Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu „Ţineţi politica departe de ştiinţă şi religie“

„Ţineţi politica departe de ştiinţă şi religie“

Data: 25 Noiembrie 2007

În data de 4 octombrie a.c., Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE) a dezbătut a doua oară proiectul propus de socialistul francez Guy Lengagne, cu privire la „Pericolele creaţionismului în educaţie“. Depus prima dată în luna iunie a acestui an, proiectul a fost respins la o primă analiză, întrucât nu respecta „libertatea de expresie a profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor“ şi pentru că „încearcă să elimine orice alternativă a teoriei darwiniene despre originea vieţii“.

La o a doua analiză (cea din octombrie), PACE a emis o rezoluţie neobligatorie, prin care se condamna predarea creaţionismului în sistemul de învăţământ, afirmându-se chiar că această teorie reprezintă o ameninţare la adresa drepturilor omului.

Legat de acest subiect vă prezentăm un interviu oferit de Cardinalul Christoph Schönborn jurnalistului italian Paolo Gambi şi publicat luna trecută în „The Catholic Herald“ din Marea Britanie.

Eminenţa Voastră, Consiliul Europei a declarat că nu ar trebui să se predea creaţionismul în şcoli, întrucât nu este ştiinţific. În ultimii ani aţi vorbit pe larg despre acest subiect. Ce credeţi despre declaraţia Consiliului?

În primul rând, înţeleg că părinţii, profesorii şi alţi oameni care urmăresc situaţia din Europa sunt îngrijoraţi de creşterea influenţei creaţionismului. Au dreptate să spună că acesta este strict contrar teoriilor considerate a fi astăzi cunoaştere ştiinţifică. Împărtăşesc această îngrijorare.

Trebuie să spun că, din punct de vedere catolic, creaţionismul - adică interpretarea literală a primelor două capitole din Facere ca o creare a lumii în şase zile cronologice - este pur şi simplu absurd. Nu face parte din înţelegerea catolică a Bibliei faptul că primele două capitole ale Sfintei Scripturi, despre crearea lumii, trebuie înţelese ca fiind o relatare ştiinţifică despre originea lumii. Drept pentru care, sunt de acord cu îndepărtarea de creaţionism.

Pe de altă parte, sunt îngrijorat că există, în acelaşi timp, două probleme amestecate în această respingere, de altfel, de înţeles şi admisibilă a creaţionismului. Prima este că o instituţie politică - Consiliul Europei - se pronunţă în legătură cu o teorie ştiinţifică. Cred că aceasta este o schimbare foarte primejdioasă. Lăsaţi ştiinţa în grija ştiinţei. Nu vă implicaţi politic în problema dacă darwinismul sau neo-darwinismul sau teoria evoluţionistă sunt valabile din punct de vedere ştiinţific. Aceasta nu este o problemă politică. Este o problemă de ştiinţă şi trebuie să rămână aşa. Iar dacă a fost vreo neînţelegere cu privire la poziţia mea în legătură cu această problemă, afirm clar că şi din punctul de vedere al Bisericii este important să nu ne amestecăm în întrebarea dacă o teorie ştiinţifică are validitate experimentală. Atât politicienii, cât şi Biserica trebuie să se abţină de la declaraţii despre validitatea unei teorii ştiinţifice.

Al doilea punct în legătură cu care îmi exprim îngrijorarea îl constituie confuzia care pare să se afle în spatele acestei rezoluţii a Consiliului Europei, între creaţionism şi credinţa în Dumnezeu Creatorul - care este Dumnezeul comun al tuturor creştinilor şi al altor religii, cum ar fi islamul şi iudaismul - într-un creator al cerului şi pământului, un creator care a creat totul din nimic, după cum credem noi, care are puterea de a călăuzi lumea spre finalitatea ei, care a dat un înţeles şi un scop acestei lumi, precum şi vieţilor noastre în această lume.

