Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu „Un om este cu adevărat educat când nu mai are nevoie de Educație”

„Un om este cu adevărat educat când nu mai are nevoie de Educație”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 28 Feb, 2016

Conceptul de educație morală seamănă astăzi mai degrabă cu doar o ideală țintă a Educației decât cu o finalitate pe care societatea, în genere, să poată apăsa cu îndârjire. Vă propunem o discuție onestă pe marginea acestui subiect, dincolo de orice tip de clișee, abordări partizane sau doctrinare. Un dialog aplicat, despre cum ar trebui să se poziționeze sistemul de educație din România vizavi de educația morală, cu universitarul Constantin Cucoș, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza” din Iași și directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic al aceleiași universități.

Propun să începem dialogul nostru prin a stabili în ce măsură își asumă astăzi școala românească educa­ția morală a tinerilor.

În mod programatic, școala are ca finalitate și formarea unor comportamente morale, prin felul în care este prefigurat idealul său educativ. Învățământul lucrează, deci, și la fasonarea per­sonalității umane, iar atunci când vorbim despre personalitate ne gândim la dimensiunea morală. Nu este singura dimensiune prin care se evidențiază personalitatea, dar aceasta este fundamentală, pentru că pe ea se așază și alte niveluri de manifestare.
Sunt mai multe modalități prin care se asigură formarea morală a copiilor și a tinerilor. În primul rând, prin valorile care se transmit la nivel de conținut, la nivelul disciplinelor școlare. Din acest punct de vedere putem sesiza valori morale explicite, care se avansează și care trebuie interiorizate. Dar există și un etos mai puțin structurat, mai puțin sistematizat, care este transferat prin aceste activități. Ca să vă dau un exemplu, profesorul de limba română vorbește, la un moment dat, despre o anumită operă de artă, în care se tematizează caractere, personaje cu anumită conduită și el pledează sau poate să amendeze anumite tipuri de comportament, dincolo de interpretarea estetică. În același timp, prin felul în care face acest lucru, prin personalitatea lui, poate să transmită elevilor, într-un mod difuz, și o anumită poziționare etică. Prin felul cum valorizează lucrurile și prin conduita lui expresivă chiar, devine un fel de model al unei instanțe morale.
Pe de altă parte, la nivelul învățământului avem și discipline explicite, care își propun să formeze personalitatea elevilor din acest punct de vedere: edu­cația civică, filosofia, religia. Toate oferă lecții cu tematică morală și lasă loc pentru tematizarea unor chestiuni de ordin etic și comportamental.
N-aș uita nici de alte discipline, care, aparent, se poziționează distant față de această topică. Putem fasona personalitatea și prin intermediul chimiei, al fizicii, al matematicii, chiar dacă pedalează mai mult pe dimensiunea intelectuală, cognitivă. Prin felul cum se prefigurează conduitele de tip intelectiv, profesorii pot să transmită și valori de ordin moral. Un profesor de matematică, de pildă, prin felul în care evaluează elevul, prin felul cum interpelează, prin felul cum comunică, prin cazuistica și exemplele pe care le etalează, poate să și moralizeze. Sigur, nu este sarcina lui prioritară, dar, în subsidiar, orice profesor, transmițând ceva, infuzează la nivelul claselor, la nivelul individului, și o anumită orientare etică.

Spuneați că programatic, sigur, școala își asumă educația morală. Dar în mod practic, ce se întâmplă, domnule profesor?
Totul depinde de profesor. El este actantul care filtrează acest arsenal normativ declamat la nivelul documentelor școlare, prin ceea ce face efectiv la clasă, prin felul cum știe să prefigureze conținuturile pe care le transmite, prin felul cum se raportează la elevi, prin felul cum consiliază elevii, nu numai în legătură cu topici care țin de disciplină, dar și cu anumite chestiuni care țin de unele chemări și nevoi ale elevilor. Elevul se raportează la profesor nu numai prin intermediul acestor cunoștințe. El are nevoie și de o anumită tutelare afectivă, spirituală; profesorul devine un fel de părinte în perimetrul unei clase. De aceea, el trebuie să facă față și la un alt fel de solicitări decât cele prescrise prin statutul pe care îl are.
Așadar, totul depinde de un anumit tact, de o anumită chemare, de o anumită disponibilitate afectivă, de o anumită empatie, pe care trebuie să le probeze profesorul, indiferent de disciplina pe care o predă. Un profesor performează și prin această față umană, nu numai prin cumulul de cunoștințe pe care le transferă elevilor. Cheia este, deci, la profesor.

