Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Apogeul medicinei

Apogeul medicinei

Un articol de: Sorin Lavric - 17 Decembrie 2010

Trăim în epoca apogeului medicinei. Genetica sau chirurgia au atins un prag de evoluţie halucinant. Din păcate, pragul acesta începe să modifice natura umană. Cine s-ar putea îndoi că medicamentele nu urmăresc binele omenirii? Şi cui i-ar putea trece prin minte că tot ceea ce înseamnă terapie medicală nu e destinat ameliorării suferinţei? În realitate, binele pe care ni-l poate face astăzi medicina poate să se transforme în câteva decenii într-un rău pe care dacă l-am fi ştiut de la început, ne-am fi lipsit de orice bine şi de orice intervenţie medicală. De pildă, farmacoterapia psihiatrică. Cercetarea medicală din industria medicamentelor psihotrope a atins un prag atât de înalt, încât poţi găsi pe piaţă, în mod legal, o serie de antidepresive al căror efect asupra psihicului este de o eficienţă înmărmuritoare. Psihotropele din familia Prozacului şi Zoloftului, al căror efect constă în creşterea cantităţii de serotonină la nivel neuronal, au ajuns să fie panaceul curent al oricărei stări de indispoziţie, de depresie sau de psihastenie. Câtă vreme aceste antidepresive sunt luate în situaţii de urgenţă, ele au un efect terapeutic salutar, dar în momentul în care devin un obicei social, oamenii folosindu-le ca remediu curent împotriva stresului cotidian, din acel moment ele devin o problemă. Te simţi cumva posomorât şi vlăguit, lipsit de poftă de viaţă şi incapabil de a te mai privi pe tine însuţi cu drag? Nu-i nimic, ia zilnic câteva pilule de Prozac şi de îndată respectul de sine şi bucuria de a trăi ţi-au revenit. Simţi că nu ai randament la serviciu şi colegii ţi-o iau înainte, că viaţa nu are sens şi că totul e în van, că tu eşti o zdreanţă în bătaia vântului şi că făptura ta nu valorează doi bani? Ce mai aştepţi, Prozacul îţi va reda imediat sensul pe care îl pieduseşi şi sentimentul propriei valori. Practica de a consuma antidepresive cu aceeaşi uşurinţă cu care, de pildă, iei zilnic aspirină pentru a preîntâmpina bolile coronariene a devenit un obicei modern. Azi, respectul de sine se vinde la sticluţă sau sub forma comprimatelor standard.

Dar, la urma urmelor, ce anume este periculos în cazul acestor medicamente al căror consum nu numai că este benefic pentru fiecare om în parte, dar, pe deasupra, mai este şi legalizat? Pericolul este că psihotropele actuale, întruchipare modernă a elixirului antic, transformă omul într-o fiinţă din care suferinţa a dispărut cu desăvârşire, euforia şi starea de bine ajungând să fie o dispoziţie permanentă. Nu mai suferi, nu te mai frămânţi, te iubeşti pe tine şi îi iubeşti şi pe ceilalţi, şi deodată, fără să-ţi dai seama, prin chiar faptul că nu mai suferi şi nu mai ai dureri, ai încetat de fapt să mai fii om propriu-zis. Semeni tot mai mult cu o legumă euforică şi veşnic zâmbitoare, lipsită de idealuri, de ambiţie şi de discernământ, o fiinţă incapabilă de creaţie sau de degustarea frumosului cultural. Graţie acestei euforii perpetue, cetăţeanul modern nu mai citeşte deloc Shakespeare, şi nu numai că nu simte nevoia de a-l citi pe dramaturg, dar pe deasupra mai este şi mulţumit că se poate lipsi de el, părându-i-se un amănunt de-a dreptul exotic dacă cineva declară că citeşte piese de teatru. Ai scăpat aşadar de depresie, dar, odată cu ea, ai mai scăpat şi de condiţia fără de care nu te poţi numi cu adevărat om: suferinţa, durerea.

Ideea aceasta nu e nouă, sorgintea ei putând fi găsită în etnologia secolului al XX-lea: Konrad Lorenz atrăgea atenţia că un comportament uman ce urmăreşte necurmat dobândirea plăcerii şi evitarea sistematică a suferinţei duce la degenerarea treptată a speciei. Preţul plăcerii imediate se plăteşte printr-o debilizare crescândă şi a stofei din care suntem croiţi. Se creează un cerc vicios de tip feed-back pozitiv, în care plăcerea îndeamnă la repetarea ei, repetarea plăcerii duce la creşterea pragului de excitabilitate a organismului, creşterea acestui prag atrage după sine nevoia de a mări intensitatea stimulului care provoacă plăcerea, iar mărirea stimulului împinge în final organismul într-un colaps pricinuit de o extenuare indusă de o excitare nemăsurată. Rezultatul este o debilitate constantă şi o vlăguire de fiinţă stoarsă de puteri. Şi la efectul acesta s-a ajuns în urma apogeului medical actual. Situaţia e aporetică: medicina îţi face bine, dar îţi fură umanitatea, dar dacă respingi medicina, ieşi din rândul lumii. Nil medium est.