Creaţionismul este o înţelegere eronată a credinţei într-un Creator divin. Drept pentru care, este primejdios că politicienii par să amestece ceea ce este credinţa autentică într-un Creator cu o teorie respinsă de cel puţin majoritatea creştinilor, acceptată numai de câteva grupuri creştine, dar cu siguranţă nu de Biserica Catolică.

Îmi exprim, aşadar, aceste două rezerve în legătură cu această rezoluţie.

„Renunţăm la inteligenţă dacă afirmăm că întâmplarea stă la originea tuturor lucrurilor“

Într-un memorandum ataşat acestei rezoluţii, aţi fost menţionat şi prezentat ca suporter al ceea ce se numeşte „designul inteligent“, care ar presupune că aţi fi un campion al creaţionismului. Este adevărat?

Îmi pare rău să spun că politicienii şi ziariştii abrevieză, uneori, din lipsă de spaţiu. Aşa încât ceea ce am de spus despre problema design-ului am exprimat pe larg în cărţile, articolele şi conferinţele mele. Am scris în „New York Times“ despre dovada copleşitoare a designului. Nu am spus, după cum şcoala inteligentă de design pare să afirme, că metodologia ştiinţifică, prin ştiinţele naturii, poate dovedi designul în natură. Dar ceea ce am spus - şi ceea ce spun încă - se referă la faptul că este într-adevăr posibil ca inteligenţa umană să discearnă designul în natură. Aceasta este o afirmaţie care trece dincolo de metodologia ştiinţifică. Este o afirmaţie filozofică şi, poate, o afirmaţie religioasă. Este o afirmaţie bazată pe inteligenţa umană, pe raţiunea umană.

După cum Papa Benedict a spus adeseori, întrebarea primordială este dacă la originea tuturor lucrurilor există un logos sau dacă este pură cauzalitate, întâmplare. Şi, după cum Papa Benedict a spus din nou, această întrebare fundamentală, la care trebuie să răspundem cu inteligenţa noastră, susţinută de lumina credinţei, este că dacă discernem raţiune în lume, în natură - dacă natura poate fi înţeleasă - se impune întrebarea: de unde vine aceasta? Este posibil ca simpla întâmplare să producă inteligenţă, că suntem fiinţe inteligente ca produs numai al unui proces neinteligent?

Am spus, în încheierea lucrării mele din „New York Times“ - şi aceasta a fost o citare implicită a lui Ioan Paul al II-lea - că ar însemna să renunţăm la inteligenţă dacă am afirma că simpla întâmplare ar fi la originea tuturor lucrurilor.

Dar, din nou afirm, politica nu ar trebui să intervină în această dezbatere. Lăsaţi-o ştiinţei. Ţineţi politica departe de ştiinţă şi de religie. Şi bineînţeles, şi invers. Ştiinţa nu trebuie să încerce să facă politică, iar religia nu trebuie să facă politică; ar trebui, poate, să inspire politica, dar nu să facă politică.

„Trebuie să eliberăm pe Darwin de darwinism“

Documentul menţionează riscul unei teocraţii dacă creaţionismul nu este pus în discuţie. În acelaşi timp, se afirmă că „teoria evoluţiei nu are nimic de a face cu revelaţia divină, dar este construită pe fapte“ şi apelează la oameni „rugând-i să reziste prezentării ideilor creaţioniste în orice altă disciplină în afară de religie“. Pe de o parte ştiinţa, faptele, raţiunea, Darwin - pe de altă parte, credinţa, religia şi creaţionismul. Este corect?

