Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Altfel

Altfel

Un articol de: Alexandru Pripon - 15 Oct, 2018

O altfel de zi, cu alte priorități și idealuri, umbrite doar de puținul, mult prea puținul răgaz ce ne cuprinde pe toți sub aceiași nori schimbători. Un alt fel de vis, împlinit, dând naștere acelei senzații absurde, la limita dintre bucurie nețăr­murită și neastâmpăr forfotitor, premergător unei noi năzuințe, pe care o numim, în lipsa altui termen potrivit, „perfectibilitate umană”. O altfel de speranță, pe marginea unui alt punct critic, aproape evitat – rictus din care va înflori un zâmbet sau se va adânci, hâd, un hohot de plâns deznădăjduit. O altfel de viață, adăpostind un alt fel de viziune asupra începuturilor pe deplin neîmplinite întru simpla nădejde, neînsoțită de acțiune. Privim altfel acest drum pe care insistăm să mergem, deși finalitatea va fi aceeași, indiferent de unghiul oferit vederii.

Sirenele despletite ale noutății nesupuse discernă­mântului au năvălit, de ceva timp, în țara noastră, chemându-ne cu voci artificial îndulcite către o lume... altfel. Și, fideli găunoaselor principii care ­ne-au ghidat după 1989 încoace, le urmăm, încrezători că acest „altfel” se va dovedi, măcar de această dată, „mai binele” mereu promis, nicicând mate­ria­lizat. Fără a învăța nimic din erorile trecutului, maculăm prezentul, compromitem ­viito­rul și extindem plaga ne­verosimilei nedeveniri asupra generațiilor care vor veni, fără vreo vină, pe urmele apăsate ale pașilor noștri damnați. Le vom lăsa o altfel de existență, supusă zvârcolirii atavice pentru obținerea unui colț de pâine și a unei fărâme de orizont propriu, sub stindardul zdrențuit al cuvintelor mari. Al faptelor mărunte.

Preocupați de înălțarea unui Turn Babel – puțin altfel, ­desigur –, nu mai putem privi adâncimile care ne împresoară, țintuindu-ne într-un loc mizer și nesigur, unde taraful distonant al sirenelor monopolizează barbar gama de sunete menite urechilor și gândurilor noastre. Aici, ideile, tot mai puține, se scufundă în amuțire, constituind un nemeritat piedestal pentru nonsensul camuflat în truism: altfel înseamnă evo­luție.

Absurdul unei astfel de existențe ne orbește simțurile, ne amuțește instinctele. Doar așa putem participa, de bună voie chiar, la crâncena aliniere în șleampătul regiment al celor care, dorind să fie altfel, devin identici. Rebeli fără cauză, mărșăluind fără sens pe caldarâmul fără consistență al prăbușirii. Chipuri și gesturi de împrumut. Năluci azvârlite într-un război ce nu le aparține, dar care va avea ca principal rezultat înfrângerea lor și a tuturor celor risipiți în nefirească nemișcare pe un altfel de câmp al unei altfel de lupte. Iar puținii supraviețuitori vor fi prizonieri ai unui neîncetat, insurmontabil prezent, fără de trecut ori viitor, sclavi neființei aburcate pe tronul devenirii.

Vârtejul schimbării lipsite de finalitate ne îmbrâncește spre noi și noi obstacole, nevăzute, iar punctele cardinale își pierd rostul și își schimbă cu repeziciune locul, lăsându-ne, lipsiți de repere, să rătăcim prin negură. Nicăieri nu mai suntem acasă. Căutând să fim altfel, am devenit străini. Străini de noi înșine și de toate cele care ne-au aparținut ori ­caracterizat cândva.

Această alienare insurmon­tabilă pare a fi firească astăzi. Și putem da vina, la nesfârșit, pe veacul în care trăim ori pe semenii care ne însoțesc pe acest drum al vieții, dar, la un moment dat, va trebui să ne oprim din mimetismul ce ne caracterizează existența, din pastișarea altor destine cu patima unor scenariști neinspi­rați, din domeniul tele­novelelor. Va trebui să învățăm, spre a deveni, cumva, noi înșine, asumându-ne împliniri și eșecuri ca fiind ceea ce ne carac­terizează parcursul spre devenire, acțiuni care cer o urmare firească, nu o bizară așteptare sub alcovul acțiunilor celorlalți.

Va trebui să nu mai fim altfel, să nu ne mai înscriem, ca voluntari vag conștienți, în armata adunată sub stindardul noutății cu orice preț – cauză sieși, dar și regretabil efect. În caz contrar, gesturile, cuvintele, ideile de împrumut, toate vor trebui nu returnate, ci achitate cândva. Și tare mă tem că plata se va resimți în suflet, singurul care nu este și nu poate fi altfel, nici nu se poate preface. Singurul care încă ne mai spune, dacă vrem să îl ascultăm, că nu ne este mai bine, nu suntem mai plăcuți ori mai fericiți. Ci, pur și simplu, frizând hotarele înțelepciunii, suntem... altfel. În detrimentul nostru.