Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Aferim!” - hipsterizarea istoriei

„Aferim!” - hipsterizarea istoriei

Un articol de: Elena Dulgheru - 03 Apr, 2015

 „Aferim!” a împărțit comentatorii de cinema în două categorii. Majoritatea cronicarilor cu experiență, obișnuiți să ia poziție de drepți în fața statuetelor impozante, consideră de la sine înțeles că filmul, de vreme ce vine acasă cu un Urs de argint, mai-mai că este o capodoperă. În schimb, jurnaliști de opinie, comentatori ocazionali de cinema, neînrobiți de complexele palmaresurilor (Cornel Nistorescu, Mihnea Măruță sau tânărul eseist Ninel Ganea), judecă filmul mult mai liber și mai dezinvolt, ca pe un produs cultural care ar trebui să spună ceva semnificativ într-un mod semnificativ... și nu o face.

Din punctul de vedere al meșteșugului, caracteristica filmului lui Radu Jude nu este autenticitatea, ci clișeismul: compozițiile de masă par copiate după pânzele lui Theodor Aman, costumele par furate de la Muzeul Satului, ca în filmele istorice românești din epoca Ceaușescu. Nici urmă de spontaneitate în replici, care nu se nasc din starea actoricească, ci par citite de pe hârtie,  de către actori a căror expresivitate nu o vedem, pentru că nu există - și iar ne întoarcem, fatal, la filmele istorice de mucava ale epocii de tristă amintire. Singura diferență este că la Radu Jude e mai multă mizerie - menajeră, lexicală și de moravuri: dar nu mizeria creează cota de realism a unui film istoric.

Dar nu vibrațiile estetice sunt piatra de poticnire a filmului, nici cele care i-au adus Ursul, ci teza istorică și ideologică. Aceasta e miza polemicilor din jurul filmului. Din acest punct de vedere, filmul este de la un cap la altul subordonat pretinsei teze a unei Valahii fatalmente înapoiate, jegoase, concupiscente, șovine, blasfemiatoare, fără ideal și fără Dumnezeu... Toate astea sunt îndesate în ochii spectatorului cu tezismul furios și suficient al celui ce vrea să demonstreze cu orice preț o părere preconcepută, prin fabricarea de evenimente și conjuncturi care să o ilustreze.

Parti-pris-ul auctorial sare în ochi, de la prima la ultima rolă a filmului. Pelicula pretinde a vorbi despre ură, discriminare și ignoranță, fiind ea însăși realizată cu ură și ignoranță față de o istorie neînțeleasă, citită de pe ecranul Ipod-ului, batjocorită înainte de a fi asumată; realizată cu incriminarea constantă și maladivă a clerului ortodox și a credinței creștine, ca factori principali ai așa-zisei „înapoieri valahe”, încât te întrebi dacă nu cumva caricaturizarea obsesivă a Ortodoxiei și a românismului, prezente de la primul la ultimul cadru, au fost motivația principală a realizării peliculei. De la preotul care aberează pe teme biblice și rasiste, la starețul mănăstirii, rasist „din politețe”, la preotul de pe uliță, care se prăbușește amețit de băutură, până la preotul-marionetă bătut din sceneta de teatru stradal și la preotul slab de minte din povestirea petrecăreților de la cârciumă - cam mulți, nu-i așa? - cu toții sunt niște caricaturi ignobile și monotone, care nu-și merită locul sub soare. Pentru toți, „țiganii e ciori”, „românii e buni”, iar celelalte nații sunt purtătoare de păcate care mai de care mai hilare, înșiruite într-un pomelnic rabelaisian - aceste e laitmotivul care a stârnit aplauzele de la Berlin.

Singurele personaje luminoase sunt cei doi robi țigani, delincventul Carfin (interpretat de Cuzin Toma, care ar fi meritat mai multe prim-planuri), în a cărui căutare, găsire și pedepsire constă miza narativă a filmului, și puradelul aciuat pe lângă el, ridicat de zapciu ca ”bonus” și vândut la piața de robi. Replicile jalnice ale copilului înfometat, pus în târg la mezat („Cumpărați-mă, cinstiți boieri, că sunt harnic!”) constituie singurul moment de emoție autentică și vibrație umană al filmului. Restul e caricatură ignobilă, modelată după normativele de bună-purtare politică răsturnate, în care istoria este tratată cu un maniheism infantil, cu totală ignoranță în chestiuni de istoria mentalităților.

Epoca lui Anton Pann, ilustrată în film, nu a fost roz, dar nici monocromă și duhnind iremediabil a hârdău (menajer, moral și verbal), așa cum o prezintă Jude&Lăzărescu. A fost una a simplității sapiențiale, rafinamentului și pudorii, surprinse în literatura vremii (pe care autorii o enumeră abundent în genericul final, ca pe o bibliografie bifată, însă degeaba). Dar toate aceste rafinamente rămân inaccesibile autorilor, care cred că pot sintetiza, fie și în variantă caricaturală sau în realismul lui Nicolae Filimon, spiritul sfârșitului de ev fanariot într-o suită de dialoguri vulgare și întâmplări anecdotice al căror numitor comun este mahalaua (care, apropo de mentalități, ține de altă epocă). Într-o vreme când salutul de obște al românilor era binecuvântarea pascală, iar formulele verbale aveau iz de proverb, este strident de inadecvată înțesarea limbajului personajelor cu o densitate de înjurături și obscenități scuipate la tot pasul, până și în loc de salut.

De unde atunci marele Urs de argint? Premiile țin, și ele, de mentalități. Căci președintele juriului competiției principale de anul acesta de la Berlin a fost Darren Aronofsky, ignorant în materie de Biblie și mentalități, dar mare iubitor de efecte speciale, ceea ce a putut dovedi cu prisosință în penibila sa superproducție Noah, iar ceilalți jurați, cineaști de prin toate colțurile lumii, mai puțin Europa de Est, nu prea aveau de unde să știe cum e cu Bizanțul, Fanarul și Ortodoxia. Dar un film care demască robia țiganilor merită din principiu premiat, nu-i așa?