Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Timpul teatral se va măsura cu talentul lui Ştefan Iordache“

„Timpul teatral se va măsura cu talentul lui Ştefan Iordache“

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 04 Dec, 2008

Actor la Teatrul Naţional din Iaşi de aproape 45 de ani, Petru Ciubotaru face parte dintr-o generaţie de oameni ai scenei care au dat tot talentul lor teatrului şi filmului românesc. A jucat 240 de roluri de-a lungul întregii sale cariere, interpretând fabulos şi comedie, şi dramă. În urmă cu 9 ani, împreună cu fiica şi ginerele său, ambii actori, a pus bazele primului teatru particular din ţară: BON-TON. A fost bun prieten cu regretatul Ştefan Iordache, despre care spune că „a fost un actor de sorginte foarte rară, care, în timp, a devenit un etalon. Teatrul românesc se va confrunta mereu cu imaginea lui, cu felul lui de a vedea lucrurile“.

Sunteţi actor la Naţionalul ieşean de 45 de ani. Cum a început, pentru dumneavoastră, relaţia aceasta cu teatrul?

Povestea teatrului a început într-un mod care naşte, care e prolific. Începusem să merg de mic la teatru. Nu mergeam cu şcoala. Locuind în centrul Iaşului, mă duceam singur. Uneori, din întâmplare. Şi întâmplarea asta, care e o lege filosofică foarte strictă, ce naşte necesitatea, a presărat în mine nevoia de a mă duce şi după aceea. Erau nişte spectacole extraordinare cu o trupă de actori, cu care, din fericire, am avut şansa să joc mai târziu. Aceasta a fost, de altfel, una din marile şanse ale existenţei mele actoriceşti.

Mi-au plăcut întotdeauna istoria, literatura, şi credeam că asta voi urma. Când eram în clasa I, în fosta librărie Eminescu, într-o duminică dimineaţa, la ora 10:00, era anunţată doamna Virginica Bălănescu, care citea din Eminescu. M-am dus s-o ascult. Puţini actori ştiu să spună din Eminescu, deşi mulţi o fac, şi-l mânjesc, îl coboară. Ea citea absolut fantastic. Clipa aceea a declanşat în mine dorinţa de a citi şi de a citi literatură foarte bună, mai ales rusă. Mult mai târziu am început să fac figuraţie la Teatrul Naţional, ca să câştig un ban. Însă, am prins oleacă morbul acesta al teatrului. Am urmat apoi, din 1959, Institutul de Teatru din Bucureşti, şi aşa a început viaţa mea ca actor.

Ce însemna să fii actor în acei ani?

Atunci era privit ca un lucru absolut deosebit. Era echivalent cu a face chirurgie. Mai ales că în Iaşi exista această clădire fabuloasă - Teatrul Naţional - şi o trupă cum nu cred că va mai exista vreodată.

Fiecare actor păstrează o parte din „respiraţia“ personajului

Aţi interpretat sute de roluri de-a lungul timpului. Uneori trebuie să vă mulaţi atât de bine pe structura personajului, încât aproape că vă identificaţi cu el. Aveţi momente când uitaţi să mai ieşiţi din rol?

Când se termină spectacolul, sigur că mai păstrezi ceva din epiderma personajului, din gândurile lui. Trebuie să ieşi, pentru că a doua zi începi altceva. Există, totuşi, ceva care se păstrează, iar personajele foarte importante îşi lasă o anumită amprentă. E ca un lucru de care nu poţi scăpa niciodată. Rămâne ceva din respiraţia lui, din felul lui de a gândi, şi nu e rău că rămâne. Nu e bine să rămână prea mult şi prea dens, prea apăsat, prea puternic.

Dintre personajele pe care le-aţi jucat, care v-a provocat mai mult?

Am fost şi mă consider încă un actor care poate să joace Cehov. Şi din tot ce-am jucat din Cehov, am fost îndrăgostit de un personaj mic, mic de tot, Kosâh, în spectacolul „Ivanov“, regia lui Ovidiu Lazăr. Personajul acesta mi-a creat foarte mari probleme, aşa cum se-ntâmplă la Cehov, de altfel. Pentru că Cehov, dacă nu-ţi face probleme, înseamnă că te duci să joci ţurca. Apoi, Chiriţa este ambiţia fiecărui bărbat actor. Dar cu ea m-am obişnuit. Parcă-mi vine mai la îndemână să fac Chiriţa decât să-l joc pe Kosâh.

