Vom ajunge ca nişte albine care nu găsesc stupul

Profesorul Alexander Baumgarten spune că învăţământul românesc este pe un drum greşit, deoarece bate moneda pe ultra-specializări în dauna

ştiinţelor umaniste, formatoare. "Vom ajunge ca nişte albine care îşi cunosc perfect propria celulă, dar sunt dezorientate când trebuie să îşi regăsească stupul", declară intervievatul nostru. În schimb, remarcă faptul că în domeniul apariţiilor de carte de filosofie "respirăm un aer de prospeţime a coperţilor care trezesc savoarea lecturii". Acest interviu este o invitaţie la aflarea unor răspunsuri în ceea ce priveşte starea culturii româneşti, a traducerilor în teologie, a politicii, a învăţământului nostru, a lucrurilor bune şi rele din societate ce se văd de la nivelul intelectualului tânăr şi implicat în fenomenul cultural al vremii sale.

Domnule Alexander Baumgarten, care este opinia dumneavoastră privind calitatea şi viziunile întâlnite la traducerile teologice, în general, sau din acea arie în care lucraţi şi dumneavoastră?

Stimate domnule Iftime, vă mulţumesc pentru invitaţia dumneavoastră la dialog: cred că tocmai un asemenea dialog conţine şi circumstanţele răspunsului la această întrebare. Motivul este simplu: pentru a se întâlni cu adevărat, teologul şi filosoful trebuie să urmeze doi paşi ai unei deveniri interioare. Primul este recunoaşterea în celălalt a propriilor proiecţii. Al doilea este recunoaşterea în sine a chipului celuilalt, aşa cum este el. Fireşte, primul pas este o etapă profund imperfectă a dialogului, deşi e un început. Al doilea e mai degrabă un ideal spre care tindem cu toţii, dar a cărui realizare nu ţine integral de drumul nostru pământesc, întrucât materia proprie ne împiedică să îl oglindim pe celălalt integral, aşa cum numai îngerii pot face, probabil, între ei.

Din prima perspectivă, cea imperfectă, nu îmi plac traducerile teologice care se fac în general în cultura română. Motivul este acela că ele nu au un limbaj universal, că practică un limbaj prea arhaic şi exclusiv metaforic şi liturgic. Dacă ne referim la textele de teologie antică şi medievală, consecinţa acestui fapt este că ele vorbesc, în română, o limbă foarte diferită de cea a textelor filosofice care le-au fost contemporane şi care astăzi se traduc în limba română în alt limbaj. Important e să le facem să comunice, aşa cum ele comunicau terminologic atunci când au fost redactate. Un exemplu: versiunea lui Dumitru Stăniloae la opera lui Dionisie este foarte cursivă şi poetică, dar nimic din ea nu ne dă de înţeles că avem de-a face cu o sinteză a celei mai subtile şi interesante etape ale neoplatonismului creştin.

Din a doua perspectivă, mai degrabă simt că am de învăţat din ele decât simt că le-aş putea judeca. Sunt încântat, de pildă, de întreaga serie "Tradiţia creştină" de la Polirom şi mi-aş pune întreaga energie în a-mi convinge studenţii să o citească, văzând în ea documentele creuzetului formării întregii civilizaţii occidentale.

Importantă este nu atât cantitatea textelor, ci strategia ordonării lor

Dar traducerile din domeniul filosofiei antice şi medievale?

Mi-aş dori să vă pot spune că aici e vorba de un sistem şi de o strategie. Dar prefer să vă evoc un fapt biografic. Pe când eram student, mi-am format o motivaţie foarte puternică în privinţa necesităţii traducerii urgente şi bilingve a marilor texte ale istoriei filosofiei. Aceasta pentru că am avut profesori care nu mă făceau prea fericit când îi auzeam vorbind despre faptul că "Aristotel spunea" (cu această formă detestabilă de imperfect cu valoare logică de maximă generalitate şi imprecizie), dar fără referinţă. Aş fi fost bucuros să îi văd cu cartea în faţă, punând degetul pe pasaj ca pe o rană a textului, înăuntrul căreia să se vadă osatura lui interioară. Aşa am înţeles că traducerea unui text filosofic nu presupune o meserie aparte, ci este chiar menirea filosofului să o asume, cel puţin în cultura română. Iar asumarea ei să fie o armă îndreptată contra imposturii, prin punerea la lumină şi la dispoziţia tuturor a unor texte transparente, corect traduse, care să ne invite la studiu, iar nu la rătăcirea pe căile spectaculoase, dar deşarte, ale echivocităţilor limbii.