”Educația, ca proces, este o chestiune de dozaj”

Dacă pornim de la defini­ția clasică și, desigur, simplist formulată, care spune că morala este o convenție socială privind relațiile omului cu lumea și cu sine însuși, cum reușește școa­la, prin educație, să contureze limitele acestei con­venții? Altfel spus, unde începe și unde se termină convenția?
Școala însăși este un perimetru convențional și artificial. E greu, de aceea, să-și torpileze, din interior, o astfel de structurare, pe care o acceptăm cu toții. Este un spațiu în care se statornicesc niște reguli de joc, niște statute, jucăm niște roluri fiecare. Dar, dincolo de aceste aspecte strict formale, școala mai decantează și un perimetru informal, natural. Cred că la nivelul acestui mediu natural se poate vorbi despre o circumstanțiere a normei în raport cu situațiile reale. Întotdeauna, atunci când o aplicăm, noi trebuie să dozăm regula abstractă, în așa fel încât să convină realității, să conducă la bine pentru elev și pentru mediul educațional.
Așa că școala nu știu dacă poate să lase din mâini această convenție. Până la urmă, tot profesorii sunt cei care, la nivel procesual, atunci când fac educație, pot să deconstruiască aceste norme și să le adecveze la niște par­ticularități, la niște circumstanțe sociale, culturale.
Regula e făcută pentru un context ideal. Or, o anumită regulă poate să fie respectată întru totul la un liceu din centrul unui oraș mare, iar la o școală din­tr-un cătun izolat trebuie să fie altfel configurată, ținând cont de niște parametri foarte concreți. Gândiți-vă, spre exemplu, că elevii nu au cu ce să vină la școală, nu au cu ce să se îmbrace, unii vin nemâncați, poate. Și-atunci regula, care e oarecum o con­strucție maximală în raport cu un cadru ideal, nu mai poate fi respectată acolo.
Până la urmă și educația, ca proces, este o chestiune de dozaj și de adecvare la context. Iar finalitatea este aceea ca elevul să facă un pas înainte. Însă starea sa inițială nu este egală peste tot. Elevii nu pornesc de la ace­lași standard cultural, financiar, experiențial.

Am vorbit despre con­venții și, în virtutea acestora, inevitabil societatea cere un anumit tip de comportament. Este nevoie, așadar, de formarea moral-civică. Totuși, mediul social este astăzi, din păcate, unul aproape integral viciat, dacă ne gândim numai la flagelul corupției, care, iată, e prezent peste tot și care generează o răsturnare a valorilor morale impuse de norma socială. Cum îl poate extrage școa­la pe elev dintr-un astfel de mediu, așa încât să-i inculce atitudinea, comportamentul, conduita adecvate?
Spuneam mai înainte că școa­la este un perimetru oarecum izolat, oarecum artificial, o con­strucție ghidonată de niște reguli destul de abstracte, ideale. Extragem din societate, din știin­ță, din cultură ceea ce este emblematic și împachetăm aici, așe­zăm totul după reguli psihologice, epistemologice, etice, încercând să creăm un „clopot de sticlă”, care să fie autonom în raport cu „zgomotul” din jur. O astfel de realitate poate să devină benefică, pentru că sunt situații când elevii doar aici, în școală, iau cunoștință de valorile autentice. Aici e și un spațiu în care se critică non-valorile într-un mod sistematic, programat.
Sigur, școala nu poate neglija nici spațiul exterior, pentru că trebuie să pregătească tinerii pentru viață, pentru realitate, așa cum este ea. Însă, în același timp, în spațiul școlar putem să prefigurăm vectori oarecum perfecți.