De preferat – drama

Aţi jucat şi comedie, şi dramă. Structural, ce vă e mai uşor, să râdeţi sau să plângeţi?

De un timp încoace mi-e mai apropiată drama. De la „Apus de soare“ (n.r. - drama lui Barbu Ştefănescu Delavrancea). Şi cred că ţine de vârstă, de cunoaştere, de un anumit gong al timpului care ne anunţă ceva, acolo; ţine de faptul că în timpul acesta am pierdut nişte oameni apropiaţi. Mă gândesc la ei la modul trecut şi mă sperie. Şi-atunci cred că în mod fatal îţi împlineşti destinul spre acest adevăr, al unor socoteli care se apropie de apus. Dacă-i şi „de soare“, e şi mai bine…

Un actor este prins în permanenţă în capcana dintre două lumi: cea a realului şi cea a artei. Cum resimţiţi dedublarea?

Acuma, la vârsta mea (la anul fac 70 de ani) foarte important devine teatrul. Eşti ca un alchimist care încearcă să extragă aurul. Dacă eşti foarte lucid, îţi dai seama că aur n-ai să faci niciodată, dar încercarea merită. Ei, în încercarea aceasta, care este încercarea artei, am simţit mai puţin dedublarea, pentru că am lângă mine un om care mă ajută enorm, care mă lasă să fac artă. Mă scuteşte de toate grijile cotidiene, deşi eu, orfan de la 3 ani, am trăit alături de mama într-o permanentă grijă a zilei de mâine. Viaţa mea citadină e doar aceea a artistului care observă, care se uită, care uită de timp, de temperatură şi are în faţă doar pelicula care-l ajută pe el în meserie.

„Fiecare nou spectacol înseamnă o stare de nelinişte îngrozitoare“

Ce nu ştie publicul din încercările prin care trece un actor?

Publicul nici nu trebuie să ştie prea mult. Oricum, nu cred c-ar înţelege foarte bine. I s-ar părea puţin nefiresc să ştie că arta adevărată e un mare zbucium. Fiecare nou spectacol înseamnă o stare de nelinişte îngrozitoare. Şi cu cât trece vremea, dorinţa de perfecţiune e mai pregnantă şi mai sfâşietoare în acelaşi timp. Aştepţi mereu ca înlăuntrul tău să apară un om, care e altfel decât eşti tu, care gândeşte altfel, care are altă fizionomie, care poartă alt număr la pantofi, care iubeşte altfel, care este urât altfel, care este perceput altfel. Aicea e starea aceea, similară cu cea în care cineva te împinge din avion fără să ai paraşută. Şi totuşi, trebuie să cazi pe pământ fără să te striveşti. Dar, dacă n-ai acest zbucium, înseamnă că n-ai nimic. Eu, dacă nu sunt bântuit de toate angoasele astea, sunt un om speriat. Ceva nu e bine.

„Eu sunt un om care nu mă plac, îmi găsesc o mie de defecte“

Sunteţi regizor şi actor la primul teatru „de familie“, profesionist, din România. Cum a pornit ideea BON-TON-ului?

