Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un cărturar şi o pioasă doamnă

Un cărturar şi o pioasă doamnă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Familia Lovineştilor a înscris o pagină frumoasă în istoria culturii noastre. Dintre ei, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Horia Lovinescu, Vasile-Lala Lovinescu, Monica Lovinescu, Alexandrina Lovinescu sunt nume care n-au nevoie de prezentare.

Legaţi prin obârşie de ţinutul Fălticenilor, reveneau aici adeseori şi se bucurau de tihna unui târg liniştit şi a unui ţinut plin de frumuseţi şi taine, aşezat între dealuri domoale şi livezi ce par a fi nesfârşite.

Dintre toţi, familia Steliana şi Vasile Lovinescu a hotărât prin anii â80 să se stabilească definitiv la Fălticeni, după ce trăiseră 40 de ani la Bucureşti, într-o demnă sărăcie, preocupaţi doar de împlinirea spirituală.

Ei s-au căsătorit în 1945. Steliana-Victoria Păunescu, născută în 1902, i-a fost lui Vasile Lovinescu, în toţi anii petrecuţi împreună, o fidelă „păzitoare a pragului“ şi o constantă „piatră de şlefuire“.

Vasile Lovinescu a fost preocupat de desăvârşire din tinereţe. În 1935 a făcut un pelerinaj la Sfântul Munte Athos, căutând pustnici şi binecuvântări isihaste. La Bucureşti a avut legături, încă din anii ’30, cu mulţi scriitori: Dan Botta, Mircea Eliade şi mai ales Sandu Tudor (monahul Daniil de mai târziu) şi a purtat corespondenţă cu oameni ai spiritului din Europa.

Opera lui Vasile Lovinescu

În anii care au urmat, Vasile Lovinescu a scris mult şi, în taină, a luptat pentru a se realiza spiritual.

Opera lui, vastă şi plină de erudiţie, a apărut mai ales în anii din urmă, fiindcă atunci i-a sosit vremea: „Al patrulea hagealâc“ (Cartea Românescă, 1981), „La Dacia iperborea“ (Parma, 1984), „La Dacie hyperboréenne“ (Pardès, Puiseaux, 1987), „Creangă şi Creanga de Aur“ (Cartea Românească, 1989), „Monarhul ascuns“ (Institutul European Iaşi, 1992), „Interpretarea esoterică a unor basme şi balade româneşti“ (Cartea Românească, 1992), „Incantaţia Sângelui“ (Institutul European Iaşi, 1993), „Mitul Sfâşiat“ (Institutul European Iaşi, 1993), „Jurnal alchimic“ (Institutul European, Iaşi, 1994), „Steaua fără nume“ (Editura Rosmarin, Bucureşti, 1994), „Scrisori crepusculare“ (Editura Rosmarin, Bucureşti 1995), „O icoană creştină pe Columna Traiană“ (Cartea Românească, 1996), „Însemnări iniţiatice“ (Editura Rosmarin, Bucureşti 1996).

De asemenea, în multe periodice au apărut fragmente din scrierile sale, ca şi prezentări ale autorului şi operei.

Soţia, prieten adevărat şi critic exigent

Steliana Lovinescu a însemnat foarte mult pentru soţul ei. Ea a fost un prieten adevărat, dar şi un critic exigent. Doamnei Steliana i se datorează transformarea Casei Lovineştilor în muzeu. Astfel, imobilul din strada Sucevei 91, un mic palat de altădată, a devenit Galeria Oamenilor de seamă din Fălticeni (1972), familia Lovinescu păstrându-şi doar un mic spaţiu pentru revenirile în urbea natală şi, mai târziu, pentru stabilirea definitivă (1980).

În anii de liceu şi în cei de seminar i-am vizitat de mai multe ori, fiind chemat de doamna Steliana pentru a ţine legătura cu maica Filofteia Şenchea, o venerabilă călugăriţă de la Agapia, ucenică a stareţei Agafia Velase, prietenă a multor oameni de cultură legaţi sufleteşte de mănăstiri şi de spiritualitatea ortodoxă.

În anii aceia, Vasile Lovinescu, octogenar, se pregătea pentru plecarea Dincolo. M-a întrebat în câteva rânduri dacă în mănăstiri mai sunt monahi tineri şi dacă în Munţii Neamţului mai trăiesc călugări solitari (sihaştrii). El iubea liniştea şi atunci, la Fălticeni, mai avea prieteni doar cărţile şi plimbările din vremea înseratului. Vara căuta şi culegea flori de sânziene. În ziua înmormântării lui, la biserica cimitirului Grădini, unde o însoţeam pe nobila doamnă Steliana, o femeie de la Baia a apărut ca din senin cu un buchet de sânziene, neştiind nimic de moartea lui. A vrut să-i facă o bucurie, ştiindu-l suferind. Dar, la casa din strada Sucevei, aflase că în ziua respectivă scriitorul va fi îngropat. A ajuns la cimitir în ultimul moment, parcă trimisă tainic de cineva, umplându-i inima de bucurie doamnei Steliana. Mai târziu, doamna şi-a amintit adeseori de acest episod, socotindu-l un semn de sus.

