Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu „Trăirea duhovnicească nu se poate măsura cu metrul“

„Trăirea duhovnicească nu se poate măsura cu metrul“

Un articol de: Augustin Păunoiu - 02 August 2008

De mai bine de 30 de ani, la Mănăstirea Techirghiol, trăieşte un bătrân coborât parcă din Pateric. Este bonom, sfătos, deschis tuturor celor care îl caută, pe alocuri intransigent, la fel ca avva Arsenie din Pateric. Unii oameni ies din chilia lui şi zic: „Nu am mai văzut pe nimeni asemenea lui“. În vârstă de aproape un veac, părintele Arsenie Papacioc a trăit şi a cunoscut multe. „Sfârşitul... cum o vrea Dumnezeu. Noi însă avem obligaţia, acesta e punctul central, să ne punem la punct în fiecare clipă, să nu pierdem o clipă din vedere. Adică să ai un act de prezenţă. Eu nu sunt, ca duhovnic, pentru nevoinţă, sunt pentru o stare de prezenţă continuă“.

Părinte Arsenie, dacă este să ne vorbiţi despre sfinţia voastră, cu ce aţi începe?

Mă gândesc la împrejurările în care mi-am trăit viaţa. Am trăit şi situaţii când m-am întâlnit în pustie cu fiare sălbatice, cu lupi, cu urşi. Şi nu scăpam dacă nu era ninsoarea aceea grozavă, de nu vedeai la zece metri înainte… Dar toate sunt cu un rost. Mai târziu mi-am dat seama. De ce lupul a luat-o în altă parte şi nu înspre mine. Mai târziu, mi-am dat seama că m-a ferit Dumnezeu.

Aşa credeţi că este în viaţa oricui? Sunt normale momentele din viaţă când sufletul se face ţăndări de durere?

Absolut. Dar modul în care expuneţi problema este unul disperat. Sufletul nu se face ţăndări niciodată. Se împrospătează, se adaugă. Dacă citiţi „Crimă şi pedeapsă“, romanul lui Dostoievski, personajul Rascolnikov, care a omorât bătrâna se întreba: „La ce bun să mai trăiască baba asta?“ Câte milioane de oameni au murit în Rusia, să piară încă o persoană nu era mare lucru. Dar nu este aşa. În creaţia lui Dumnezeu nu există nimic care să nu fie sub controlul divin. Nu se mişcă fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu.

Adesea sufletul nostru se simte bine, este sigur pe el şi uită că are nevoie de Dumnezeu...

Aici vorbeşte „animalul“ din noi. Noi suntem şi „animal“, dar mai avem şi o parte raţională.

Citim în paraclisul Maicii Domnului: „De asupririle chinurilor mă izbăveşte...“. Dar când nu simţim nici o asuprire, pentru ce să mai cerem izbăvire?

Dumnezeu dă stări de uşurare, dar vin şi momente de cumpănă în viaţă. La mine, arestările cu anii, umilinţele grozave au creat o stare de echilibru. Odată, când ne băga la grămadă acolo, într-o celulă, nu mai ştiu pe unde era, cel care comanda în puşcărie mă cunoştea din lume. Miliţianul acela îmi zicea: „Haide, haide, că aşa-i viaţa, după tipic: «Peştele cel mare înghite pe cel mic »“. Dar eu i-am zis: „Veni-va vremea în care peştele cel mic va înghite pe cel mare“. Dacă nu mă cunoştea din lume, mă omora. Mi-a răspuns: „Bine, bine, până atunci intraţi aici“, şi ne-a arătat uşa celulei.

Astăzi, oamenii nu mai au timp să citească, să întrebe, să caute. Cum pot să cunoască totuşi calea cea bună?

Trebuie să-l înveţi pe oricare-ţi pică-n mână ceea ce trebuie. Dacă vorbim de familie, atunci mama sau tata, fără discuţie, trebuie să-şi educe copiii. Chiar dacă n-or să se conformeze întru totul, dar trebuie să insistăm.

În comoditatea lui, omul de astăzi refuză orice nevoinţă duhovnicească. Cum să li se adreseze Biserica şi ce ar trebui să facă pentru a-i recupera?

Numai Dumnezeu poate mântui pe om. În biserică se ţin predici, există cărţi care s-au scris… Trebuie să-i îndemnăm să citească. Dar la Dumnezeu să cerem, în primul rând, mântuirea tuturor. Aceasta mai este şi o problemă de Stat. Legile Statului, Ministerul Culturii trebuie să promoveze misiunea Bisericii. Pentru că altfel, dacă tu dai o învăţătură omului, iar Statul vine cu o lege contrară, pentru că este o mână criminală şi anticreştină pe undeva pe sus, se creează confuzii…

„Voiau să mă extermine. N-a vrut Dumnezeu“

Vorbiţi-ne despre Mănăstirea Antim, despre Rugul Aprins...

