Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Apocalipsa de la film la realitate

Apocalipsa de la film la realitate

Un articol de: Pr. Bogdan Ivanov - 05 Apr, 2020

Avem în faţă un subiect dur care naşte pasiuni, emoţii şi teamă și care este, paradoxal, tratat cu rezervă de teologie. Marea dilemă a sfârși­tului vremurilor a fost una din temerile care au însoţit umanitatea în complicata sa istorie. Au fost epoci în care invaziile barbare, calamităţile sau războaiele prelungite au creat atmosfera unor adevărate Apocalipse în mişcare, care au născut spaime ce încă mai subzistă în mentalul colectiv. Nici noi nu suntem ocoliţi. Până nu demult asistam aproape în fiecare an la apariţia unor date fatale, care prevedeau sfârşitul lumii şi care, bine ambalate comercial, pot fi rentabil speculate. Totdeauna a vinde frică a fost o întreprindere extrem de profitabilă, dar complet lipsită de morală. Astăzi, abrupta epidemie de coronavirus care a cuprins întreaga lume și a schimbat complet cursul vieții noastre ne duce cu gândul tot mai mult la taina sfârșitului. Apocalipsa este subiectul exploatat intens de industria filmului și de literatură și care a alimentat cu spaimă multe generaţii, fără a-și descoperi toate înţelesurile. Pentru o bună orientare trebuie să știm că însuşi termenul de Apocalipsă înseamnă acţiunea de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu. De aceea, orice încercare de a o înţelege pe deplin, ca fenomen care marchează tensiunile dintre Biserică şi lume şi până la urmă confruntarea finală dintre bine şi rău, este sortită eşecului. La fel cum a sta în mod excesiv asupra unor calcule sau previziuni înseamnă a trăda sensul însuşi al Apocalipsei, care rămâne o taină ştiută doar de Dumnezeu.

În faţa unei taine nu putem decât să ne punem întrebarea: Care este locul nostru în ea şi ce relevanţă are ea pentru noi? Apocalipsa a încetat de mult timp să fie percepută ca o taină, ci este proclamată cu tărie de grupuri alarmiste şi promovată obsesiv de industria filmului, care încearcă în mod subtil să ne acomodeze cu ideea unui dezastru iminent. Apocalipsa cinematografică este redusă la dezastru, la sfârşitul civilizaţiei, la supravieţuire şi la câteva palide orizonturi de speranţă în care se regăsesc insule de umanitate constrânse să ia totul de la capăt. O statistică a filmelor cu subiect apocaliptic ne arată nu doar un interes constant pentru această temă, ci şi o pedagogie subtilă a celor care produc astfel de scenarii.

Dacă în anii ‘50 ai secolului trecut frecvenţa acestor producţii cinematografice era în medie de un film pe an, în deceniul al doilea al veacului nostru media este de cinci-şase filme pe an. Concluzia acestei abordări este că deznodământul tragic al civilizaţiei este iminent şi că Apocalipsa deja a început ca o dezlănţuire a haosului. Totul se consumă exclusiv din perspectiva cataclismelor, a invaziei, a pandemiilor, a distrugerilor ireversibile sau a meteorologiei scăpate de sub control. La modul discret ni se sugerează că omul trebuie să intre în stare defensivă, pregătindu-se pentru supravieţuire şi pentru șocul dur al reîntoarcerii la primitivism. Pornind de la faptul că filmul este o parabolă, nu putem să nu recunoaştem că toate aceste producţii exprimă și un anume sentiment de culpă al omului faţă de natura pe care în mod iraţional a distrus-o şi care acum se răzbună, dar şi faţă de relaţiile interumane la fel de toxice și problematice.

O serie de episoade intitulate sugestiv After human  prezintă Apocalipsa ca pe o răzbunare a naturii, care, după dispariţia oamenilor, recucereşte lumea, sărbătorind o stranie victorie şi supravieţuire tocmai împotriva celui care este chemat să o înnobileze, omul. În această logică nu ne rămâne altceva decât să ne pregătim pentru un plonjon  în primitivism, în tribalism, în anarhie şi în lipsa de autoritate, toate fiind contabilizate ca eşecuri ale civilizaţiei noastre, pe care îndelung o idolatrizăm şi care va sfârşi în mod absurd. Dacă ar fi limitată la durere şi dezastru, Apocalipsa ar contraveni însăşi logicii divine. Ştim că sfârşitul va veni, ştim şi semnele, dar mai ştim că nu la acest final tragic se limitează totul. Pentru primii creştini, sfârşitul lumii era garanţia că Domnul va veni şi va scurta zilele. Atunci, bucuria reîntâlnirii copleşea sentimentul de teamă ce însoţeşte orice sfârşit. Din această perspectivă, însăşi noţiunea de criză pe care o exploatăm astăzi până la refuz nu înseamnă altceva decât comprimarea timpului, o criză care ne apropie de măsura timpurilor apocaliptice. Nu de puţine ori trăim cu ispita de a cunoaşte marele sfârşit al lumii, dar uităm cu desăvârşire că micul sfârşit al fiecăruia este mult mai aproape de noi.

De aceea, preocuparea noastră trebuie să depăşească grija şi teama necreştină şi să urmărească felul în care vom trece peste această mică Apocalipsă personală, care nu este un sfârşit, ci un început. În calitate de creştini, nu sfârşitul trebuie să ne preocupe, ci realitatea care este dincolo şi care dă sens oricăror încercări şi suferinţe. Mai ştim și că nu ne vom putea împotrivi Apocalipsei şi că nu o vom putea în nici un fel opri, ea fiind hotărâtă de Dumnezeu. Cu toate acestea, e în puterea noastră să o trecem fără să ne pierdem sufletul sau fără să ne vindem aproapele, aşa cum inspirat se exprima Mitropolitul Bartolomeu Anania. Pentru un creştin însă, nu Apocalipsa este importantă, ci eshatologia, momentul cel mai din urmă al existenţei, care dă de fapt măsură sfârşitului şi valoare oricărei vieţi. Cred că aceasta trebuie să fie conştiinţa fiecăruia, care trebuie să privească dincolo, spre acest orizont al eshatologiei, unde toate se împlinesc şi capătă acea strălucire sfinţitoare pe care Dumnezeu o oferă lucrurilor dintru început. Ar contrazice însăşi iubirea divină dacă Dumnezeu S-ar limita la a încheia lumea printr-o Apocalipsă. Mesajul reconfortant al Apocalipsei este acela că, în ciuda devastatoarelor ofensive ale răului și ale bolilor, binele suprem va triumfa, iar la orizontul acestor catastrofe şi dureri se întrezăresc cerul nou şi pământul nou. Spre noul de dincolo trebuie să privim cu încredere şi răbdare.