Vasile Lovinescu a rămas ortodox

Din anii aceia când l-am întâlnit pe Vasile Lovinescu mai păstrez câteva amintiri. În primul rând cele legate de preoţii Leonida Gavrilescu şi Gheorghe Baltag, parohi la „Adormirea“ din Fălticeni, unde era arondată casa Lovineştilor. Amândoi au avut discuţii de taină, ferite de ochii celor mulţi, cu soţii Lovinescu. Aveau permanent întrebări, nelinişti. Vedeau altfel decât cei mulţi, erau adeseori critici (mai ales doamna). Părintele Baltag a slujit la înmormântarea scriitorului (în iulie 1984) ca şi la a fratelui său, Horia, cu un an înainte. Mărturiile acestor doi preoţi care le-au fost apropiaţi ar fi mai mult decât preţioase acum.

O altă amintire este legată de M. Vâlsan din Bucureşti pe care l-am întâlnit de multe ori, în anii ’80, la Mănăstirea Sihăstria. El îi tot spunea părintelui Cleopa că Vasile Lovinescu a rămas ortodox, în ciuda zvonurilor care circulau atunci în legătură cu o posibilă trecere la islam a scriitorului. Părintele Cleopa, neclintit apărător al dreptei credinţe, cunoştea de mulţi ani familia Lovinescu, din vremea stăreţiei sale la Mănăstirea Slatina, de pe valea pârăului Suha, în vecinătatea Fălticenilor. Mai târziu i-am spus şi eu părintelui Cleopa de moartea scriitorului, de înmormântarea lui cu slujbă ortodoxă şi mai ales de rugăciunile permanente ale doamnei Steliana. Dintre prietenii de atunci ai familiei Lovinescu pomenesc numele doctoriţei Roxana Cristian care a participat şi la înmormântarea din iulie 1984, cea care s-a ocupat de editarea unor lucrări păstrate mulţi ani în sertar (împreună cu un alt apropiat din Bucureşti - Florin Mihăescu), singurii care i-au fost aproape lui Vasile Lovinescu, până la urmă. La înmormântarea lui, cei doi bucureşteni au dorit să treacă neobservaţi, au stat deoparte, ca la Evanghelie, privind la cele ce se întâmplau.

Scriitorul Vasile-Lala Lovinescu pomenea (ca şi doamna Steliana) adeseori numele mitropolitului Antonie Plămădeală pe care-l cunoscuse la mănăstirile Râşca şi Slatina, în tinereţea sa. Într-o anumită împrejurare, dacă ţin bine minte la sfinţirea Mănăstirii Râmeţ în 1992, i-am spus mitropolitului despre ultimele zile ale filosofului şi eseistului fălticinean ca şi despre doamna lui care mai trăia încă.

În Fălticeni îi mai vizita uneori doamna Virginia Stino, soţia profesorului şi scriitorului Aurel-George Stino, prezentă printre puţinii invitaţi, aleşi cu grijă, şi la masa de pomenire din reşedinţa lor de pe strada Sucevei, în iulie 1984. La fel şi scriitorul Eugen Dimitriu, pasionat alcătuitor al unor istorii vechi despre oamenii mari ai Fălticenilor.

„Chilia“ modestă din palatul de altădată

După aceea, pentru doamna Steliana a început o perioadă de singurătate şi de priveghere. O vedeam în fiecare duminică la biserică, desprinsă de cei din jur şi trăind intens Liturghia. Din pensia ei făcea mult bine, iar lucrurile şi cărţile ce-i prisosiseră le împărţise de mult. Nu se despărţise însă de rugăciune, care-i rămăsese, pe mai departe, prietenă. Rareori, primea câte o scrisoare şi mesaje la sărbători, zâmbea şi le punea deoparte, gândindu-se la efemeritatea celor din lume.

După â90, au fost publicate multe din lucrările soţului ei. Banii primiţi de la edituri i-a împărţit în întregime la biserici în construcţie şi la mănăstiri. În ultimii ani, o suferinţă grea a imobilizat-o pe doamna Steliana în patul de suferinţă. La moartea ei (11 noiembrie 1997) nu s-a mai găsit în locuinţa ei decât o sumă care însemna ceva mai puţin decât o pensie lunară.

Foarte puţini şi-au mai adus aminte de ea în acest răstimp petrecut în „chilia“ modestă din palatul de altădată. Foarte puţini şi-au mai adus aminte de ea într-o zi de noiembrie la cimitirul din Grădini - Fălticeni, când trupul ei a coborât să se odihnească în pământul din care a fost făcut.

M-am gândit că, dacă la înmormântarea ei oamenii au fost puţini şi florile sărace, mulţi îngeri au fost de faţă şi tainic au dus-o către Împărăţia lui Dumnezeu. Acolo va primi răsplată pentru multa-i osteneală, despre care noi ştim atât de puţin.