin până ce trupele sovietice s-au retras de la noi din țară. 

Cred că situația a fost grea și în satele din Moldova, imediat după război. Cum au stat lucrurile la Do­dești-Vaslui, satul dumneavoastră natal?

Rușii se comportau foarte urât. Furau din case, aveau atitudini huliganice față de femei, care, de frică, dormeau în pivnițe sau în podul casei, îți împușcau porcul din curte și ți-l luau. Noi aveam niște vin în beci. S-au băgat în beci, au pus santinela la gura beciului, au răsturnat butoiul cu fundul în sus și au luat tot. Ne-au dat un bon, scris în rusește; dar noi nu știam ce scrie. Și ne-a tradus cineva. Scria: „Plătește Stalin”. 

Au fost zile teribile. Și apoi a venit și seceta. Am văzut oameni murind de foame, umflați, neputincioși, lipsiți de proteine, devitaminizați. Eu eram student la Iași pe-atunci. La noi, la cantină, ne dădeau câte un pătrat de mămăligă. Mai mergeam și la cantina suedeză, mai făceam câte o turtă în sobă. A fost cumplit de greu.

„10 ani, Iașiul a fost un oraș de ruine”

Cum era Iașiul acelor vremuri?

Orașul era plin de armată. Vizavi de gară, clădirea pe care azi o numim Vama Veche, era ocupată de ruși, era comandament sovietic. Linia I, la gară, era linie largă - acolo venea direct trenul rusesc.

Iașiul era mic, populație puțină. Orașul arăta ca după război. Ruine. Pe Păcurari, după con­sulatul sovietic, pe locul blocurilor Penicilinei, de azi, păș­teau caprele printre ruine și creșteau salcâmii. Povestea asta a fost până prin 1954-1955. 10 ani, Iașiul a fost un oraș de ruine. Liceul Internat (azi Liceul „Costache Negruzzi”) era sfârtecat. Fațada era complet ruptă și-n mijloc salcâmi crescuți. În Piața Unirii, vizavi de Palatul Braunstein, toate casele fuseseră distruse, bombardate. Primăria a nivelat terenul și a făcut un parc.

Iașiul a suferit mult în război. Cred că trei sferturi din oraș a fost afectat. Universitatea a fost bombardată. Nu puteam intra în amfiteatrele noastre, de la Chimie. Sanatoriul Țaicu, care existase pe locul actualului parc din Complexul studențesc „Titu Maiorescu”, a fost complet bombardat. Eu v-am dat doar câteva exemple, dar au fost multe zone afectate. Sărăria a fost distrusă de ruși cu artileria. Partea de nord a Iașiului - Copoul - a fost distrusă din cauza tunurilor; atunci s-au rărit copacii, s-au distrus mulți arbori.

Părinții dumneavoastră cum s-au descurcat în perioada aceea?

Părinții mei au încercat să se descurce până în 1951. În 1951, după 30 de ani de activitate, și pe mama, și pe tata i-au scos din învățământ, din cauza faptului că tata era liberal. Tatălui i-au pus cote foarte mari de cereale, pe care nu le-a putut plăti. Prin urmare, a făcut un an de pușcărie. Mama a rămas singură acasă. Era vara lui 1952 și nu știa ce să facă. I-am spus să-și ia o boccea și să vină, pe ascuns, la mine, la Iași. Întâmplarea făcuse să cunosc un inspector școlar din Huși, care-i cunoștea și pe părinți. L-am rugat s-o încadreze undeva. Și el a spus că o ajută, dar că trebuie să divorțeze (formal) de tata. A divorțat și așa a reușit să o angajeze la Erbiceni (județul Iași) ca învățătoare. În anul următor tata a ieșit de la pușcărie. Casa noastră fusese ocupată de milițianul din sat. A venit și el la mine, la Iași. Am reușit să-l ajut să se încadreze și el la Oțeleni-Strunga, județul Iași. Acolo a fost mutată și mama, cu ajutorul aceluiași inspector. Au stat acolo cinci ani, fără să știe absolut nimeni nimic de ei. În timpul ăsta miliția venea frecvent la mine să mă întrebe unde sunt părinții. Abia în 1957 s-au întors acasă, la Dodești. Casa era golită, la fel toată gospodăria. Au avut o viață crâncenă. Dar tata a murit liberal.

