Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Vindecare prin conlucrarea credință-medic

Vindecare prin conlucrarea credință-medic

Un articol de: Aurelia Luchian - 19 Ian, 2018

Timp de aproape 2.000 de ani, medicina a fost strâns legată de religie. Se poate spune chiar că la origine medicina a fost sacerdotală, servită de oameni ai Bisericii, care erau în acelaşi timp şi doctori. Rolul divinităţii în menţinerea şi dobândirea stării de sănătate, în asigurarea unei calităţi a vieţii, așadar redefinirea actului medical ca un act sacru, este cuprins, în opinia prof. dr. Nicolae Constantinescu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, în afirmaţia lui Albert Einstein: „Ştiinţa fără religie este oarbă, iar religia fără ştiinţă este schiloadă”.

Stimate domnule profesor, cum explicați intervenția divină în actul de vindecare?

Apostolul şi Evanghelistul Luca, care a fost medic, declara: „Şi puterea Domnului se arăta în tămăduiri” (Luca 5, 17), iar la primul simpozion „Medicii şi Biserica”, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania a spus o frază memorabilă: „Noi credem în minuni, dar aşa cum credem în ungerea cu untdelemn sfinţit, credem şi în medicamente”. Miracolul dumnezeiesc nu este prezent doar în vindecările minunate, ci se vădeşte în orice act de vindecare, constatat prin evoluţia spontană a bolii sau prin efortul conjugat al corpului medical. Fără îndoială, credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoşi şi apoi încrederea lui în medic reprezintă primii paşi decisivi spre vindecare.

Unicitatea fiinţei umane, faptul că nu există doi indivizi identici, lucru dovedit genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic, face ca şi căile de menţinere a sănătăţii trupeşti şi sufleteşti să fie specifice fiecărui om.

Când urmăreşti intimitatea proceselor, care se declanşează fără ştirea, controlul și voinţa noastră într-un organism atacat de agenţi patogeni fizici, chimici sau biologici, rămâi uimit de precizia, rapiditatea, conlucrarea prin care celulele, ţesuturile, organele se refac. În noi există o forţă dată de Dumnezeu Creatorul, care devine lucrătoare în lupta ce se dă pentru autorefacere, pentru autovindecare. Această forţă capătă dimensiuni neobişnuite atunci când omul bolnav, la care capacităţile de autovindecare au fost depăşite de virulenţa factorului patogen, îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, îl invocă pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sunt bine cunoscute performanţele biologice incredibile pe care le-au dovedit creştinii în ultimii 2.000 de ani în lupta cu durerea și în preajma morții, după ce fuseseră agresați de forţe anticreştine, atee sau păgâne.

În decembrie 1989 ați stat în Spitalul Colțea șapte zile și șapte nopți pentru a-i opera pe răniți. Ați fost martorul unor miracole. Ne puteți oferi câteva exemple?

Tatăl meu, chirurg militar, mi-a povestit că un sergent a fost lovit de un fragment de mină, retezându-i o parte din peretele abdominal, astfel că intestinele au ajuns la vedere. Şi-a scos casca de metal din cap, a îndesat intestinele în abdomen, ţinân­du-le cu casca, şi a zis: „Doamne, ajută-mă să-mi văd copiii”. Era iarnă. A mers pe jos o bună bucată de drum până la spitalul de campanie, unde a fost operat şi a scăpat cu viaţă. Eu am trăit alte două experienţe de aceeaşi natură la Revoluţie. În seara de 21 decembrie 1989, un student a fost împuşcat în abdomen. A realizat că glonţul a trecut prin el și i-a venit să leşine, dar a spus: „Doamne ajută-mă să ajung la Spitalul Colţea”. A mers pe jos 450 m, până în faţa spitalului, unde a leşinat. Glonţul îi rupsese splina şi rinichiul stâng, perforase colonul transvers şi stomacul, străbătuse lobul stâng al ficatului şi ieşise printre coastele inferioare drepte. În abdomen era o cantitate apreciabilă de sânge. A fost operat şi trăieşte şi astăzi. În noaptea de 22 decembrie 1989, o fată este împuşcată în abdomen şi devine treptat inconştientă. Fratele ei împreună cu un prieten o iau în braţe şi o aduc la Spitalul Colţea, rugându-se: „Doamne, ţine-o în viaţă până la spital”. Anestezistul constată starea de moarte clinică a fetei, fără puls şi tensiune. La intervenţie, constatăm un hematom voluminos din cauza unei perforaţii de venă cavă inferioară, apoi 8 perforaţii de anse jejunale, ruptură de pancreas, glonţ restant în ficat în apropierea venei cave inferioare, pe care nu am reușit să-l extrag. La sfârşitul operaţiei, anestezistul mi-a spus să nu mai caut să extrag glonţul din ficat fiindcă epuizase toată rezerva de sânge compatibil şi exista riscul unor noi pierderi de sânge la manevra pe care voiam să o execut. Fata are și acum glonțul în ea, tolerat de organism, perfect izolat de un manșon fibros. A născut între timp un băiat, care acum are 19 ani și este un student merituos.