Pe noi, când ne-au arestat, în grupul ăsta cu părintele Stăniloae, cu Vasile Voiculescu, cu Mironescu şi părintele Sofian, nu găseau un motiv de condamnare. Şi a durat 90 de zile ancheta: foarte mizerabilă, bătăi, ce să mai povestesc… Pe mine m-au condamnat 40 de ani. Părintelui Stăniloae i-au dat 5, celorlalţi câte 5-6 ani. Şi nu ne găseau motive să ne condamne. Ne-au condamnat fără întrebare, fără nimic, cu avocaţi din oficiu.

Ne-au dus la Aiud. Acolo m-am reîntâlnit cu Sandu Tudor, adică Parintele Daniil, (se schimnicise între timp). Ne-au repartizat într-o cameră, adică urma să ne repartizeze, ne-au îngrămădit acolo; si ne-au dat o singură lingură la doi inşi. Şi noi, pentru că eram clerici, eram amândoi la aceeaşi cameră, dar cu o singură lingură. Lua el o lingură, luam eu o lingură din ciorbă. Şi a mai rămas, la urmă, puţină ciorbă. I-am zis: „Ia, mănâncă sfinţia ta“. El, la rândul lui: „Mănâncă sfinţia ta!“. Eu: „Mănâncă, părinte, că toată viaţa ne-am certat, ne mai certăm şi aicea?!“. A murit în 1962 într-o celulă la Aiud. Aveau nişte metode... Iniţial, te aduceau într-un fel de suferinţă trupească prin bătăi, după care te luau din celulă cu motiv să te îngrijească, dar te îmbolnăveai mai rău. Nimeni nu ştia. Plecai pentru totdeauna când plecai din celulă.

În închisoare aţi trăit clipe de deznădejde?

Îmi pare bine că îmi puneţi această întrebare. Ferească Dumnezeu să fi trăit vreo clipă de descurajare! Din contră. Acolo noi am avut regim de exterminare. Ne băga la răcitor, la camere frigorifice. După socoteala lor, şi după cum vedeam şi eu, nu puteai rezista mai mult de trei zile şi mureai. M-au băgat şi pe mine şi mă urmăreau pe vizeta uşii din ceas în ceas. N-am murit la trei zile, mi-au mai dat două zile. N-am murit, mi-au mai dat două zile. Nici după şapte zile n-am murit. Era groaznic. În momentele acelea mă gândeam că, dacă n-ar fi fost prezentă o întreagă credinţă în Dumnezeu, nefracţionată, ci una „văicăroasă“ sau „miorlăită“, nu puteai rezista. Ferească Dumnezeu! Aveam în acele momente o curiozitate de copil, să văd cum iese sufletul din om. S-au întâmplat atunci câteva lucruri care nu se pot spune. Dar numai pe temelia unei credinţe neştirbite.

Eu, mai întâi de toate, eram conştient de ce sufăr acolo. Ştiam cine mă chinuie. Voiau să mă extermine. Nu s-a putut. N-a vrut Dumnezeu.

„Dacă nu îţi pui problema morţii, nu poţi să rezişti“

Eu, peste şase ani, împlinesc 100 de ani. Când este vorba de veşnicie, nu se riscă. Aceasta este tema viteazului, tema eroului. Dacă există o fărâmă de descurajare, ai pierdut totul. Duşmani sunt destui, ca să speculeze orice greşeală. Nu este lucru mic în viaţă, răul cel mai mic. Eu am fost conştient şi ştiam pentru ce mor. Dacă nu îţi pui problema morţii, nu poţi să rezişti. Deşi vedeam cum este pusă problema, eu totuşi suflam şi suflam. Căindu-mă în celulă pentru că nu mă simţeam pregătit, mi-a venit în minte că mila lui Dumnezeu ne mântuie. Bineînţeles, dacă suntem pe drum. Şi atunci am căzut într-un plâns… Mila lui Dumnezeu ne mântuie, nu faptele noastre, oricât am fi de grozavi. Şi de atunci mai mult mă tem de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa Lui. Pentru că nu sunt lucruri pe care să le cuprindă vocabularul omenesc. Trăirea duhovnicească nu se poate măsura cu metrul.

Eu ţin foarte mult la amănunt. Să nu pierzi amănuntul din mână. Amănuntul joacă un mare rol. Să respectăm amănuntele. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Ce să schimbăm de aici?