Când s-au retras sovieticii din Iași?

În România au staționat un milion de soldați sovietici, pe care trebuia să-i hrănim. Erau veniți cu familii aici, aveau școli, aveau restaurante. Restaurantele lor erau burdușite cu mâncare; la noi nu găseai decât icre făcute din griș, cu un pic de gust de pește. 

Din Iași s-au retras în 1958. Au stat aici 14 ani. Nu puteai face nici o mișcare; totul se făcea numai cu dispoziția lor. Rușii aduceau re­cruți aici și făceau instrucție cu ei, stăteau în clădirile Armatei Române, iar Armata Română stătea în barăci. Practic, am fost un teritoriu ocupat.

Inventatorul Cicatrolului

Când ați început activitatea ca asistent, în Universitatea de Medicină de la Iași?

În 1950 am terminat Facultatea de Farmacie. Atunci stagnase examenul de licență; comuniștii voiau să găsească o formulă nouă - cum să se numească examenul de sfârșit de facultate. Așa că în 1949 și în 1950 nu s-a dat examen de final de facultate. Abia în 1951 s-a introdus examenul de stat. Eu am terminat în iulie 1950 și am fost numit asistent la Catedra de chimie și farmacie a Facultății de Farmacie, iar examenul de stat l-am dat în februarie 1951. Examenul ăsta era o bătaie de joc, dar era foarte greu. Trebuia să înveți istoria partidului comunist bol­șevic și manifestul partidului comunist. Asta era prima disciplină, eliminatorie. Nu luai 6, la revedere! Abia pe urmă dădeai disciplinele de specialitate. Iar la doctorat am avut două discipline de specialitate, am avut limba rusă și, atenție, o limbă străină. Limba rusă era considerată ca limba maternă, că era limba „fraților”. 

Facultatea de Farmacie s-a desființat în 1952. Așa că am trecut la Institutul de Igienă, drept cercetător științific principal. Acolo am pregătit doctoratul, pe care l-am susținut în 1971, la Facultatea de Farmacie, care s-a reîn­fiin­țat în 1960.

Între timp, prin pensionarea profesorului Gheorghe Ghimicescu (n.r. - 1906-1981, mare chimist român, profesor universitar) de la Facultatea de Farmacie, s-a înființat un post pe disciplina Chimie sanitară. Eu colaborasem mult cu profesorul Ghimicescu, el și-a dorit să vin la catedră. Cu el făcusem analiza apelor minerale de la Slănicul Moldovei; am lucrat doi ani. Așa am ocupat postul de conferențiar la Facultatea de Farmacie și șef de disciplină la Chimia sanitară.

Cum era învățământul medical superior de la Iași, din perioada aceea?

Era foarte serios, în ciuda lipsurilor. Erau oameni integri, nu se pretau la lucruri murdare. Asta o dată. Apoi nu era această avalanșă de studenți. Erau puțini; aveam 30-40 de studenți pe an. La Facultatea de Farmacie se intra foarte greu. La concursul de admitere erau între 10 și 22 de candidați pe un loc. În 1976, am fost numit decan al facultății. În cei opt ani de decanat, am avut între opt și 22 de studenți pe un loc. Concurența era așa de mare că nu mai puteam să mai facem departajarea. Uneori, o făceam la sutime; alteori nici la sutime nu o puteam face. Era un filtru extraordinar, aveam niște studenți eminenți. 