De aceea, am asumat din toate puterile, cu mulţi prieteni, un program coerent acestui ideal. Aşa am tradus singur două opere ale lui Aristotel, iar împreună cu alţii, întreaga operă a lui Plotin, iar acum traducem Summa thomistă. În "Biblioteca medievală", am publicat 14 volume de filosofie medievală, dar am insomnii când mă gândesc că încă nu am tradus nimic din Albert cel Mare, din Dietrich din Freiberg sau din Bonaventura. Importantă, în momentul cultural şi mai ales lingvistic actual, este nu atât cantitatea textelor, ci strategia ordonării lor: să traduci Toma după Plotin, Averroes după Aristotel şi Eckhart după Cartea despre cauze, pentru că aşa termenii pot fi fixaţi în limbă şi pot comunica firesc şi ştiinţific de la o operă la alta.

Faceţi o descriere succintă a programelor de traducere sistematică, fireşte pe care le cunoaşteţi şi pe care le apreciaţi, atât din teologie, cât şi din filosofie, de la noi.

Sunt mai multe asemenea programe. Am vorbit deja de două mai sus; mai putem adăuga reluarea PSB-ului de către Patriarhia Română, simultan cu "Sursele clasice" de la Humanitas sau cu "Cogito" de la Univers Enciclopedic. Dar importantă este aici dimensiunea lor instituţională, fiindcă, vedeţi, în România sunt multe edituri entuziaste care, chiar dacă au bani puţini, susţin colecţii de prestigiu, dar încă nu există o solidaritate exprimată printr-o colecţie de carte teologică sau filosofică între o editură prestigioasă şi o universitate. Aceste colecţii au, în marea lor majoritate, la bază nişte entuziasme personale, care ţin atât timp cât le poate suporta editura sau cât timp ţine parcursul pământesc al iniţiatorului lor. De fapt, ar trebui să avem altceva, şi anume colecţii editoriale susţinute de institute de cercetare. Vă amintiţi de minunata serie de "Studii de logică" a Academiei Române, făcută cu mai multe decenii în urmă? La un asemenea aport instituţional mă gândesc, iar lipsa lui se vede în faptul că, pentru cultura română, teologică şi filosofică, editurile au făcut infinit mai mult decât universităţile, în ultimele două decenii.

Limba română şi conceptele gândite în alte culturi

Există coagulate anumite grupuri de specialişti în asemenea traduceri, după anumite viziuni sau după caracteristici ce ţin, cum se spune, de o anume generaţie?

Nu cred că putem reuni sub semnul generaţiei asemenea viziuni şi unitatea lor, ci mai degrabă în jurul unor proiecte. Da, fireşte, cu aceiaşi oameni, în general, de generaţii diferite, am tradus opera lui Plotin şi traducem acum Summa. Viziunea este comună în sensul în care ea are răspunsuri personale diferite la două întrebări comune tuturor: 1. Cum să organizezi un vocabular filosofico-teologic al Antichităţii şi Evului Mediu într-o cultură născută abia odată cu modernitatea? 2. Cum să gândeşti limba română ca pe un spaţiu de receptare al unor cuvinte care denumesc concepte negândite niciodată în cultura română? Acestea sunt problemele noastre comune, ele ne unesc într-o formă de diversitate foarte vie şi foarte firească.

La nivel de generaţie, nu ne uneşte, aşadar, o viziune sau un proiect, ci mai degrabă o sarcină. Cred că trebuie să schimbăm o anumită viziune asupra spaţiului nostru public (am văzut că mai jos mă întrebaţi ceva legat de acest spaţiu), trecând de la înţelegerea lui ca o simplă aglutinare de reflecţii, opinii, exegeze disparate la înţelegerea lui ca un mediu în care putem fi în mod singular cu atât mai buni şi mai performanţi, cu cât avem mai multe surse comune şi disponibile tuturor, dar prezente impersonal în cultură. Aceasta înseamnă a traduce: a crea acest spaţiu comun al reperelor în care fiecare avem ceva de spus. Vă dau un exemplu: îmi petrec serile citind senzaţionala carte a lui Andrei Cornea despre istoria greacă a nefiinţei. E un exemplu fericit, pentru că această carte există într-un mediu care o poate judeca şi asimila fiindcă avem presocratici, avem Platon şi Aristotel ca repere comune. De aceea, sunt sigur că această carte va naşte o reflecţie şi va avea urmaşi. Dar dacă aş scrie azi o carte, să zicem, despre istoria medievală a conştiinţei de sine, ea nu ar crea nici discipoli, nici mediu, pentru că nu m-aş putea referi la texte comune. Pe scurt, cred că trebuie să umplem iniţial mediul în care ne manifestăm cu marile repere ale culturii. Aşa au făcut armenii la finele Antichităţii, şi de aceea au supravieţuit. La fel arabii în secolul al IX-lea şi la fel latinii în secolul al XIII-lea. Noi încă nu am trăit deplin acest moment cultural care presupune, desigur, sacrificiu şi, credeţi-mă, un fel de deriziune din partea celor care nu înţeleg mare lucru din acest efort al traducerii profesionale, pentru că spaima de a fi descoperiţi în neştiinţa lor, odată ce cărţile sunt pe masă, este şi ea mare.