Care este primul pas în vindecare?

Încrederea în Dumnezeu și solicitarea ajutorului divin apar ca fiind primul pas spre vindecare, fiindcă pun în mișcare resorturi nebănuite și în mare parte neștiute. Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, privat pe nedrept de un Premiu Nobel, a fost ferm în a declara că energia biologică din om este de esenţă divină. El spune textual: „Ideea de Dumnezeu este o idee fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd”. El a arătat clar că, în ştiinţă, consecvenţa justificată pentru cauzalitate ne duce la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde purcedem, încotro ne îndreptăm - iar răspunsurile aparţin eminamente religiei. Însuşi marele Einstein conchidea spre sfârşitul vieții: „Nu am întâlnit niciodată în ştiinţa mea ceva care să se opună religiei. Adevărata ştiinţă este smerită; ea ştie că fiecare nouă explicaţie nu face altceva decât să mute mai departe zidul necunoaşterii, să îndepărteze dificultatea, dar nu să o suprime”.
Din păcate, mulţi oameni îl acceptă pe Dumnezeu doar în cazul minunilor şi nu în viaţa de fiecare zi. Pe bună dreptate, Evdochimov atrage atenţia că „pătrunzând secretele naturii, omul nu probează deloc că Dumnezeu nu există, dar el încetează pur şi simplu de a-L mai considera necesar”.

În actul vindecării, poate fi separat sufletul de trup?

Trăirea conform cu preceptele Sfintei Scripturi reprezintă calea prin care omul poate dobândi un echilibru, care să implice întreaga sa structură, începând cu componenta biologică şi terminând cu cea duhovnicească. Fiindcă niciodată sufletul nu suferă fără trup, nici trupul fără suflet, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferinţă. De bolile trupului se ocupă în principal medicul, în timp ce bolile sufletului pot beneficia de intervenția preotului, dar numai după actul spovedaniei, în care patima este mărturisită de cel care a săvârșit-o și iertată prin puterea harului cu care este învestit preotul. Astfel, în actul de vindecare al creștinului regăsim atât lucrarea medicului, cât și cea a preotului, între care nu poate exista competiție, ci numai cooperare.

Viaţa în rugăciune nu reprezintă decât metoda ortodoxă de vindecare, adică o educaţie cu efect terapeutic, o rânduială ce vindecă mântuind sufletul, neavând ca efect imediat şi neapărat însănătoşirea trupească. Rugăciunea contribuie la menținerea stării de sănătate și nu trebuie abandonată după ce bolnavul s-a vindecat, adică legătura cu Dumnezeu trebuie păstrată toată viața.

Toată pledoaria mea pentru a justifica rolul şi locul credinţei în actul de vindecare se poate regăsi în afirmaţia lui Albert Einstein: „Ştiinţa fără religie este oarbă, iar religia fără ştiinţă este schiloadă”. Oricum, omul îşi poate redobândi starea de sănătate prin credinţa fermă că Domnul îl va ajuta direct sau prin intervenţia medicului.

În concluzie, baza credinței ortodoxe este convingerea că Dumnezeu lucrează prin noi, că în permanență trebuie să protejăm energia divină existentă în fiecare dintre noi. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu - după cum afirmă Sfântul Atanasie cel Mare.