Fapta cea smerită

Mi-am dat seama destul de târziu că oamenii vorbesc cu ceilalţi nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin faptele lor. E adevărat, comunicăm şi prin gesturi, dar acestea, fiind uneori teatrale, ne pot minţi. Cel mai adesea cuvintele pot înşela. Dar mesajul adevărat, cel care nu poate fi acuzat de minciună, de falsitate, este cel transmis de fapte. Dacă stăm şi ne gândim, la aceasta ne invită şi credinţa creştină atunci când ne spune: „Taci tu, să vorbească faptele tale“. Fapta este lucrul cel mai smerit posibil. Cuvântul poate fabula când povesteşte ireal o faptă, poate inventa, poate înflori, dar fapta rămâne în ea însăşi, lucru care nu poate fi contestat. Întâmplarea pe care vreau să v-o istorisesc astăzi vine să ne propună tocmai acest lucru: smerenia faptei.

O femeie care suferea de cancer, fiindcă auzise despre avva Longhin din pustia sketică, a pornit spre acesta în nădejdea  că-şi va găsi sănătatea. În timp ce-l căuta prin pustie, a întâlnit un călugăr care tăia lemne. S-a dus aproape de el şi l-a întrebat unde locuieşte avva Longhin.

Ce vrei de la el? a întrebat acela. Te sfătuiesc să nu mergi la el, fiindcă nu este un om bun. Suferi de ceva? Femeia, amărâtă, i-a arătat rana deschisă, care mirosea insuportabil. Monahul a binecuvântat-o pe locul ranei şi i-a spus: Întoarce-te acasă, iar Dumnezeu o să-ţi redea sănătatea. Longhin nu te poate ajuta cu nimic.

Femeia a plecat, dând crezare acestui necunoscut. Dar până să ajungă la casa ei nu a mai rămas nici urmă de rană sau boală. Mai târziu a aflat că cel care o făcuse bine, într-un mod minunat, fusese însuşi avva Longhin. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Noul Everghetinos“, pr. Ion Andrei Ţârlescu, Editura Cartea Ortodoxă, 2014)