Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Abandonul școlar, o problemă ce poate fi rezolvată

Abandonul școlar, o problemă ce poate fi rezolvată

Un articol de: Pr. Lect. Univ. Dr. Liviu Vidican-Manci - 29 Mai, 2016

Statisticile din România și Uniunea Europeană indică scoruri îngrijorătoare cu privire la abandonul școlar. Copiii părăsesc de timpuriu școala. Strategiile și politicile educațio­nale se întrec în ingeniozitate și viziune, rezultatele însă se lasă așteptate. Cauzele au fost demult identificate și prezentate în rapoarte doldora de cifre, așa cum numai birocrații Uniunii și ucenicii lor o știu face: x%, dintre cei care abandonează, fac parte din familii divorțate, y% din cauza problemelor financiare, z% din cauza drogurilor etc. Oricum, soluțiile gravitează în jurul motivării financiare, al ședințelor la psiholog, al sporirii securității și autorității în școli; în rest, tăcere.
Ne place sau nu, problema abandonului școlar este una europeană, nu doar românească. Într-o Europă ideală, totuși, școala nu e pe placul și nici la îndemâna tuturor. După unii avem o rată a abandonului de 18%, mare și foarte mare față de ținta europeană de 10%-11%. Obiectivele UE sunt ambițioase, până în 2020 să scadă sub 10%. Abandonul în Europa oscilează între 5% și 21%: Franța 11,5%, Anglia 11,8%, Italia 16% sau Spania 21%. Vocile autorizate semnalează o criză. Și pe bună dreptate, noi nu vorbim de cifre, totuși, vorbim de oameni, de suflete în formare; 18 copii din 100 iau altă cale decât a studiului, riscul derivei emoționale și sociale fiind iminent. De exemplu, în Franța părăsesc școala între 110.000 și 150.000 de elevi anual (din aproximativ 12.300.000). Lucrurile nu stau, așadar, deloc bine. Și te întrebi, ce se întâmplă?
De cauzele „primare”, să zicem, invocate în toate rapoartele UNICEF, UE și MEN, recte familia, școala, precaritatea financiară, drogurile și violența, voi scrie cu altă ocazie, în primă fază voi sublinia altceva, ceva ce trăiesc ca dascăl.
Mi se pare că sistemul de învățământ românesc seamănă din ce în ce mai mult cu un sistem de instrucție, nu cu unul de educație, cu unul de uniformizare, nu de educare. Deși se vorbește despre creativitate și promovarea ei, despre concentrarea pe nevoile elevului și specificitățile acestuia, în realitate întâlnim altceva. Planurile de școlarizare sunt în parte subor­donate contractelor semnate de „n” firme cu liceele tehnologice (mai nou și școlile profesionale) și inspectoratele șco­lare; numărul elevilor într-o clasă este standardizat la 25, respectiv 28 de elevi, sub 15 elevi se închide clasa; profesorii sunt hăituiți, pe de o parte de programele încărcate, pe de altă parte de părinții cu pretenții tot mai absurde și datorii tot mai puține și nu în ultimul rând cerințe profesionale înalte cu remunerație scăzută. Inovațiile mult cântate par a fi fier ruginit poleit cu aur.
Un lucru e cert, părerea profesorului de la clasă e cerută, dar nu se reflectă în legile și metodologiile de mai târziu. De ani de zile se strigă în cor că e nevoie de o clasă intermediară între învățământul de masă și cel special. Copii cu ADHD, în forma lui violentă, nu-și găsesc un loc în clasele normale. Pentru învă­țământul special e prea deștept, pentru cel de masă e prea special. În final, copilul se plimbă între școli cu nota scăzută la purtare și o ură mocnită față de tot ce înseamnă dascăl. Să ne imaginăm lupta de titan a unei mame sau a unui tată pentru a-și menține copilul cu probleme într-o clasă de 25 de elevi, din care doar copilul său are probleme (probleme care, vorba fie între noi, ar putea fi rezolvate, dacă pentru minister n-ar conta atât de mult cifrele și atât de puțin sufletele). Presiunea celorlalți părinți, exasperarea profesorilor fac, adesea, ca părintele să abandoneze lupta, să-l lase pe copil în voia sorții, iar la final să se vorbească despre abandon.
Pe de altă parte, elitismul educațional conturează o problemă la fel de gravă. Obișnuim să punem în discuție numărul de ore, nu programele excesiv încărcate și manualele pretenți­oase. „Vrem elite, nu vrem oameni normali”, parcă ar fi ­mo­ttoul școlii românești, numai că elitele, din nefericire, sunt puți­ne, iar cei sacrificați, prea mulți. Ca o paranteză, au fost înființate centre de excelență, tocmai în ideea de a scădea presiunea pe școala publică, dar credeți că funcționează? E nefiresc că un copil dintr-o „școală bună”, dar nu numai, pentru a putea rămâne la nivelul mediei clasei, are nevoie de o „steroidizare” financiară obraznică. Pă­rinții se complac. Totuși, să ne imaginăm că vorbim de meditații la disciplinele de evaluare sau bacalaureat, unde ședința poate trece de 100 de lei. Un părinte care e nevoit să-și mediteze copilul în astfel de condiții depune un efort financiar considerabil, în medie 500 de lei pe lună. Frustrarea crește proporțional cu ne­pu­tința, nepu­tința se adâncește propor­țional cu lipsa de afecțiune din familie, familie care nu e divor­țată neapărat, dar care și-a lepă­dat copilul în programele de after-school și meditații, iar ea e adâncită în muncă și griji pentru a-și plăti ratele și a-și spori confortul domestic și constată, șoc!, inadaptabilitatea copilului la acest sistem. Și ne mirăm de indicatorii părăsirii timpurii a școlii!
Încotro, școală; încotro, lume? Încotro, profesori; încotro, pă­rinți? Încotro, decroșajul școlar? Nu știm! Viitorul este al Domnului! Cert este, totuși, că Biserica poate fi parte din proiectele guvernamentale și nonguvernamentale de luptă împotriva abandonului și a violenței, și cred eu că rezultatele ar fi infinit mai bune (unele din aceste proiecte au dovedit-o). Despre parteneriate reale, cu rezultate concrete, precum și despre violența în rândul elevilor - bullying, cum este mai nou numită -, într-o tabletă viitoare.