Este o confuzie foarte problematică. Pe de o parte, teoria lui Darwin este o teorie ştiinţifică şi trebuie abordată ca atare. S-a dezvoltat foarte mult de când a publicat-o Darwin. Se dezvoltă, încă, foarte mult. Dar trebuie discutată ca orice altă teorie ştiinţifică şi nu trebuie să fie subiect politic. Nu este de competenţa politicienilor şi nici a liderilor religioşi să afirme dacă această teorie ştiinţifică este validă. Lăsaţi-o ştiinţei. După cum am spus într-o lucrare pe care am susţinut-o în prezenţa Papei Benedict al XVI-lea, la Castel Gandolfo, trebuie să-l eliberăm pe Darwin de darwinism. Trebuie să păstrăm ştiinţa liberă de ideologie şi de politică. Iar aceasta este în interesul strict al ştiinţei: avem atât de multe exemple rele ale pagubelor produse de amestecul politicii în ştiinţă, în sec. XX. Pe de altă parte, să spui că a crede într-un Creator, nu în creaţionism, nu are nimic de a face cu raţiunea, este o afirmaţie destul de pretenţioasă.

„Biserica Catolică s-a distanţat de orice încercare de teocraţie“

Priviţi istoria filozofiei, de la Platon la Hegel şi Kant. Toţi au vorbit despre această problemă în termeni filozofici, în termenii raţiunii. Iar Biblia afirmă că, prin intermediul raţiunii, putem recunoaşte că ceea ce există nu poate rezulta din sine. Este raţional să crezi că există o inteligenţă în spatele realităţii pe care o putem înţelege şi cerceta.

În ceea ce priveşte teocraţia, înţeleg îngrijorările celor care au redactat această rezoluţie. Am avut exemple, şi încă avem, de încercări ale teocraţiei în lumea actuală. Pot numai să menţionez că Biserica Catolică - deşi am fi putut fi tentaţi în această direcţie în secolele precedente - s-a distanţat clar de orice încercare de teocraţie. Dar, pe de altă parte, amintesc că, având mijloacele libere ale societăţii democrate, a crede în Dumnezeu şi în poruncile Sale şi a încerca să urmezi poruncile lui Dumnezeu nu are nici o legătură cu iraţionalitatea. Promovarea ascultării de Dumnezeu, apelarea la libertate, nu are nici o legătură cu teocraţia. Este, însă, cu siguranţă valabil şi necesar să promovăm valorile pe care se bazează societatea noastră democrată, întrucât ştim foarte bine că democraţia poate trăi numai cu valori care nu pot fi decise democratic, ci sunt presupuse de democraţie: demnitatea umană, libertatea, inteligenţa, valorile umane fundamentale. Ele nu sunt un produs al democraţiei, ci sunt presupoziţii ale democraţiei. Şi menţionez, de asemenea, faptul că aceste elemente necesare pentru bunul mers al unei societăţi nu au nimic de a face cu teocraţia. Biserica nu le impune, ci face propuneri argumentate cum că ele sunt pentru binele societăţii.

Teoriile ştiinţifice: pericolul falsificării şi şansa îmbunătăţirii

Un memorandum explicativ anexat rezoluţiei se referă la „exemplul atomului, care a fost considerat indivizibil şi care a fost apoi divizat în nucleu şi electroni, după care s-a descoperit quark-ul (unul dintre cele două componente fundamentale ale materiei)“. Am putea spune, citind această rezoluţie, că teoria evoluţiei pare să fi devenit indivizibilă; că nu mai poate fi îmbunătăţită?

Acest lucru ar fi foarte păgubitor pentru ştiinţă. Dacă declari că o teorie ştiinţifică este definitivă, o dogmatizezi, într-un fel. Aceasta nu este în folosul ştiinţei. Teoriile ştiinţifice sunt întotdeauna deschise unei dezvoltări ulterioare şi, după cum ne-a învăţat (n.r. filozoful Karl) Popper, ele sunt deschise falsificării. Astfel, există multe puncte în care teoria evoluţionistă funcţionează, dar şi multe alte puncte în care mai există încă întrebări. Nu este de competenţa unui preot, episcop sau politician să spună ceea ce trebuie să facă ştiinţa. Oamenii de ştiinţă trebuie să-şi continue cercetările şi dacă descoperă noi elemente, noi aspecte, atunci vor schimba acea teorie sau o vor dezvolta, sau poate o vor respinge dacă, într-o zi, vor găsi una mai bună.