Continuând pe ideea aceasta, mă gândesc că este un pic frustrant pentru un elev să învețe la școală despre niște norme morale, iar societatea, lumea reală de care vorbeam mai devreme, să-l încurajeze în cu totul alte direcții, să-l ghideze după cu totul alte așa-zise norme.
Sesizăm și noi această diso­nanță, conflictul între valorile promulgate de școală și valorile etalate, probate, la nivel social. Ne doare acest aspect, iar școala se străduiește să arate și această fațetă a societății, dar într-un mod metodic, ponderat. Dezvăluim adevărul pe măsură ce el poate fi suportat, pentru a nu afecta negativ interioritatea, construcția psihică a individului. De aceea, și atunci când concepem conținuturile școlare, trebuie să avem în vedere și acest criteriu deontologic: îi face sau nu îi face bine elevului o astfel de cunoaștere?

Ați vorbit, până acum, din perspectiva profesorului, din perspectiva a ceea ce face școala în acest sens. Dar cum îi simțiți dumneavoastră pe tinerii aceștia, se anulează în vreun fel conflictul de care pomeneam?
Managerierea acestui conflict, aflat de tineri încă de pe băncile școlii, ține de fiecare individ în parte. Până la urmă, el va înțe­lege că noi venim cu un palier exemplar de norme, de valori. Și că, în ciuda faptului că societatea nu e deloc perfectă, el trebuie să tindă către un orizont de perfec­țiune. Probabil că o persoană formată așa cum trebuie va încerca să conformeze realitatea de care ține în sensul prefigurat de idealitatea școlii.
Ținta educației este ca elevul să se autoeduce. Un om este educat cu adevărat când nu mai are nevoie de Educație, nu mai are nevoie de o autoritate care să-l supravegheze, să-l dirijeze. Într-un fel, aici se evidențiază paradoxul în educație: facem educație pentru ca omul să nu mai aibă nevoie de Educație.

Spațiul virtual, ”un rezervor de noxe imorale pentru tineri”

Ce pondere are, domnule profesor, educația morală în strategia pe termen lung a atât de disputatei reforme în sistemul educa­țional?
Dimensiunea morală este asigurată de spațiul educațional, dar în afară de această prefigurare a unor discipline de studiu, în sensul etic, cred că ar trebui să mai intre în acțiune și alți factori educaționali. Școala, de una singură, nu poate să realizeze toate obiectivele de ordin moral, intelectual, estetic. De aceea, nu putem să nu discutăm de rolul familiei, care rămâne pe mai departe un factor educogen de primă importanță și care trebuie să coopereze cu entitatea numită școală.
Mai sunt și alți factori care pot prefigura personalitatea din punct de vedere moral. Mă refer la Biserică. Iar preotul poate să realizeze acțiuni educative prin catehizare, nu doar prin ceremoniile liturgice; poate face pași importanți în această direcție, poate să lucreze cu familiile copiilor, cu Școala ca atare.
Deci, dincolo de ora de religie se poate degaja un spațiu al conlucrării pe linie informală, nonformală, pentru a crea ocazii și dincolo de orarul școlar și de activitățile obligatorii.
De asemenea, nu putem neglija spațiul mediatic, inclusiv cel virtual, pe care încă nu-l putem obliga să se configureze în sensul unei etici proclamate. Dar cred că și aici se poate pune problema nevoii unei normativități, care să gireze acest spațiu, din păcate acum scăpat de sub control, un rezervor de noxe imorale pentru tineri.
Nu în ultimul rând, din punct de vedere procedural și metodic, nu întotdeauna este bine să apelăm la predarea declamativă a normelor morale, pentru că asta poate să creeze, în cazul ado­lescenților mai ales, un anumit refuz, o anumită îndârjire de a nu accepta norma. Putem, deci, să le facem propunerea într-un mod cât mai inteligent, astfel încât acestea să poată fi interiorizate în mod progresiv, iar educa­ții înșiși să poată ajunge la convingerea că aceste valori sunt importante.
De aceea, revin la importanța forței modelului, pe care trebuie să o probeze părintele, profesorul, preotul, primarul și alți actanți ai comunității în care se mișcă elevii. Pentru că ei împrumută, prin mimetism, prin contagiune, astfel de tipologii. Elevul se va comporta nu cum spune profesorul, ci cum se comportă acesta. E foarte important, deci, ca spațiul educațional să permită unele modulări, mult mai flexibile și mult mai pe placul copiilor.