Politica românească: un straniu fenomen de urmărire a unor scopuri feudale

Cum aţi caracteriza generaţia dvs. de tineri care au fost şcoliţi în mari centre universitare ale lumii?

Nu cred că am o viziune generală şi, în parte, nici nu o cunosc foarte bine. Dacă vorbim însă doar de teologie şi filosofie, pot să vă spun că văd trei categorii care repetă o istorie naţională paşoptistă. Sunt unii care rămân acolo unde s-au format şi aleg calea unei specializări înguste şi strălucite. Sunt alţii care revin şi întrupează rolul tensionat, absolut dramatic, al celui care, pentru profesorii străini pe care i-a avut, apare ca un generalist absolut, iar pentru studenţii pe care îi are, drept un specialist eminent. De fapt, el nu este nici una, nici alta, ci pendulează tensionat între cele două modele, rămânându-i în putere doar propria viaţă şi energie pentru a decide în cele din urmă spre ce anume îşi poate cristaliza fiinţa.

Vă propun să vorbim despre ultima categorie: căci, în fine, sunt cei aspiraţi de politic, al căror destin îşi dublează astfel dimensiunea şi a căror dificultate, în anii viitori, în efortul lor de a rămâne savanţi şi oameni "practici", va fi mai greu. Să nu uităm, lui Maiorescu i-a reuşit. Însă dificultatea acestei ultime alegeri nu vine din gradul de asemănare, de pildă, cu acest model, ci din faptul că politica românească nu este politică în sensul unui spaţiu comun al întrebărilor şi răspunsurilor privind buna coabitare a oamenilor, ci este mai degrabă un straniu fenomen de urmărire a unor scopuri feudale cu mijloace capitaliste.

Acest lucru se vede în viaţa politică, dar şi în viaţa puterii universitare, care procedează la fel. Toată lumea numeşte, în comun, prin acest lucru "fenomenul baronatului". Or, o asemenea atitudine a lumii politice româneşti, care pune în joc doar mijloace ale lumii moderne pentru a atinge scopuri feudale, nu poate asculta niciodată de critica intelectualului. De ce? Fiindcă ea este o critică sub forma unor principii. Şi ce să îi spui politicianului, sub forma principiilor? Că nu e modern, adică nu gândeşte concurenţial şi capitalist, în spiritul spaţiului public al specialiştilor dispuşi onest să ne facă viaţa mai bună? Drept răspuns, el îţi va arăta un munte al limbajului de lemn al noii birocraţii a "eficienţei" în faţa căruia critica e mută, pentru că această limbă nu presupune un loc al dezvăluirii lipsei sale de sens. Sau că e prea modern, adică lipsit de sentimentul onoarei lucrurilor care nu se vând, pentru că nu au un preţ, aşa cum sunt medicii sau profesorii pe care clasa politică nu îi poate păstra sub nivelul supravieţuirii decente şi care pleacă masiv din România? El îţi va răspunde indicând criterii de rentabilitate aplicate acolo unde nu e cazul, adică în învăţământ şi sănătate. Într-o asemenea lume, implicarea intelectualului în viaţa politică altfel decât ca un simplu critic radical mi se pare o aventură riscantă.

Trăim în şcoli o adevărată isterie a specializării

Cum este aşezat învăţământul românesc actual? Ce ar trebui să pregătească - specialişti de mare prestigiu, de care are mare nevoie, dacă ţinem cont de ceea ce este de făcut, astfel încât să fie reduse diferenţele culturale faţă de marile culturi?