Fiica mea este actriţă, soţul ei este actor, fosta mea soţie este şi ea actriţă şi, poate, de aici a plecat şi primul gând. Am făcut cu toţii un spectacol, Creangă, cu care ne-am prezentat la cel mai mare festival de teatru pentru copii şi tineret din lume, care se ţine o dată la doi ani, în Mistelbach (Austria). Am avut ambiţia să fac acest spectacol, pentru că, dincolo de faptul că o parte din cariera mea este indisolubil legată de Creangă, am fost tot timpul obsedat de următoarea idee: Cum poate arăta Creangă fără limbaj? Fiindcă pentru noi toţi Creangă este acela cu dulceaţă-n vorbe. Cum poate fi receptat acest microcosmos pe care Creangă îl creează, dincolo de această specificitate a limbajului? Am realizat, deci, un spectacol care se numea „Împărăţia Ozanei“, un spectacol al copilăriei, al încercării disperate de a-ţi mai recupera inocenţa şi curăţenia, şi curajul de a fi copil. Dincolo de lucrurile acelea care li se-ntâmplă tuturor copiilor, am încercat să surprind şi acest aspecte, iar finalul era unul trist, până la urmă. Spectacolul s-a ţinut în limba germană, am luat Marele Premiu al festivalului şi am avut surpriza de a fi opriţi pe stradă de către austrieci, care ne spuneau că şi-au revăzut toată copilăria pe parcursul piesei. Ne-am întors de-acolo şi, cum sunt copiii „nebuni“ (vorbesc acum de copiii ăştia ai mei), şi-au vândut casa şi au făcut o sală de teatru extraordinară, frumoasă, intimă. Am inaugurat-o cu „Piatra din casă“ a lui Vasile Alecsandri. Anul următor ni s-a cerut o chirie uriaşă şi a trebuit să ne mutăm de acolo, dar teatrul a rămas. Am avut alte turnee, spectacole. Teatrul se poate juca oriunde, chiar şi într-o hală, pentru că şi locul acesta se sfinţeşte cu harul teatral. Ozana şi Cristi, copiii, l-au numit BON-TON.

Ce-i reproşează actorul Petru Ciubotaru omului Petru Ciubotaru?

Îi fac multe reproşuri prietenului meu, Ciubotaru. De multe ori mă port aspru cu el. Sunt foarte multe lucruri pe care a promis că le face, pe altele a promis că le face bine şi nu s-a ţinut de cuvânt. Eu sunt un om care nu mă plac, îmi găsesc o mie de defecte, dar, în acelaşi timp, mă întorc şi socot că prietenul acesta al meu, Ciubotaru, este ca un fel de copil al meu. Şi, cu îngăduinţa Celui de sus şi cu ce ne-a mai rămas nouă de la el, îl accept.

Ştefan Iordache, un actor „de sorginte rară“

L-aţi cunoscut îndeaproape pe marele Ştefan Iordache; aţi fost colegi de an în timpul facultăţii. Ce îl deosebea de ceilalţi actori din generaţia sa?

Fănică, cred eu, este cel mai mare actor român de o bună bucată de vreme şi pentru o şi mai bună bucată de vreme de-acum înainte. Timpul teatral, cu siguranţă, se va măsura cu talentul lui, cu creaţiile lui. A fost un actor de sorginte foarte rară, care, în timp, a devenit un etalon. Teatrul românesc se va confrunta mereu cu imaginea lui, cu felul lui de a vedea lucrurile.

Îndrăznesc să spun, de exemplu, despre Florin Piersic, că de la „Ciulinii Bărăganului“ n-a mai făcut nici un film mare. Au fost doar roluri din acestea care ţineau de farmecul personal.

În schimb, Fănică Iordache a fost tot timpul extraordinar. Nu există nici un film al său în care el să nu fi fost o mostră de genialitate. Şi în teatru la fel. Foarte rar se va mai naşte şi va mai fi un actor ca el. El juca de toate, însă în felul lui unic. Hamletul de referinţă al teatrului nostru este cel făcut de dânsul în 1975. Apoi toate celelalte personaje. Spre exemplu, Richard al III-lea. L-a făcut şi Iureş, dar nu se compară cu cel făcut de Iordache. Titus Andronicus, iarăşi un rol magistral, despre care cred că nimeni n-ar mai trebui să îndrăznească să-l facă măcar vreo 200 de ani.

Îi spunea maică-sa: „Cheamă-l pe moldoveanul ăla al tău. Spune-i că-i fac fasole“

Cum era omul Ştefan Iordache, dincolo de actorul pe care-l cunoşteam cu toţii?

