Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Toma pipăie rănile lui Hristos

Toma pipăie rănile lui Hristos

Un articol de: Raluca Brodner - 26 Apr, 2009

„Încredinţarea lui Toma“ este icoana din Duminica Tomii (duminica de după Paşti; în tradiţia populară s-a numit „Paştile cel mic“) pe care o găsim zugrăvită, în pictura murală ortodoxă, în naos, la rând cu scenele praznicelor împărăteşti. De asemenea, o aflăm în Erminia lui Dionisie - „Toma pipăind rănile lui Hristos“. Despre această icoană praznicară, prof. dr. Mihaela Palade, de la catedra de Artă Sacră a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, spune că reprezintă „dialogul dintre Mântuitor şi Toma, deci dintre Dumnezeu şi om“.

Despre Icoana sărbătorii „Duminica Tomii“ se vorbeşte foarte puţin, deşi are o însemnătate mare în iconografia ortodoxă.

Aşa este. Pornim de la temeiul scripturistic care este foarte clar, mai exact cel pe care îl întâlnim în Evanghelia lui Ioan, şi în care se relatează faptul că Toma, nefiind prezent, nu i-a crezut pe cei zece apostoli, care fuseseră adunaţi acolo, în momentul când aceştia i-au spus plini de entuziasm - „Am văzut pe Domnul“, iar Toma le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 24-25)

Pe lângă acest temei scripturistic, există iarăşi un temei pe care îl caută orice iconar şi care se regăseşte în Erminie, mai precis în Erminia lui Dionisie: „Casă şi Hristos în mijloc, având mâna dreaptă ridicată, iar cu cea stângă trăgându-Şi îmbrăcămintea, Îşi dezgoleşte rana coastei din dreapta. Iar Toma, stând lângă Dânsul, îşi pune cu frică mâna dreaptă în coasta Lui, pe când cu cealaltă ţine un înscris pe care zice «Domnul meu şi Dumnezeu meu!». Şi ceilalţi apostoli, stând împrejur, se minunează.“ (p. 118)

Sunt câteva idei care reţin atenţia aici. Hristos care este în mijlocul lor. Totul se face, aşadar, cu voia Lui, El este cel care îşi dezgoleşte coasta pentru a i-o arăta şi pentru a-l lăsa pe Toma să pipăie, să se convingă. Apoi, este această mărturisire a lui Toma, pe care Dionisie simte nevoia ca iconarul să o vizualizeze cât se poate de clar - „Domnul meu şi Dumnezeu meu“. Mai trebuie să reţinem şi momentul când are loc minunarea apostolilor.

Ce ştim despre Apostolul Toma?

În primul rând, despre Sfântul Toma sunt câteva date pe care le găsim la Matei (10, 3), unde este menţionat în al doilea grup al apostolilor - Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei. A ieşit în relief la Cina cea de Taină (Ioan, capitolul 15), unde Mântuitorul spune „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Iar de mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea“, la care Toma este singurul din cei 12 apostoli care mărturiseşte: „Doamne, nu ştim unde te duci; şi cum putem şti calea?“, gest care iarăşi îl face să iasă în evidenţă.

Mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeu meu!“

Ce reprezintă icoana „Încredinţarea Tomii“?

În centrul ei se află dialogul dintre Mântuitorul şi Toma, deci dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu S-a pogorât, pentru ca pe om să îl facă Dumnezeu, iar aici Mântuitorul S-a pogorât pentru a-l convinge pe Toma. Interesant este că la întâlnirea aceasta dintre om şi Dumnezeu nu participă doar simţul văzului, ci şi simţul pipăitului. Cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, atunci când nu visezi, ca să fii convins că nu visezi, te ciupeşti sau te pipăi, ca să fii sigur că este o realitate.

La Ioan (20, 25), Sfântul Toma spune foarte hotărât: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor…“, deci cele două simţuri, pe care le considera vitale şi care, împreună, i-ar fi dat această certitudine. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne mire prea tare acest lucru şi să nu uităm precizarea pe care o face Sfântul Ioan în Evanghelia sa: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui…“. (Ioan 1, 14). Cutremurător este că Sfântul Toma atinge omul, dar Îl mărturiseşte ca Dumnezeu, pentru că în momentul în care I-a atins coasta a mărturisit: „Domnul meu şi Dumnezeu meu!“, şi asta a fost, după cum vom vedea, o adevărată mărturisire de credinţă, aşa cum avem, de pildă, mărturisirea tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când voi veni întru împărăţia Ta“, şi pe care o mărturisim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie. Cum se spune în cântările din a doua săptămână de după Paşti, în Penticostar: „Văzând coasta mea, nu mai fi neîncrezător, grăia Cuvântul către Toma, cel ce se îndoia. Cu degetul pipăie-Mă şi cu degetul cercetează văzând semnele rănilor mele. Propovăduieşte lumii Învierea Mea din mormânt cea de viaţă aducătoare“. Această mărturisire a lui Toma nu este una fără roade, ci este o mărturisire despre care ştim foarte clar că va da roade, până la mucenicie.