Cred că foarte rău. Dar nu este vorba aici de a reduce nişte diferenţe culturale, ci de a asuma lucid ceea ce ni se petrece în calitate de cetăţeni europeni, de a înţelege căror presiuni le suntem supuşi, poate chiar de noi înşine. Învăţământul arată prost fiindcă ne-am născut într-o cultură al cărei mare pariu este că accesul la adevăr se face prin logos - fie că citim acest lucru de la greci sau din evanghelii, însă noi reducem drastic logica în şcoală -, prin tradiţie - dar noi reducem drastic orele de latină şi greacă în şcoală - şi prin descoperirea asiduă a alternativelor - iar noi alungăm din şcoală filosofia. Acestea sunt lucruri grave şi cu efect îndelungat în timp. În schimb, trăim în şcoli, de orice nivel, o adevărată isterie a specializării: liceul a încetat să fie un instrument de cultură generală, universităţile nu discută nicăieri sensul cunoştinţelor fiindcă au separat radical disciplinele umaniste de filosofie. Vom ajunge ca nişte albine care îşi cunosc perfect propria celulă, dar sunt dezorientate când trebuie să îşi regăsească stupul.

Bibliotecile de filosofie s-au schimbat radical în ultimii 20 de ani

Cum arată spaţiul public al filosofiei româneşti? Faceţi o schiţă, trăgând cu ochiul şi la alte domenii conexe?

Spaţiul ei public, fără să trag cu ochiul nicăieri fiindcă nu mă pricep, arată spectaculos. Ştiţi şi dumneavoastră, se scrie mult şi frumos, citim cărţi splendide de filosofie scrise pe voci diverse, de la tonul confesionalităţii afective până la tratatul sistematic, traducerea comentată sau exegeza monografică profesionistă. Bibliotecile de filosofie s-au schimbat radical în ultimii 20 de ani, trebuie să o recunoaştem. Respirăm un aer de prospeţime a coperţilor care trezesc savoarea lecturii. Dar ştiţi ce cred că ne lipseşte? Exerciţiul de a-l comenta pe celălalt. Puţine cărţi de filosofie apărute în România ultimilor ani se referă unele la altele, puţine îşi discută critic ideile. Când publici o carte în România, în general, nu te înfiori de judecata nimănui, ci speri doar să nu ai parte de rea-voinţă. Dar semnele unor şcoli care să îşi discute presupoziţiile, să şi le cultive, să le dezbată şi să se lupte pentru ele, încă nu sunt.

Şi dumneavoastră aţi vorbit despre marginalitatea intelectualului. Lămuriţi, în câteva cuvinte, acest concept destul de nou.

Nu cred că este un concept nou, ci el a fost formulat încă din debutul filosofiei. Să ne amintim că Platon voia, în Republica, un lucru pe cât de simplu, pe atât de dificil de realizat: să îi facă pe unii oameni doar să fie, iar pe alţii doar să ştie ceea ce ceilalţi sunt. Utopia lui consta în radicalitatea separaţiei, dar cât priveşte această bipolaritate, nu cred că era deloc utopic. În mod firesc, cei din urmă stau la marginea celor dintâi, pentru a avea o perspectivă a distanţei de unde să îi cuprindă şi să îi transforme în gândul lor. Aceasta cred că este, în esenţă, marginalitatea intelectualului.

De aici vine o consecinţă care îi întăreşte marginalitatea: dacă tot stă pe margine pentru a-i vedea pe ceilalţi, intelectualul are privilegiul de a răspunde, uneori infinit, la întrebarea: cum ar fi fost dacă era altfel? Punând-o, el se face antipatic tuturor, dar deţine cheile oricărei vieţi mai bune. Iar lucrul acesta cred că ţine etern de statutul lui şi poate fi regăsit în diferite epoci istorice, mereu asemănător.

Alexander Baumgarten, carte de vizită

Este născut în 1972. Predă cursuri de filosofie medievală, Catedra de Istoria Filosofiei Antice şi Medievale, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj. A publicat în limba română mai multe volume de studii de filosofie medievală: "Principiul cerului", ed. Dacia, 2002, ed. a II-a, Humanitas, 2008, "Sfântul Anselm şi conceptul ierarhiei", Polirom, 2003, trad. fr. "Saint Anselme et le concept de la hiérarchie", ed. Zeta Books, 2010, "Intermediaritate şi Ev Mediu", ed. Viaţa Creştină, 2003, "Şcoala răgazului", ed. Galaxia Gutenberg, 2006. A publicat ediţii bilingve din Aristotel, Plotin, Anselm, Toma din Aquino şi Dietrich din Freiberg. Este coeditor al Chora, revue des études anciennes et médiévales şi coordonator al colecţiilor "Biblioteca medievală" (Polirom) şi "Surse clasice" (Humanitas).

"Învăţământul arată prost fiindcă ne-am născut într-o cultură al cărei mare pariu este că accesul la adevăr se face prin logos - fie că citim acest lucru de la greci sau din evanghelii, însă noi reducem drastic

logica în şcoală."