Eu am avut privilegiul de a fi şi foarte bun prieten cu el, foarte apropiat. Nu ştiai ce se-ntâmplă cu el, nu-i ştiai laboratorul de creaţie; trăia într-un univers numai al lui, în plan profesional vreau să spun. Cu prietenii era foarte apropiat, era un om plăcut, cald, generos; te simţeai bine cu el. Vă dau un exemplu şi asta cred că o să spună tot. Când mă duceam în turneu, la Bucureşti, el mă aştepta. Aştepta să termin turneul şi în ultima zi venea la spectacol şi apoi mă lua la el acasă. Soţia lui, Mihaela Tonitza, mă punea mereu să-i povestesc despre Tonitza, pictorul, de care sunt îndrăgostit, pentru că-mi spunea mereu că ştiu despre unchiul ei lucruri pe care nici măcar ea nu le ştia. La miezul nopţii punct, Fănică se ducea pe balcon, lua o damigeană împletită, o punea pe masă şi le spunea celor care se mai aflau pe la el: „Gata, plecaţi, că vreau să rămân cu Petrică“. Ăsta era el. Stăteam la poveşti până dimineaţa. Vorbeam mult, deşi era un om zgârcit când îi venea rândul să povestească despre sine. Era zgârcit şi cu mărturisirile despre artă. Acuma, dacă stau să mă gândesc bine, nu ţin minte să-mi fi spus ceva despre vreun rol de-al lui. Şi nici despre alţii. Eu mă spovedeam, îi mărturiseam frământările mele. El stătea şi asculta, oarecum circumspect, ştiind că eu eram cam şugubăţ din fire.

Filma, odată, la Iaşi, spre exemplu, Glissando, cu Mircea Daniliuc. Eu nu ştiam că erau certaţi. La ora şase după-amiază urma să ne vedem la un coleg de-al nostru, la care era invitat şi Daniliuc. Când a venit Iordache, mi-a zis: „Eu am venit aici pentru tine. Hai să mergem pe balcon“.

Îmi amintesc cu plăcere de mama sa, care mă îndrăgea foarte mult. Când eram la Institut, mă invita la el, la Calafat, de unde era de loc. Îi spunea maică-sa: „Cheamă-l pe moldoveanul ăla al tău. Spune-i că-i fac fasole“. Ne întâlneam şi-mi spunea: „A zis mama să vii, că-ţi face fasole. Noi mâncăm fasole numai când vii tu“. Aşa şi era; numai dacă veneam făcea mama lui fasole şi scotea nişte murături grozave (râde).

Cum aţi primit vestea morţii sale? Ştiaţi că era bolnav?

Nimeni nu ştia. Ştiam doar ceea ce se întâmplase în ultimele zile, că fusese internat la „Elias“ şi că a plecat la Viena. Am avut, însă, o bănuială... M-a spulberat vestea… N-am vrut să mă duc la înmormântare, pentru că prefer să-l păstrez aşa cum îl ştiu eu: Fănică, Fane, Fănache…

Ce alţi actori de calibru v-au fost colegi?

Pe lângă regretatul Ştefan Iordache, am avut şansa să-i am colegi pe mulţi dintre „marii“ teatrului şi filmului nostru: Eugenia Dragomirescu, cel mai talentat produs al Institutului Bucureşti din toate timpurile, Irina Petrescu, Cornel Coman, Sandu Simionică, Dionisie Vitcu, Valentin Uritescu. A fost o serie extraordinară.

45 de ani de carieră şi 240 de roluri

Actorul Petru Ciubotaru s-a născut în localitatea Ciurea din judeţul Iaşi în anul 1939. Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ Bucureşti, promoţia 1963, la clasa profesorului Alexandru Finţi, unde i-a avut colegi pe celebrii Ştefan Iordache, Irina Petrescu, Dionisie Vitcu, Valentin Uritescu. Din anul 1964 este actor al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, interpretând, de-a lungul a 45 de ani de carieră peste 240 de roluri. A fost fabulos în „Chiriţa“ şi magistral în rolul lui Ştefan cel Mare din piesa „Apus de soare“ a lui Delavrancea. Este unul dintre numele sonore ale Naţionalului ieşean. În anul 1999 a intrat în trupa de actori a Teatrului BON–TON, primul teatru de familie, profesionist, din România, înfiinţat la iniţiativa fiicei sale, Ozana Ciubotaru Costin, şi ea actriţă. Şi aici a jucat zeci de roluri şi a participat la nenumărate turnee în Austria, Germania, Polonia, Rusia şi Franţa.

De-a lungul anilor, talentul i-a fost răsplătit cu numeroase premii şi distincţii: premiul de interpretare la Decada dramaturgiei originale, cu rolul Nik din „Duet“, de Andi Andrieş (1971), premiul de interpretare pentru Iacoppo din „Săptămâna patimilor“ de Paul Anghel (1987), premiul de interpretare la Festivalul de Teatru de la Bacău pentru „După melci“ de Ion Barbu (1992), Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler (2002).