Am făcut eforturi mari, cât am fost decan. Pentru că am vrut să ridic nivelul de activitate a fa­cultății și să extind cumva această activitate nu numai pe linie didactică, ci și pe linie de cercetare, pe linie de producție. Atunci se punea problema integrării cadrelor didactice în pro­duc­ție. Medicii erau integrați în spitale, dar noi, cei de la Facultatea de Farmacie, trebuia să fim integrați în farmaciile din cadrul Oficiului farmaceutic. Ceea ce însemna că făceam o muncă pentru alții. Și-atunci am propus să facem un laborator de cercetare și producție al nostru, în cadrul facultății. A fost o foarte mare muncă de convingere, dar până la urmă profesorul Gheorghe Scripcaru (n.r. - unul dintre cei mai buni profesori români de medicină legală), care a fost un om extraordinar și care era rector, m-a înțeles foarte bine. Așa am reușit să înființez, în 1977, laboratorul în care am produs medicamente, pe care le dădeam contracost farmaciilor. Acolo am realizat patru brevete de invenție: pentru un medicament, pentru un reactiv pentru biochimie și pentru două substanțe medicamentoase care puteau fi combinate pentru a obține un medicament final. Am făcut Cicatrolul, un medicament folosit pentru refacerea țesuturilor în caz de arsuri. Brevetul pentru Cicatrol a fost în proprietatea Antibiotice, ca să plătească ei taxele, care erau foarte mari. Cei de la Antibiotice produc și acum acest medicament pe care noi l-am descoperit și brevetat.

Timp de 10 ani am făcut pro­ducție intensă. A fost o microfabrică de medicamente. Lucram cu profesorii și studenții din facultate. În felul ăsta am rezolvat problema integrării profesorilor, dar am făcut și o foarte bună muncă de cercetare știin­țifică în colectiv.

Laboratorul a funcționat până în 1989. Apoi, totul s-a risipit, aparatura a dispărut, spațiul s-a pierdut și totul a intrat în istorie.

„Una dintre învățăturile rele deprinse de om din comunism a fost să fure”

Cum apreciați timpurile pe care le trăim acum, gândindu-vă și la alte vremuri pe care le-ați trăit și pe care noi azi le mai cunoaș­tem doar din cărți?

Sărăcie a fost și înainte de al Doilea Război Mondial; erau și-atunci oameni săraci, ca și-acum. Dar oamenii munceau nu mult, foarte mult! Țăranul mergea de luni pe câmp, dacă ogorul era mai departe, și se întorcea sâmbătă seara. Pleca cu ceaunul, cu fasolea, cu cartofii, cu făina la el. Stătea acolo, dormea acolo, își făcea acolo de mâncare, ca să nu piardă timpul pe drum. Era mai puțină grijă pentru sănătate decât este acum; nici nu erau posibilitățile medicale de azi. TBC-ul, pe atunci, era ca un cancer astăzi.

Era, însă, mai multă moralitate. Erau caractere mai bune, de neclintit, pur și simplu. De pildă, dacă un om era înscris într-un partid politic, până la moarte rămânea în acel partid, nu sărea dintr-un partid în altul. Erau oameni mult mai sinceri. 

Dar noi am trecut prin comunism. Și una dintre învățăturile rele din comunism, deprinse de om, a fost să fure. Pentru că oamenii lucrau la colectiv. Și dacă primeau ceva, bine, dacă nu, furau. Era și o glumă care se spunea la ședințele de colectiv: „Domnule președinte, ne mai dați ceva sau rămânem cu cât am furat?” Probabil că de-acolo ni se trage azi cu minciunile și cu hoțiile astea. Că am ajuns mai rău ca pe vremea fanarioților, cu averi făcute peste noapte.

Tehnica a evoluat azi, dar nu și caracterul omului. Astăzi avem doctorate cu puzderia, dar autorii sunt niște semidocți.

Ce șanse mai avem să ne revenim, domnule profesor?

Politica aceasta greșită a făcut să stăm pe loc așa de mult sau să regresăm. Am speranțe că lucrurile se vor îndrepta. Dar eu nu o să mai apuc acele vremuri.