”Prin crearea de situații concrete putem dezvolta moralitatea, nu vorbind despre moralitate”

Discutam mai devreme despre felul în care livrăm, până la urmă, conținutul acesta moral celor pe care-i educăm. Și că sistemul oferă niște cadre destul de rigide. Citeam de curând că în Strategia pentru Educație 2013-2015 există niște măsuri de îmbogățire a curriculei școlare cu unele concepte anticorup­ție. Despre ce este vorba, concret?

La nivel de proiect, probabil că există. Prin anumite discipline opționale, prin curricule la decizia școlii se pot prefigura astfel de concepte. Dar rămânem tot la un nivel declamativ, strict teoretic: „să facem”, „să dregem”, „să ținem cont” etc. Cel mai bine este ca Școala chiar să creeze ocazii în care copiii să fie puși în situația să se comporte într-un anumit fel, să acționeze, să ajute pe cineva, să dea dovadă de empatie față de cineva. Prin crearea de situații concrete putem dezvolta moralitatea, nu vorbind despre moralitate. Latura practică cântărește infinit mai greu decât simpla teoretizare.

Cum intervine melanjul „educație moral-religioasă” și ce rol își asumă în modelarea personalității tinerilor?
Educația religioasă și educa­ția spirituală, în general, rezolvă un mare deficit în ceea ce pri­vește moralizarea tinerilor, cel puțin la nivelul disciplinelor șco­lare. Prin religie se transmit nu numai cunoștințe specifice fenomenului religios, ci și un cumul sapiențial, un material ilustrativ cu impact foarte mare asupra copiilor și tinerilor. Dacă este să ne raportăm numai la Sfânta Evanghelie, la pildele care sunt tematizate, avem o rezervă nemaipomenită de formare și de informare morală. Observ că în ultimul timp s-a modificat programa la disciplina religie, inclusiv prin evidențierea, cu mai multă pregnanță, a virtuților moralizatoare, în sensul bun al cuvântului, prin evidențierea unor topici așa cum sunt ele prezentate în textul scripturistic, dar și printr-o aducere la zi, printr-o contextualizare vizavi de sfidările și problemele lumii contemporane. Dacă rămânem numai la litera și la spiritul textului scripturistic și nu le adecvăm și la realitățile în care se mișcă oamenii, atunci rămânem tot la un nivel teoretic, de contemplare a valorii, dar nu și la un nivel de faptă și de acțiune.
Apoi, este importantă și personalitatea profesorului de religie, pentru că el educă nu numai prin ideile și valorile pe care le transmite, dar și prin felul cum se comportă atât în școală, cât și în afara ei. Aș zice că asupra profesorului de religie apasă mai greu această așteptare din partea elevului.

”În Biblie sunt niște constante umane care străbat toate timpurile”

Dar cât de prietenoasă este formula de livrare, către tânăra generație, a educa­ției morale ambalată în cofrajul unei religii sau al unei confesiuni, în epoca noastră?
Cred că există o rezonanță între ceea ce promulgă un anumit construct religios și așteptările oamenilor, inclusiv din epoca noastră. Nu consider că există un divorț între acele reprezentări despre ce este bine și ce nu, despre ceea ce trebuie să facem și ce nu, promulgate de Biblie, și ceea ce așteptăm noi. Acolo sunt niște constante umane care străbat toate timpurile. Ele consonează cu acele căutări dintotdeauna ale ființei. De acolo aflăm totul, chiar dacă reinterpretat și adecvat epocii noastre. Marii vectori de ordin etic și de ordin moral sunt prefigurați acolo. Dacă suntem în stare să-i depistăm, să-i interiorizăm, atunci suntem salvați.