Vorbiţi-ne despre iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Acestă iubire nu are margini. Ea e dincolo de închipuire, dincolo de cuvânt. Oricât ai greşi, nu poţi să o atingi, pentru că unde este iubirea divină, acolo dispare orice licărire a răului. Dacă mama iubeşte pe copiii ei până la moarte, cu cât mai mult Dumnezeu. Nu se poate vorbi în cuvinte omeneşti despre grozava iubire divină. Chiar dacă ajungem în fericirea raiului, iubirea dumnezeirii este neatinsă, nepătrunsă. Trăirea în iubire nu are hotare.

„Acolo unde e virtutea trează, totul îngheaţă“

În fiecare om există o doză de egoism, care ne îndepărtează în primul rând de Dumnezeu şi apoi de ceilalţi oameni. Cum se vindecă egoismul?

Acest egoism nu exista la creaţie, ci a apărut în urma căderii lui Adam. De aici, în mii de ani, această patimă s-a dezvoltat, a devenit obicei. Nu ştiu dacă aţi citit o poezie a lui Schiller intitulată „Mănuşa“, tradusă în româneşte de Eminescu. În ea se povesteşte cum, în Roma necreştină, singura distracţie grozavă pentru împărat şi poporul păgân era spectacolul de la arene, unde leii mâncau pe creştini. Acolo a apărut o fată căreia îi plăcea să se dea grozavă. Ea era curtată de un băiat, dar nu îi dădea acestuia nici o atenţie. Fata a scăpat una dintre mănuşile ei între lei. Într-o versiune germană se spune că ea ar fi dat drumul mănuşii intenţionat. Dar asta mai puţin contează. Importantă este morala. Întorcându-se spre băiat, i-a spus: „Dacă iubirea ţi-e fierbinte cum te juri în orice oră, mergi mănuşa de-mi ridică“. Mănuşa era între lei. Băiatul, aflat în mulţime era o persoană sinceră. S-a întors şi a rostit cu putere: „Va să zică aceasta este răsplata declaraţiilor mele“. Spre uimirea împăratului şi a tuturor, a coborât între lei, a luat mănuşa şi i-a dat-o fetei. Şi i-a zis. „Doamnă, mulţumire ca aceasta nu mai voi...“ Cu alte cuvinte, m-am dat la moarte, am arătat că sunt erou, dar m-ai pierdut. Şi i-a aruncat mănuşa. Care este morala? Acolo unde e virtutea trează, totul îngheaţă. Pe ce mă bazez să fac această grozavă afirmaţie? „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea“. Băiatul din poezie s-a dus cu o virtute grozavă. Leii au îngheţat, pentru că totul este de la Dumnezeu. Unde este jertfă de sine, natura îngheaţă.

„Maica Domnului e supărată“

Mulţi spun că sfârşitul lumii este aproape. Ce părere aveţi despre acesta?

Cu multă anticipaţie se rostesc nişte lucruri cu elemente inventate. Sfârşitul... cum o vrea Dumnezeu. Noi însă avem obligaţia, acesta e punctul central, să ne punem la punct în fiecare clipă, să nu pierdem o clipă din vedere. Adică să ai un act de prezenţă. Eu nu sunt, ca duhovnic, pentru nevoinţă, sunt pentru o stare de prezenţă continuă. Vin unii şi-mi spun fel de fel de lucruri. „Ce să facem, părinte?“ Nu poţi să te iei la luptă cu istoria. Istoria înregistrează precis evenimentele, dar tu, pune-te, tu, la punct. Pentru că tu eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos, o lume întreagă. Pentru că Biserica este acolo unde este adevărul. Dacă numai unul singur ţine adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracţiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nu poate să trăiască decât numai şi numai în adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă îl ataci, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere.

Vorbiţi-ne despre Maica Domnului.

Maica Domnului este Stăpâna Cerului şi a pământului. Şi dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului, care este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Şi să-i cerem lucruri mari, pentru că iubirea nu are margini.

Care sunt reperele fundamentale ale misiunii Bisericii, astăzi?

Ca-ntotdeauna, Biserica are îndatorirea să ajute lumea pe drumul mântuirii. Biserica trebuie să predice. Hristos le-a săvârşit pe toate, n-a rămas nimic nefăcut. Lumea trebuie să ştie de ce a venit Hristos pe lume. Să cunoască realitatea. Hristos a venit pentru om.