„Noi nu credem într-o teorie ştiinţifică“

Sunteţi un membru distins al ierarhiei catolice. Puteţi spune că credincioşii catolici pot crede în teoria evoluţiei fără a apostazia de la credinţă?

În primul rând, noi nu credem într-o teorie ştiinţifică, ci o folosim, o practicăm şi o dezvoltăm. O teorie ştiinţifică nu este o problemă de credinţă. Ea funcţionează sau nu. Dacă nu merge, o schimbi şi găseşti una mai bună. Păstraţi teoria evoluţionistă la nivelul la care trebuie să fie, ca teorie ştiinţifică. Ca şi credincios, nu am probleme cu descoperirea quark-erilor şi cu diviziunile ulterioare ale lumii atomice. Şi nu am probleme cu descoperirile ulterioare ale felului în care s-a dezvoltat viaţa pe pământ. Nu este o problemă care să mă îngrijoreze. Este o problemă de admiraţie. Sunt categoric un amator în ştiinţele naturii, mă interesează întrucâtva domeniul şi citesc foarte mult în acest sens. Şi cu cât aflu mai mult, cu atât mai mare este admiraţia mea.

V-aţi gândit vreodată la ceea ce ştim acum despre funcţionarea unei singure celule? Este atât de uimitoare complexitatea ei. Acest lucru mă umple de admiraţie. Îmi spun: „Cât de mare eşti, Dumnezeule, natura sub îndrumarea Ta divină produce o asemenea minune cum este celula vie.“ Ştiu, iar oamenii de ştiinţă ştiu mai bine ca mine, că nu suntem decât la începutul înţelegerii felului în care funcţionează codul genetic. Nu mă tem de ceea ce va descoperi ştiinţa. Am o mare curiozitate, fascinaţie, şi, bineînţeles, speranţă că vom putea folosi cunoştinţele noastre tot mai vaste cu bun simţ şi că nu vom abuza de ele în detrimentul omenirii. (Traducere din engleză a fost făcută de Sectorul pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Române)

Părintele Dumitru Stăniloae: „Absolutul nu poate purta marca nonsensului şi a limitărilor“

Dacă în mediile protestante s-a încercat explicarea începuturilor Universului într-o manieră ştiinţifică, pornindu-se de la interpretarea ad literam a afirmaţiilor cuprinse în Biblie (în special în primele capitole ale Genezei), învăţătura ortodoxă se mărgineşte la mărturisirea statornică a adevărului că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, singura motivaţie fiind iubirea Sa nesfârşită.

Din perspectivă ortodoxă, ştiinţa poate fi o cale de înţelegere a lui Dumnezeu şi de sporire a dragostei faţă de Cel care „cu înţelepciune toate le-a făcut“, dacă demersurile şi interpretările sale sunt făcute cu onestitate. Însă teorii precum cea evoluţionistă, care exclude existenţa şi necesitatea unui Creator, sunt considerate absurde de Biserica Or-todoxă:

„După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi. (…) O lume existentă din veci în forme evolutive, în esenţă identice cu cea actuală, ar fi ea însăşi absolutul, adică singura realitate. Dar absolutul nu poate purta marca nonsensului şi a limitărilor, pe care o are în sine forma actuală a lumii, privită ca singura realitate, sau cele esenţial identice, în care toate se compun şi se descompun. Chiar dacă ar fi un sens superior necunoscut în această relativitate, ar trebui să fie cineva care să fie conştient de el în mod etern, în care caz el ar fi adevăratul absolut, superior acestei relativităţi. Iar dacă nu e nimeni conştient de un asemenea sens, un asemenea sens nici nu există. Conştiinţa noastră însă, cea mai înaltă formă de existenţă în această lume, cere ca lumea aceasta să fie mântuită de relativitatea ei; ea trebuie să-şi găsească sensul într-un plan de existenţă superior ei“. (pr. Dumitru Stăniloae - „Teologia dogmatică ortodoxă“)