Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Un altfel de portret al mareşalului Prezan

Un altfel de portret al mareşalului Prezan

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Interviu
Un articol de: Tiberiu N. Olariu - 11 Iulie 2018

Numele Sfintei cneaghine Olga, „antemergătoarea creștinismului în Rusia”, pomenită în calendarul ortodox astăzi, s-a răspândit de-a lungul veacurilor și în teritoriile locuite de strămoșii noștri. În urmă cu un secol, el a fost cu cinste purtat de doamna Olga Prezan, soția mareșalului Constantin Prezan și doamnă de onoare a Reginei Maria a României. L-a transmis mai apoi fiicei, iar astăzi îl poartă mai departe cu aceeași cinste doamna doctor Olga Macarie, nepoata mareșalului Constantin Prezan, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu în care ne-a prezentat aspecte din viața de familie a „generalului unității naționale”.

Care era atmosfera copilăriei petrecută în casa bunicilor de la Schinetea?

Eu am ajuns să trăiesc alături de bunici datorită unei înțelegeri de familie, după mine s-a născut fratele meu și, pentru că mama și fratele au avut niște probleme medicale foarte grave, atunci tatăl meu, care era medic, a decis ca eu să locuiesc în permanență la bunici.

Când spui bunic te gândești la ceva idilic, bunicul meu nu a fost însă nici unul idilic, nici un om permisiv. Era destul de complicat ca un copil să-l accepte. Se comporta cu mine ca de la egal la egal, cu toate că simțeam că toată lumea din jurul lui îi purta respect. Bunicul mă săruta doar de Crăciun, de Anul Nou și de ziua mea. Era atât de pretențios, încât atunci când meritam să fiu lăudată era foarte lapidar, nu făcea exces de laude. Încercam să nu-l supăr și mă ambiționam mereu să-i câștig o laudă. În copilărie aveam un sentiment de admirație față de el, acum sentimentul predominant este unul de recunoștință. Bunicul m-a educat într-un sistem și într-un stil care nu se potriveau cu epoca de atunci, m-a învățat să fiu mult mai matură în momentul în care se schimba epoca, presimțind instaurarea regimului comunist la putere. Eu am trecut prin mai multe școli, iar în copilărie mi se vorbea numai în franceză și în nemțește, el fiind singurul care îmi vorbea și în română.

Atât mama, cât și tata au trecut brusc dintr-o epocă în alta, în mo­dul cel mai brutal. În momentul în care Securitatea a arestat-o pe mama, eu eram la Schinetea. A fost întâmplare, a fost lăsat de Dumnezeu să fie așa. Ei căutau cocoșei, căutau aur. Noi aveam cocoșei, care erau băgați în tuburi de Prontozil, un fel de antibiotic în vremea aceea. Mama a luat toate tuburile și le-a băgat într-o geantă din piele de crocodil. O am și acum. Două zile a ținut tevatura asta, anchetatorii au spart fotoliile, au spart sofalele, însă eu am avut tot timpul geanta aceea pe umăr. Nu s-au gândit să percheziționeze un copil.

Din momentul acela a intrat în acțiune educația primită de la bunicul. Pe mama au arestat-o, iar eu am rămas singură cu tot personalul de pe moșie. Ne-au amenințat de câteva ori că ne împușcă. L-am sunat pe tata și-mi zicea mereu să mă sui în primul tren și să plec de acolo. N-am plecat, am mai stat o zi cu restul oamenilor de pe moșie, m-am închis în conacul nou și am luat vreo patru câini cu mine să mă apere. Am închis registrele moșiei cu admi­nistratorul, mă învățase bunicul. În casă era toată zestrea mea făcută, am luat toate bijuteriile și toate blănurile care se puteau strânge. Cu bijuteriile bunicii și acei cocoșei, mama a supraviețuit în închisoare. Am intrat în funcție din primul moment. Datorită acestei educații îi port bunicului recu­noștință, mama și tata au avut în mine mai mult decât un copil, au avut un partener. M-am descurcat în viață datorită acestei educații destul de dure și foarte precise.

În general, bunicul meu nu se afirma brutal, se impunea prin fermitate, nu suporta discuțiile în contradictoriu, nici ridicarea de ton, împrăștia orice țipete sau certuri.

Tot bunicul a fost cel care m-a suit pe cal de la 5 ani, pentru că patrula această moșie călare. M-a învățat tot ce trebuie să știi despre un cal. Avea în herghelie numai cai pursânge. Odată, de ziua mea mi-a cumpărat o șa și niște cizme până la genunchi din piele roșie, eram mândră nevoie mare de cadoul primit. M-am dus în satul Armășeni, fiindcă acolo locuia Arghir, băiatul preotului, m-am dus să mă laud cu șaua. Când m-am întors acasă, ca să scurtez drumul am luat-o pe lângă o carieră de nisip, iar iapa m-a aruncat din șa, caii pursânge se tăvălesc când dau de nisip. Am ajuns cu iapa de dârlogi acasă, maica (numele de alint al bunicii Olga) îmi pusese o „pilă” la bunicul să-mi cumpere o altă șa, dar asta cu „pila” la bunicul era imposibilă, intervențiile făcute pe lângă el aveau exact efectul invers celui scontat. Îți spun: cu intervențiile era de groază, mai rău stricai treaba dacă interveneai.

Seara, scria câte un bilet și mă trimitea la paznicul de la vie, care trebuia să-i semneze pe hârtie prezența la post. Trebuia să străbat un lan de porumb până acolo. Porumbul foșnea foarte tare, îmi era frică de întuneric, dar aceste drumuri m-au ajutat să depășesc teama.