Specificul vieţii monahale

Lucrul care îl caracterizează pe monah este lipsa voinţei proprii. Sunt trei voturi călugăreşti: sărăcia, pe care o putem ţine şi în lume, fecioria care, de asemenea, poată fi păstrată şi în lume, dar tăierea voii nu se poate realiza decât în mănăstire, căci zice Hristos: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie“. Adică toată frumuseţea Învierii, toată grozăvia aceea, pentru că n-a înviat numai Hristos, ci a înviat toată creaţia cu El, nu ar fi fost posibilă dacă nu era Crucea mai întâi. Întâi este munca şi apoi plata muncii, dacă este să negustorim. Nu îţi poţi tăia voia proprie în lume. Tăierea voii înseamnă să faci voia lui Dumnezeu; asta înseamnă să faci ceea ce zice El. Atunci îl biruieşti pe cel rău. L-ai biruit când te-ai învins pe tine. Nu are ce să-ţi mai facă.

Prioritatea unei familii: iubirea

Cum se păstrează inima vie, cum se evită împietrirea ei?

Aici este lipsă de prezenţă duhovnicească, lipsă de simţire a veşniciei, a existenţei propriu-zise. Omul cu inima împietrită se manifestă exact ca cel care locuieşte în coteţ...

Dar împietrirea inimii nu poate fi şi o predispoziţie psihologică, moştenită de la părinţi?

Se poate să vină de la părinţi, dar nu în această formă sălbatică în care crede lenea ta. Îţi este pusă în pericol comoditatea ta şi acum, gata, vine de la părinţi.

Eu acum, când văd femei însărcinate, le spun să nu se amărască, să nu se supere, pentru că se imprimă în făt, intră în firea lui. El comunică cu mamă-sa cu mult înainte de naştere.

Am văzut un copil mic, de câteva săptămâni, care plângea şi nu se potolea deloc. Dar a venit mama lui şi a încetat gălăgia. Copilul a simţit. El comunică din pântecele mamei cu aceasta, fiindcă este viu. În dreptul roman se spune: Infans conceptus, pro natus habitur - copilul odată zămislit, are dreptul de cetăţean. De aceea, avorturile reprezintă uciderea unor suflete vii.

Care ar fi priorităţile unei adevărate vieţi de familie, astăzi?

În primul rând să se iubească. Numai în iubire te poţi desăvârşi. Niciodată nu se poate repara ceva fără iubire. Apoi smerenia. Poziţia creştinului este să fie cu smerenie. Harul vine numai la smerenie. Smerenia te ridică până la cer.

Se înmulţesc divorţurile. Ce ar trebui să facă Biserica?

În cazul divorţurilor, oamenii au greşit când s-au luat. Dar Biserica acceptă divorţul ca să nu se strice armonia în viaţă. Ca să se evite desfrânarea, Biserica a îngăduit căsătoria a doua şi a treia. Biserica se îngrijeşte de oameni şi le vine în ajutor. Dacă s-a măritat pe grabă, pentru că băiatul are cravata frumoasă, pentru că are marcă de maşină nu ştiu de care... Tinerii să nu se grăbească la o căsătorie numaidecât.

Cum putem oferi o educaţie creştină copiilor?

Mai întâi trebuie să fim cu dibăcie. Să încercăm să-L propunem cu povestiri pe Dumnezeu, conştiinţei lor. Să înceapă să se închine. Copiii nu înţeleg puterea grozavă a credinţei, dar practica în sine va aduce roade mai târziu. Un alt element din educaţia lor ar fi să-i iubească la rândul lor pe ceilalţi copii. Învăţătura creştină îi mai domoleşte. Ştiţi cum se spune: „Părinţii care nasc copii mulţi umplu raiul de sfinţi“. Pentru că se înţelege că dacă i-ai făcut, trebuie să-i şi mântuieşti. Şi nu poţi să-i mântuieşti fără blândeţe. Părinţii trebuie să se bucure la vederea copiilor când intră în casă. E aici problema libertăţii fiului care are tendinţa să facă ce vrea, nu ce trebuie. Copilul este ca un „animal“ neformat, dar poţi întrezări şi câte ceva neprevăzut, care te surprinde: „Măi, ia uite ce a spus copilul ăsta!“ Pentru că „animalul“ acesta mic e totuşi om. Trebuie să-l înţelegi. Eu cred că blândeţea este fundamentală în educaţie. Blândeţea dă rezultatele cele mai bune. Ea prinde în adânc, teama prinde în coajă. Dacă copilul face de frică, nu e de ajuns. Dacă prinde în adânc, se întâlneşte cu viaţa, cu pragurile vieţii şi, în anumite momente de răscruce, copilul va zice: „Uite ce zicea mama, uite ce spunea tata…“ Pentru că a prins în adânc.