Vă întreb asta pentru că a existat dezbaterea aceea destul de aprinsă privitoare la necesitatea păstrării orei de religie în curricula școlară. Și oamenii păreau un pic nelămuriți în pri­vința unui aspect - anume dacă există o frondă din partea părinților și elevilor cu privire la felul în care este livrat conținutul moral-religios prin intermediul orei de religie.
La nivelul tinerilor există o frondă dintotdeauna, peste tot și este detectabilă. Contează cum răspundem la o astfel de aștepta­re sau la o asemenea manifestare. Contează să depistăm acea zonă prin care să intrăm în ființa lor, în așa fel încât să le creăm așteptări, speranțe, să răspundem marilor frământări pe care le au. Dar avem nevoie de foarte mult tact. Dacă intrăm cu buldozerele în sufletele lor, n-am făcut nimic. Trebuie să ne raportăm prietenos la ei, să-i înțele­gem și cu încăpățânările, cu grandorile lor. Dacă găsim calea de a transmite valorile moral-religioase, lucrurile sunt rezolvate.

”O societate nu rezistă în istorie, dacă nu avansează pe latura sa pozitivă”

Ați atins și mai înainte aspectul acesta, însă aș vrea să insistăm asupra sa. Pare că, în zilele noastre, este foarte afectată in­stituția mentoratului. În ce măsură mai putem vorbi astăzi despre puterea exemplului în educa­ție?

Rămâne pe mai departe un mijloc important de a influența personalitatea celuilalt. Modelul spre care tindem fiecare, ca educatori, e o construcție permanentă, lucrăm continuu la această structură, dar este și un palier important de a comunica, de a-l lua pe celălalt în sfera ta de influență intelectuală.
Din păcate, nu toți profesorii conștientizează rolul lor, de in­stanță modelatoare. Și aici ar trebui să punem în evidență și anumite deficite în legătură cu selecția și fixarea personalului didactic în sistem. Pentru că nu întotdeauna intră în sistem cei care merită și care consonează din toate punctele de vedere cu chemările și standardele care subzistă la nivelul învățămân­tului. Cred că pe viitor trebuie gândite niște grile de selecție mult mai speciale, astfel încât să se formeze și să intre în sistem persoane care sunt calibrate și în consens cu aceste criterii de ordin moral.
În rest, în societate asistăm la un anumit declin al funcționării modelului pentru tineri. S-a ajuns la supraaglomerarea unor modele care perindă prin fața elevilor. Ei nu mai știu exact la ce să se raporteze, e o confuzie între falsul model și modelul autentic.
Dacă sondăm spațiul mediatic, de pildă, observăm o sumedenie de pseudomodele. Acestea creează la nivelul tinerilor, pentru perioada cea mai importantă a formării lor, debusolări importante. Fapt ce conduce la următorul paradox: ceea ce construim noi, în școală, este deconstruit de aceste instanțe, care înlocuiesc într-un mod vicios reperul autentic cu falsele repere.
Îndrăznesc să sper că aceasta este o situație tranzitorie și că până la urmă se vor întrona și vor avea câștig de cauză modelele autentice. O societate nu rezistă în istorie dacă nu avansează pe latura sa pozitivă. De aceea, la un moment dat ne creăm singuri anticorpi și dăm la o parte acești microbi care pot să devină preg­nanți, să dea tonul într-o societate. Dovadă că a început să se facă curățenie pe ici, pe colo, unii au fost luați la întrebări. Să sperăm că până la urmă se vor întrona regulile autentice și oamenii adevărați.