Care sunt elementele compoziţionale de bază ale icoanei?

De regulă, icoanele praznicare sunt simetrice. Mai precis, elementul arhitectural care îl încadrează pe Mântuitorul trebuie să fie simetric. Aici, Iisus Hristos este în centru, este mijlocul a toate, iar această simetrie conferă icoanei echilibru, pentru că Hristos restabileşte ordinea produsă de dezordinea îndoielii. El vine să restabilească această pace, echilibru şi armonie. Această icoană, întru anumit sens, este premergătoare Cincizecimii, a Pogorârii Duhului Sfânt. În această icoană, cu excepţia lui Matia, sunt prezenţi toţi apostolii. Practic, întâlnim aici toată Biserica care urma să iasă la propovăduire. Credinţa pe care Hristos a zidit-o în sufletele mucenicilor, Sfântul Duh a întărit-o la Cincizecime. Credinţa aceasta le-a dat forţa necesară ca să meargă la propovăduire şi să moară pentru acest cuvânt, pe care urmau să-l rostească printre păgâni.

Ceea ce Hristos a zidit, Sfântul Duh a desăvârşit.

„O, nevinovată îndoială a lui Toma!“

Legat de îndoiala lui Toma, spune Sfântul Grigorie cel Mare că n-a fost nefolositoare Bisericii şi că a fost mai folositoare decât credinţa fără întrebări a apostolilor, căci „necredinţa lui Toma îmblânzeşte neîncrederile şi scrupulele noastre“.

Da. Ar trebui să fim mai circumspecţi cu această idee preconcepută pe care ne-am format-o despre Toma, pentru că, să nu uităm, în nici un caz nu putem vorbi de necredinţă, poate de o neîncredere sau de prea mare bucurie. Nici apostolii nu au crezut. Şi acest exemplu îl avem la Evanghelia după Luca: „Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea le-a arătat mâinile şi picioarele Sale“ (24, 38). Dar nici atunci nu au crezut, că spune mai departe: „Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. (Luca 24, 41)

Cred că nu întâmplător erau apostolii adunaţi şi a doua oară, când i s-a arătat şi lui Toma. Nu a fost doar îndoiala lui Toma, ci, poate, fiecare în, sinea lui, a avut un semn de întrebare.

Să înţelegem că Toma este, de fapt, reprezentantul „îndoielii colective“?

Da. Tot din Penticostar aflăm că a opta zi a venit Mântuitorul înaintea ucenicilor, unde erau adunaţi şi, pace dându-le, către Toma a grăit: „Vino, apostole, pipăie mâinile în care au înfipt piroanele. O, nevinovată îndoială a lui Toma! Inimile credincioşilor la cunoştinţă le-a adus şi cu frică a grăit «Domnul meu şi Dumnezeul meu», slavă ţie.“ E foarte sugestiv acest text. Să nu uităm că această nevinovată îndoială a lui Toma (nici nu e folosit cuvântul „necredinţă“, ci „îndoială“, ceea ce este cu totul altceva) a lucrat şi la Adormirea Maicii Domnului, pentru că Sfântul Toma nu s-a nimerit să fie acolo în momentul în care Maica Domnului a fost pusă în mormânt, şi asta tot prin iconomia dumnezeiască. Toma a venit după un anumit interval, când a dorit să vadă neapărat mormântul. Apostolii, ca să îi facă pe plac, s-au dus în Ghetsimani, au descoperit mormântul şi l-au găsit gol. Vedem că această necredinţă a lui Toma lucrează în diferite împrejurări şi este de fiecare dată cutremurătoare.

Această descoperire a mormântului gol va deveni o temă de bază în iconografia artei brâncoveneşti.

Pe de altă parte, trebuie spus că nu întâmplător evenimentele acestea majore - prima arătare a Mântuitorului în faţa apostolilor, a doua arătare, Pogorârea Duhului Sfânt - au avut loc în ziua a opta a săptămânii. Ziua a opta nu este lipsită de semnificaţii. După anumite interpretări ea simbolizează sfârşitul veacurilor, acel moment în care nu va rămâne decât dragostea.