Bunicii erau firi total diferite, însă erau două jumătăți din același întreg, se completau atât de bine. Pe când el era un tip des­tul de rigid, foarte pedant, bunica era volubilă, era frumoasă și se îmbrăca elegant, avea un timbru al vocii atât de plăcut și liniștitor și niciodată nu i-am văzut certându-se. Pentru mine acest mariaj a fost unul perfect. Nici n-am mai întâlnit așa ceva. Știa fiecare să nu-l jeneze pe celălalt, se înțelegeau din priviri, era foarte plăcut. În societate, bunica știa cum să mențină stilul, bunicul era rigid, avea o rezervă față de ziariști și acum „plătește” pentru asta. Nu suporta presa absolut deloc, nu puteai să-i iei un interviu, nu puteai să-l fotografiezi, nu i-a plăcut niciodată să fie în centrul atenției, nu-i plăcea să-l lauzi. Bunica era exact inversul lui, întreținea un bal întreg.

Bunica a murit în iunie, iar bunicul a murit pe 27 august 1943. Mergea în fiecare zi la mormântul maicii, pe un drum ocolit de o mică serpentină. Avea 82 de ani, nu l-am văzut niciodată pe bunicul cu baston, se ducea și vorbea cu maica.

Pentru mine au fost un cuplu excepțional și au fost așa încă de când s-au cunoscut la Palatul Regal, unde ea era domnișoară de onoare și el aghiotant regal.

Care era situația familiei Prezan în momentul instaurării regimului comunist în România?

Mama a fost condamnată pentru port ilegal de armă, pentru că acolo unde este conacul era o panoplie de arme, toți militarii cu dare de mână aveau așa ceva, erau iatagane, săbii, erau pistoale. În momentul în care au arestat-o pe mama, toți moșierii din zonă au fost judecați și condamnați la închisoare. Dacă bunicul trăia, murea în închisoare, mereu am zis că l-a luat Dumnezeu la El la timp. Pe mama au judecat-o și au condamnat-o la Vaslui. Apoi au adus-o în București la închisoarea Jilava, după care au transferat-o la o închisoare de femei situată pe Valea Prahovei. A stat acolo timp de 3 ani, iar noi am primit și o restricție, întregii familii fiindu-i interzis acesul în regiunea Vaslui.

În 1944, mama a turnat beton peste mormintele bunicilor, pentru că bunica a fost înmormântată cu foarte multe bijuterii, iar frontul fiind foarte aproape, mama s-a temut că mormintele bunicilor ar fi putut fi profanate. Crucea bunicului n-am mai găsit-o!

Cum readuceţi în atenția societății personalitatea mareșalului Prezan?

Muzeul a fost ideea mea, me­nită să amintească de el și să-l rea­ducă în actualitate, într-o re­giune în care el i-a ajutat pe oameni foarte mult. Am vrut ca gene­ra­ția tânără să știe că în acel loc a trăit un mareșal. Tot ce am făcut la Schinetea, am făcut din respect față de memoria bunicilor și pentru că am copilărit acolo.

Bunicul meu niciodată nu s-a lăudat, el a fost singurul din toată Armata Română care a luptat fățiș împotriva comunismului și a dejucat planurile criminale ale unei grupări bolșevice ajunse la Iași în gara Socola, cu scopul de a asasina familia regală și Guvernul român retras aici, după capitularea Bucureștiului.

Am cerut să se asfalteze drumul spre conac, având în vedere importanța personalității care a trăit acolo. Sper să reușesc în această toamnă să obțin sprijinul autorităților. Mulțumesc fostului primar al comunei Dumești, Mariciuc, care s-a implicat în îngrijirea conacului, și domnului Rizea, care a pus mereu în discuție în cadrul ședințelor Consiliului local pro­blema conacului de la Schinetea.

Ca să aduc numele bunicului în contemporan, am înființat Premiul Mareșal Constantin Prezan, iar în fiecare an, pe lângă premiul în bani, ofer și un CV al bunicului meu.
Pentru schimbarea numelui gării Băcești am umblat foarte mult. Am reușit să intru într-o audiență la ministrul transporturilor și i-am arătat pe hartă unde e poziționată această gară. Am rezolvat-o în 5 minute. Așa am pățit și cu bulevardul din preajma Arcului de Triumf și a Bisericii Cașin. Am făcut cerere la Primărie pentru schimbarea numelui străzii din Aleea Tranda­firilor.
La Vaslui, după 1990, s-a organizat anual un simpozion de­dicat mareșalului Constantin Prezan, în urma căruia partici­pan­ții veneau la Schinetea, asistau la slujba Parastasului, iar pe urmă mergeau la gară și la podul de lemn al mareșalului, precum și la școala construită de bunicul meu. Primul parastas a fost oficiat de părintele Dumitru Mitoiu, cel care a făcut închisoare pe consi­derente politice. Mai apoi, le-a oficiat părintele Nicolae Olariu. Bunicul a vrut ca la înmormân­ta­rea lui să fie aduse flori sau coroane, să nu se țină cuvântări, iar sicriul să fie înfășurat în drapel și deasupra să fie pusă casca lui de soldat. S-au făcut numai coroane din stejar, au venit foarte multe oficialități, inclusiv Regele Mihai și Patriarhul României, iar zona a fost survolată de avioane, deoarece țara se găsea în stare de război și la ceremonia funerară participau foarte mulți înalți demnitari ai statului român.

Păstrăm vie memoria bunicilor prin comemorarea anuală, organi­zată la finalul lunii august, la Schinetea.